Sepsi 4 - festivalul de jazz și blues de la Sfântu Gheorghe

Un weekend la Sfântu Gheorghe, în ultima săptămână din iunie, ar trebui să existe pe lista oricărui iubitor de locuri alese și muzică bună. Dacă adăugăm și concertele cu artiști pe care-i putem adăuga bucuroși pe lista de favorite, weekendul poate deveni sărbătoare. 

A trecut un an de când spuneam despre Sepsi, mai exact festivalul de jazz și blues de la Sfântu Gheorghe, că e făcut să crească și că face bine comunității, scenei, mișcării muzicale. Un obicei cultural menține normalitatea, după standardele celor care-l continuă.

Cultura la Sfântu Gheorghe există sub multe forme, în teatre, cluburi și alte forme de organizare, nu e nevoie de eforturi epuizante sau chiar inutile să scoți lumea din casă, așa cum se întâmplă în majoritatea orașelor mai mici. Sepsi Jazz & Blues cuprinde un weekend, trei zile în care  putem cunoaște artiști noi și putem descoperi noi îmbinări muzicale reușite, pe lângă plăcerea de a vedea câteva nume deja familiare. Un festival de acest gen nu înseamnă conservarea unor forme clasice care recompensează un public cu tabieturi, ci deschiderea către ceea ce acest limbaj a acumulat în peste 100 de ani, cu toate derivatele lui și adaosurile care reflectă vremurile.

Iar vremurile nu par a fi atât de rele dacă ajungem în curtea primitoare unde este instalată o scenă cu tot ce trebuie, tehnicieni competenți, scaune pentru toată lumea și câteva locuri în care poți gusta un vin sau o mâncare locală. Nu miroase a grătar, nu bubuie muzica de la tarabe, nu sunt cozi cu oameni care stau cu spatele la scenă, ar fi păcat ca în cele trei zile speciale pentru oraș să se practice aceleași cutume care bagatelizează orice încercare de a ne aduce mai aproape de muzică. Pentru că aici ajungem, la legătura pe care artiștii o creează cu publicul. Iar în 2025 am avut un afiș la fel de divers dar mai unitar, cu un public mai implicat în atmosfera sugerată de artiști. Și mai spuneam că un festival nu are neapărat nevoie de un prezentator. Cred totuși că are nevoie de o gazdă, o voce prietenoasă care să amintească oamenilor de specificul unui festival, să-i numească pe cei care contribuie dar nu apar pe scenă, să explice mici detalii și diferențe, noțiuni și factori de noutate, să le spună cât sunt de norocoși că au așa ceva în orașul lor. Adică latura umană, care completează componenta sonoră. M-am distrat cu Attila Szabo, colegul meu de prezentare bilingvă, nu a fost nevoie de prea multă pregătire pentru a fi utili publicului. Apoi am revenit la ipostaza mea preferată, aceea de spectator, pregătit să descopere.

Festivalul început perfect, cu un duet care a atras publicul în dialogul lor virtuoz și cuprinzător. Saxofonistul Klaus Gesing și basistul Björn Meyer au comunicat deplin, cunoscându-și reciproc limbajul, interacționând profund, instalând treptat o atmosferă care ne-a capacitat pe toți. Pe Björn Meyer îl știam de pe albumele cu Nik Bartsch și Anouar Brahem, maniera lui de a extinde rolul frecvențelor joase îmbogățește orice act muzical.

Partea a doua a schimbat total starea, în direcția potrivită, pentru un set de blues și soul, elegant și la obiect, cu solista Lakeetra Knowles, acompaniată de o trupă condusă de excepționalul chitarist Lars Kutschke. Alături de ei, Premecz Mátyás – orgă Hammond, Herr Attila – chitară  bas și Vadász Péter – baterie. A mai rămas puțină energie și pentru jam session-ul de la Babel, dar atenția mea se îndrepta către ziua următoare.

