Video „Hristos n-a suferit atâtea!” Destinul tragic al lui Avram Iancu în ultimii ani ai vieții: „gol, flămând și însetat”

Avram Iancu, unul dintre liderii românilor transilvăneni în Revoluția de la 1848–1849, a trăit ultimele două decenii ale vieții departe de gloria anilor revoluționari. Cei care l-au cunoscut îl descriau tot mai retras, apăsat de dezamăgiri, teamă și suferință, dar încă iubit de moții din Apuseni.

Avram Iancu în fotografii rare din ultimii săi ani e viață. Foto: Wikipedia

Mii de oameni sunt așteptați duminică, 13 septembrie, la Țebea, în județul Hunedoara, pentru a-l omagia pe Avram Iancu (1824–1872), luptător pentru drepturile și libertățile românilor din Transilvania și conducător al moților din Apuseni în timpul Revoluției de la 1848–1849.

Evenimentul organizat în cimitirul localității Țebea, aflate în apropierea municipiului Brad, va cuprinde, ca în fiecare an, o slujbă religioasă, o evocare istorică a personalității și rolului lui Avram Iancu, urmată de ceremonialul depunerii de coroane și de defilarea Gărzii de Onoare.

La orele amiezii, oamenii sunt invitați la spectacolul folcloric organizat pe câmpul de la Țebea, aflat în apropierea „Panteonului Moților”, locul de veci al lui Avram Iancu și cimitirul în care se află Gorunul lui Horea.

Tradiția comemorării lui Avram Iancu, stins din viață la 10 septembrie 1872, a început la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă în ultimele decenii evenimentul a căpătat și o pronunțată tentă politică. Manifestările de la Țebea au fost adesea folosite de partidele politice pentru promovare, iar numeroși politicieni au încercat să se afle în prim-planul ceremoniilor.

Rănile Revoluției din 1848

Avram Iancu a fost unul dintre liderii românilor transilvăneni în timpul Revoluției de la 1848–1849 și conducătorul rezistenței moților din Munții Apuseni. Înainte ca revoluția să degenereze într-un război civil soldat cu mii de victime, el s-a implicat în organizarea Marii Adunări Naționale de la Blaj, din mai 1848.

Atunci, românii din Transilvania, aflată sub stăpânirea habsburgică, au cerut recunoașterea lor ca națiune distinctă, reprezentarea politică, desființarea iobăgiei fără despăgubire, înființarea de școli românești, folosirea limbii române în administrație și acordarea de libertăți politice tuturor națiunilor din Transilvania.

După înăbușirea revoluției, situația românilor nu s-a îmbunătățit pe măsura speranțelor lor, deși Curtea imperială de la Viena făgăduise recunoașterea unor drepturi politice și naționale. Formațiunile românești au fost dezarmate, organismele politice create în timpul revoluției au fost desființate, iar foști prefecți și tribuni au ajuns să fie suspectați, anchetați sau chiar arestați.

Avram Iancu a continuat pentru o vreme să se implice în apărarea intereselor moților. A călătorit la Viena și la Sibiu și s-a ocupat, în calitate de avocat, de vechile conflicte dintre comunitățile din Apuseni și administrația fiscală, mai ales de disputele privind pădurile, pășunile și alte drepturi ale localnicilor.

Prima tentativă de arestare, la Hălmagiu

George Barițiu amintea un episod petrecut la Hălmagiu, la sfârșitul anului 1849, când o patrulă a încercat să-l aresteze pe Iancu.

„Înainte cu o săptămână și ceva mai bine, s-a dus bravul nostru Iancu la Hălmagiu la târg, unde, ajungând și preumblându-se pe ulițe, poporul român ce se afla acolo la târg se luă după dânsul, care de care întrecându-se de a-l putea vedea și saluta pe vrednicul fiu al națiunii sale. Într-aceea, înțelegând poporul cum că Iancu este prins, îndată se aruncă asupra gardurilor, rupse parii, merse la gardă și năvăli asupra soldaților, cerând afară pe Iancu. Iancu îndată ținu cuvântare la popor, dojenindu-l ca să fie liniștit, căci dânsul nu se află în niciun pericol, apoi încălecă pe cal și porni către casă”, relata George Barițiu, la scurt timp după moartea „Crăișorului”, în revista Transilvania, în noiembrie 1872.

