„Suntem adesea părinții pe care am fi vrut să îi avem”. Cum se formează atașamentul și de ce ne însoțește toată viața
0„Suntem adesea părinții pe care am fi vrut să îi avem, nu cei de care au nevoie copiii noștri”, spune psihologul Oana Doruș. În spatele fiecărei crize de furie, al fiecărui refuz sau al fiecărui plâns există o poveste despre legătura dintre oamenii care învață împreună cum să se apropie. Atașamentul e limba nevăzută a acestei legături: alfabetul emoțional pe care îl învățăm în primii ani de viață și pe care îl folosim, fără să știm, toată viața.
„Lucrez cu copii, adolescenți și părinți în cabinet, preponderent prin această lentilă a atașamentului, care îmi este foarte dragă și pe care o folosesc cu mare deschidere și entuziasm, pentru că mi se pare că aduce multe rezultate în cabinet”, explică Oana Doruș.
Ce înseamnă atașamentul: prima hartă emoțională a vieții
Teoria atașamentului, explică ea, pornește de la observațiile lui John Bowlby, care a arătat că ne atașăm de persoane „cu scopul de a supraviețui” și „de a ne perpetua specia”. În viziunea sa, legătura cu îngrijitorul principal - mama, tatăl sau alt adult stabil - este o bază biologică a siguranței.
De atunci, cercetarea a evoluat enorm. „Atașamentul se construiește prin siguranță fizică și psihologică, prin acordaj și validare emoțională, prin suport și încurajare spre dezvoltare”. Îmi place să-l văd, spune psihologul, ca pe o țesătură solidă: „firele acestei țesături sunt interacțiunile repetate și consecvente dintre părinte și copil, care în timp creează tipare relaționale stabile.”
Oana Doruș folosește în cabinet metoda „m&M- mic & Mare și Relația noastra”, o modalitate experiențială de evaluare a relației părinte-copil: „Nu e un test al stilului de atașament, ci o oglindă a calității relației. Ne uităm la felul în care părintele își organizează mediul, la modul în care se implică emoțional, la cum îl protejează și îl provoacă pe copil să crească.”
În acest tip de evaluare, psihologii urmăresc patru dimensiuni majore: structura, angajamentul, hrănirea și provocarea. „Structura e scheletul relației”, explică Oana Doruș. „Este despre cum părintele oferă limite, ghidaj, predictibilitate - fără rigiditate. În lipsa acestei structuri, copilul ajunge să dețină controlul, iar rolurile se inversează. Grija pe care părintele o aduce prin structură se traduce în siguranță emoțională și psihologică”, completează specialista.
Când părintele „face” prea mult și „este” prea puțin
„Ce îmi doresc cel mai mult este să îi ajut pe părinți să fie în relație cu copilul, nu doar să facă lucruri pentru el”, spune psihologul, care adaugǎ: „Atașamentul și dragostea nu sunt despre performanță, ci despre prezență. Relația este locul în care copilul se poate odihni, nu doar o listă de activități.”
Această diferență aparent subtilă are efecte majore: „Unii părinți vin și spun că fac totul pentru copil, dar el tot pare nemulțumit. Adevărul este că, uneori, copilul are nevoie ca părintele să fie prezent, nu ocupat. Să poată regla emoțional, să-l țină, să-i ofere siguranță, nu doar rezolvări.”
O relație care se repară prin conectare, nu prin perfecțiune
Oana Doruș explică faptul că relațiile de atașament pot fi „recreate” și reparate chiar și după experiențe dificile: „În cazul copiilor adoptați, de exemplu, relația de atașament se construiește de la zero. Dar și în familiile biologice există rupturi care pot fi vindecate. Copilul nu are nevoie de un părinte perfect, ci de unul care să se poată întoarce la el, să-l vadă, să-l repare după o ruptură.”
Psihologul subliniază și dimensiunea neurobiologică a atașamentului: „Felul în care părintele se îngrijește de copil în primul an de viață influențează dezvoltarea creierului lui. Îl învață cum să se regleze emoțional și cum să fie cu ceilalți. De aceea spunem că atașamentul ne urmărește toată viața, e primul nostru alfabet emoțional.”
La rândul său, Luminița Tăbăran, psiholog, explică faptul că stilul de atașament se formează în copilăria timpurie prin felul în care este îngrijit copilul, atât fizic, cât și emoțional.
„Dacă persoana de atașament - cea care îl îngrijește - este caldă, iubitoare, protectoare și răspunde nevoilor reale ale copilului, stilul de atașament este unul securizant, în care micuțul se simte în siguranță. Când însă persoana care îl îngrijește are un răspuns inconsecvent, întârziat sau absent, stilul de atașament dezvoltat este anxios sau evitant. Dacă apar și traume, atașamentul va fi unul ambivalent, atât anxios, cât și evitant”, lămurește specialista.
Potrivit Luminiței Tăbăran, tipul de atașament format în primii ani de viață determină modul de relaționare pe tot parcursul vieții, influențând comportamentul adultului în relațiile de iubire, de muncă sau de prietenie.
„Este important să știi cum să reacționezi în momentul în care copilul are un tantrum”, adaugă ea. „Aceste crize trebuie gestionate cu calm, căldură și înțelegere. Copilul are nevoie să înțeleagă consecințele acțiunilor lui, că există limite puse pentru siguranță, dar și că părintele este lângă el, îi înțelege emoția și i-o validează”, completează specialista.
Cum se vede atașamentul în viața adultă
Ceea ce învățăm în copilărie devine, mai târziu, un reflex relațional. „Fiecare dintre noi are o hartă internă despre cum arată o relație sigură sau una riscantă. Dacă am crescut cu predictibilitate și validare, putem explora lumea și iubirea fără frică. Dacă am crescut cu teamă și respingere, căutăm controlul sau retragerea”, completează Oana Doruș.
Pentru mulți adulți, terapia înseamnă tocmai întoarcerea la această hartă inițială. „Atașamentul nu e o etapă, e o bază de date emoțională. Felul în care răspundem azi la stres, la iubire, la abandon, la critică - toate sunt ecouri ale modului în care am fost ținuți în brațe, ascultați sau lăsați singuri în copilărie”, continuă ea.
Totodată, Oana Doruș citează un autor contemporan din domeniul psihologiei dezvoltării, care descrie părintele ca „răspunsul copilului său, locul lui de odihnă, ancora de siguranță și scutul într-o lume care rănește, motivul pentru care poate să meargă mai departe și sursa lui de bine și de liniște”. Când am citit asta, „mi-am dat seama cât de des îi văd pe părinți căutând soluții și strategii, dar uitând să fie pur și simplu în relație cu copilul lor”.
Se încarcă comentariile...