Sâmbătă am deschis ziua împreună cu Sebastian Burneci Quartet, o nouă ocazie de a ne bucura de repertoriul nou, fantastic aranjat de Misha Tsiganov la New York. M-a bucurat reacția publicului, așa cum m-a bucurat și felul în care a fost primită cartea mea, ”Ascultă și dă mai departe”. Apoi am trecut la unul dintre cele mai așteptate concerte din festival, prin specificul lui muzical și prin componență, Balogh Kalman Gypsi Jazz Band feat. Koszika, un ansamblu care a adaptat noțiunea de ”gypsy jazz”. Nu e vorba de ”manouche”, ci de poveste și improvizație cu ethos maghiar. Koszorús Krisztina Koszika – voce, Balogh Kálmán – țambal, Mester Dániel – saxofon tenor, clarinet, Kovács Ferenc – voce, vioară, trompetă, György Mihály – chitară, Novák Csaba – contrabas și Varga Szabolcs – baterie au transpus publicul care asculta și cânta, într-o totală comuniune.

Sâmbăta s-a încheiat cu bună dispoziție și dans, că doar e sâmbătă. Louis King, ”the king of rockabilly blues from Australia” sau ”the thunder from downunder” cum i-am zis eu, s-a reîntâlnit cu mai vechii lui prieteni Raul Kusak, Hanno Hoefer, Lucian Pop și Claudiu Purcărin, prezenți sub numele ”The Liars Club”. Doza ideală de serotonină, pentru weekendul dorit de noi toți.

A venit și ziua a treia, într-o duminică desprinsă din tabloul tipic provincial. Asta în afara Parcului Memorial ’56, situat între Liceul de Artă „Plugor Sándor” şi Casa de Cultură Municipală „Kónya Ádám” , pentru că în mediul festivalier lumea și-a păstrat starea preferată, stimulată din plin de cele trei concerte. Primul a adus din nou o trupă locală, în bunul obicei de a promova propriile producții muzicale. Am început cu Confusion, adică Laura Zan (sora Luizei) – voce, Könczey Kinga – flaut, Tinca Teddy – chitară, Tóth Olivér Ketsy – chitară bas și Könczey Jenő – baterie. Ei și-au prezentat entuziast repertoriul format din piese favorite, încheind partea de blues a festivalului.

Au urmat Nite Kite, noutatea care m-a surprins, o alegere foarte bună pentru un festival care își propune diversitate și public cunoscător. Grupul format din Dieter Boels – pian, Fazakas István – saxofon alto, Emma Bierens – contrabas și Joannes Van Duffel – baterie se eprimă clar, calm, descriind peisaje bine proprționate, oferind spații extinse melodiilor, cu armonii simple și pas moderat, fluent. Resurse minime, efect maxim. Plus vinil la vânzare, ajuns și în colecția mea.

Atmosfera a continuat către un final liric, introspectiv, cu un concert în care Markus Stockhausen – trompetă, Fabio Mina – flaut și Bodek Janke – percuție, tabla au oferit un concert total improvizat, dictat exclusiv de inspirația de moment și de interacțiunea dintre muzicieni care cântă pentru prima oară împreună. Se ascultă reciproc, comunică aprofundat și ne transmit starea într-un flux intact, transformând parcul într-in spațiu de meditație. Pe Stockhausen l-am ascultat deseori, în diferite formule, dar de data asta am fost atras în magia actului lor în premieră. După cum zâmbea lumea, pot spune că a fost un festival reușit. Subiectiv, poți alege orice dintr-un festival, e foarte posibil să nu-ți placă toate concertele, sunt zeci de artiști, mai multe concerte, toate diferite, la final alegi ce-ți place. Dar ca om implicat în organizare, dacă vezi oamenii zâmbind înseamnă că ți-ai făcut treaba.

Un week-end la Sfântu Gheorghe, în ultima săptămână din iunie, ar trebui să existe pe lista oricărui iubitor de locuri alese și muzică bună. Dacă adăugăm și concertele cu artiști pe   care-i putem adăuga bucuroși pe lista de favorite, week-end-ul poate deveni sărbătoare. Anul viitor e Sepsi 5, ne vom putea saluta cu palma larg deschisă.