1852, anul care l-a frânt pe Avram Iancu

În jurul anului 1852, Avram Iancu s-a retras din viața publică. Din relatările foștilor săi camarazi și ale contemporanilor reiese că, în anii următori, starea sa sufletească și fizică s-a deteriorat treptat. Unii dintre publiciștii epocii au pus schimbarea vizibilă prin care trecuse Iancu pe seama unor episoade petrecute în 1852, despre care considerau că l-au marcat definitiv.

„Ne aflăm în anul 1852, cel mai fatal pentru Avram Iancu. În vara acelui an, împăratul Francisc Iosif veni și în Transilvania. Avram Iancu, soții săi de arme și toată cealaltă inteligență românească din Munții Apuseni luară măsuri diverse pentru recepțiunea demnă de un împărat. Iancu însuși veni la Sibiu cu scop de a mijloci ca Maiestatea Sa, intrând dinspre Banat, să-și schimbe drumul, abătându-se prin Munții Apuseni la Abrud, Roșia etc. Împăratul făcu pe voia muntenilor, veni la ei cu toată suita sa cea strălucită, însă cel care nu se prezentă la împărat, dintre toți bărbații români de renume, este unicul și singurul Avram Iancu”, scria istoricul George Barițiu în noiembrie 1872.

George Barițiu, și el unul dintre liderii mișcării naționale românești din Transilvania, adăuga că absența lui Iancu de la întâlnirea cu împăratul a provocat neliniște și numeroase zvonuri. S-a spus chiar că Francisc Iosif ar fi vrut să-l ridice la rang de baron și să-i ofere proprietăți.

„Cu toate acestea, adevărata cauză imediată pentru care A. Iancu nu a voit să se prezinte la împărat în iulie 1852 este și rămâne un secret, pe care dânsul l-a dus cu sine în mormânt, dacă cumva nu-l va fi încredințat vreodată vreunuia dintre intimii săi”, nota Barițiu.

Maltratat în temniță

La scurt timp după vizita împăratului, în septembrie 1852, Avram Iancu a fost arestat și închis la Alba Iulia, unde, potrivit relatării lui George Barițiu, ar fi fost și maltratat de un funcționar sas. Ulterior a fost dus la Sibiu, iar Barițiu considera că aceste episoade au avut un rol important în degradarea stării sale sufletești.

„În zilele petrecerii lui Iancu în Sibiu s-au întâmplat mai multe scene, dintre care unele, în adevăr, tragice. Martor al acelora, prin excelență, a fost dl Măcelariu. Scena de la băile de aburi, plânsul cel amar al lui A. Iancu, atât în baie, cât și acasă la Măcelariu, și strigătul cel dureros: «Nu mă lăsați, nu mă lăsați, că mă prind jandarmii!» După aceea, Iancu adormi, obosit fizicește și frânt sufletește. După ce se deșteptă, începu să ceară mereu vinars, ca și cum ar încerca să-și amorțească durerile”, relata Barițiu.

Teama de arestare l-a urmărit și după un deceniu

Cărturarul considera că arestarea și experiențele din 1852 au lăsat o urmă adâncă asupra lui Iancu. Teama de autorități avea să reapară chiar și după mai bine de un deceniu.

George Barițiu l-a reîntâlnit în august 1865, la Abrud. Prietenii lui Iancu îl rugaseră să încerce să-l convingă să renunțe la băutură și să revină la avocatură. La început, discuția ar fi decurs firesc, însă apoi Iancu a revenit brusc la teama de a fi arestat.

„L-am luat frumușel numai de la diploma sa de avocat, i-am accentuat nenumăratele calamități ale poporului și necesitatea de a i se da ajutor pe la tribunale și la autoritățile politice. Până la un loc, Iancu îmi vorbea, cum se zice, în toată firea, ca orice om cu mintea sănătoasă și răspundea precis; dintr-odată însă, fixându-mă, îmi zise: «Hm, că doar n-ai vrea și dumneata să mă mai aresteze nemții austrieci?» Această apostrofă a lui Iancu mă dezarmă, cauzându-mi și mie întristare profundă. Așadar, atentatul de la Hălmagiu, arestarea și maltratarea din 1852 lăsaseră în sufletul lui Iancu impresiuni atât de dureroase, încât ele se prefăcură în idee fixă, care-l urmări ca un spirit necurat în toată viața lui”, relata George Barițiu.

„Iancu n-are alt defect decât că e disperat”

Starea de sănătate a eroului moților a continuat să se degradeze în anii următori. Mărturiile din presa vremii arată însă că Avram Iancu rămăsese un personaj profund iubit și respectat de românii din Munții Apuseni, chiar dacă cei care îl întâlneau observau tot mai limpede tristețea și deznădejdea care îl apăsau.

„Mai interesantă fu pentru mine întâlnirea cu eroul românilor din 1848, cu marele patriot Avram Iancu. Chiar ieșeam din casa comitatului cu un amic al meu, când iată că stătea înaintea noastră un bărbat robust, de etate mijlocie, îmbrăcat în niște veșminte destul de frumoase și curate. Se părea a se ține de clasa inteligenței. Fizionomia și privirea lui cea tristă și disperată îți storceau din ochi lacrimi, și nu pentru că el n-ar fi în stare să converseze despre orice lucru, ci pentru că vezi în el întrupată suferința seculară a întregului popor român”, relata un român din comitatul Zarandului, într-o scrisoare publicată în 1869 de revista Familia.

Același martor adăuga că Iancu putea purta conversații normale, dar părea copleșit de o tristețe profundă.

„Am prânzit cu el și, în viața mea, niciodată n-am fost mai fericit decât în momentele ce le-am petrecut cu Avram Iancu. Doinele cele triste, ce le scoate el din fluierașul său, îți storc lacrimi din ochi. În tot decursul petrecerii noastre laolaltă am observat că Iancu n-are alt defect decât că e disperat”, informa publicația.

Avram Iancu în ultimul an de viață

Cărturarul Dionisie Păscuțiu l-a întâlnit pe Avram Iancu la Hălmagiu în septembrie 1871, cu un an înainte de moartea fostului conducător al moților. El a trimis revistei Familia două corespondențe în care a descris pe larg întâlnirea și a cerut românilor să strângă bani pentru îngrijirea lui Iancu. Păscuțiu relata că întâlnirea a fost întâmplătoare și că imaginea fostului conducător al moților l-a impresionat profund.

„În ziua a doua a lunii acesteia, aflându-mă în Hălmagiu, mă abătui și pe la cetățeanul Ion Sida, în vecinătatea ospătăriei, unde începurăm a vorbi despre lucruri și afaceri de-ale noastre. Deodată, ușa se deschise încet; eu îndreptai ochii către ea și zării omul care o deschisese. Era învelit în zdrențe de sus până jos. Domnul casei se sculă îndată și, prinzându-mă de mână, arătă către el, zicându-mi: «Am onoarea a-ți prezenta pe Avram Iancu!» Ce simțire mă cuprinse la cuvintele acestea și la vederea nefericitului erou nu pot să spun, nici condei n-am s-o descriu. Talentul meu nu e capabil să mă descurce din labirintul cugetelor ce mă cuprinseră la vederea acestui bărbat, cu un trecut atât de glorios și cu un prezent atât de mizerabil; dar plini de lacrimi se făcură ochii mei și suspine adânci ieșiră din sânul meu, văzându-l pe acela care, înainte cu 22 de ani, avu curajul a înfrâna pe dușmanii națiunii sale. Îl sărutai și îl îmbrățișai cu un entuziasm sacru și dădui îndată de știre ospătarului că prefectul Avram Iancu va fi astăzi oaspetele meu și, în onoarea lui, să pregătească tot ce are mai bun!”, afirma acesta.

Păscuțiu relata că a urmărit atent felul în care Iancu vorbea, reacționa și își amintea diferite întâmplări, iar comportamentul acestuia l-a făcut să creadă că fostul lider al moților trecea printr-o gravă suferință.

„Conversațiunea de dinainte de amiază dură mai mult de două ore și, durere!, mă convinsei pe deplin că Avram Iancu e nebun și nici speranță nu mai este ca, trecând timpul, să-și vină în fire. Demența dânsului însă nu e furioasă, nu e certăreață, ci mai mult blândă, lină și, dacă se poate numi astfel, petrecăreață. Între altele, el crede toate câte verzi și uscate, numai cel ce i le spune să fie cât de cât om respectabil și, când i le spune, să nu râdă. De aici el se încurajează și apoi spune câte și mai câte fără cap și fără coadă, însă cu atâta entuziasm și convingere, încât nu e cu putință a nu-l compătimi pentru această degradare spirituală”, scria Păscuțiu.

Avram Iancu, în jurul anului 1860 Foto: Wikipedia

El descria apoi felul în care Iancu îmbina conversațiile obișnuite cu relatări fantastice, pe care le povestea cu convingere. Dionisie Păscuțiu afirma că fostul conducător al moților era convins că o anumită „instanță” îl urmărea pretutindeni și că nu putea scăpa de ea. Iancu îi povestise despre o noapte petrecută sub cerul liber, când susținea că ar fi avut o vedenie stranie.

„Conversând noi apoi despre nopți senine și cerul limpede, el începu îndată a spune că, fiind într-o noapte silit a se culca sub cerul liber, ceea ce mai totdeauna i se întâmpla, nu putu dormi și, în neodihna sa, mult crescu mirarea că, deși cerul era senin, nicio stea nu era vizibilă. Deodată, cam pe la miezul nopții, răsunând cerul ca bubuitul tunurilor, se văzură scrise pe cer cuvintele: «Creștinătatea nu mai este!» Și, din clipa aceea, se mulțiră stelele pe cer atât de multe încât nu încăpeau și căzură, lovindu-se una de alta ca ploaia. Se făcu foc mare, încât dânsul, de spaimă, fu silit a se ascunde, să nu ardă”, scria cărturarul.

Tot atunci, Iancu îi povestise despre un șarpe cu coroană, pe care încercase să-l prindă la pescuit.

„Fiind vorba despre pescuit, deprinderea-i plăcută, spunea că, într-o zi plăcută, umblând la pescuit, i se ivi în apropiere un șarpe cu coroană în cap și cineva îi spuse că în coroana aceea e un diamant mare. Deci se repezi să prindă șarpele. Când era să pună mâna pe șarpele dracului, acesta dete cu coada în pământ și se ivi în jurul lui o lumină mare, electrică, încât îi luă vederea ochilor, și de atunci nu l-a mai văzut”, afirma acesta.

Avram Iancu, într-o fotografie rară. Foto: Wikipedia

Păscuțiu rămăsese impresionat de starea în care îl găsise pe Iancu, în contrast cu trecutul acestuia.

„Așa zdrențăros și murdar cum e, totdeauna e bine dispus, îndeosebi dacă vede vinars, vin și apă acră la dispoziție. Acestea formează obiectul predilecțiunii dânsului, o pasiune în care cumpătul lipsește cu totul și care adeseori îl doboară în poziții ce ne storc lacrimi din ochi, văzându-l târât pe jos, afară, pe străzile publice, în ploaie, în tină, în nea, în vânturi, în frig, în căldură. Până a nu ajunge în starea aceasta, regele ori și băiatul cel din urmă de plugar, să-i ceară să cânte din fluier ori flaută, este gata îndată a-i face pe plac; se apucă cu entuziasm și cântă hore și marșuri deosebite, însă fără niciun tact, gust sau măiestrie, ceea ce iarăși dă dovadă despre starea rătăcită a sufletului dânsului”, nota acesta.

Apel către români în sprijinul lui Avram Iancu

Dionisie Păscuțiu încerca să explice degradarea stării lui Iancu prin dezamăgirile și loviturile suferite după Revoluția de la 1848–1849. El adăuga că persecuțiile, arestările și eșecul speranțelor politice ale fostului prefect ar fi împins treptat starea acestuia spre melancolie și apoi spre o tulburare tot mai gravă.

„Distrugerea planurilor mărețe ale dânsului i-au adus multe neplăceri, persecuțiuni, arestări și alte batjocuri; de unde nu este de mirare dacă inima dânsului simțitoare s-a tulburat, tulburarea a degenerat în melancolie, mai târziu în nepăsare, și toate împreună i-au adus mania”, scria Păscuțiu.

El reproșa națiunii române că îl lăsase pe unul dintre eroii ei să ajungă într-o asemenea stare și cerea strângerea de bani pentru îngrijirea lui.

„El nu este demn de soarta amară în care se află; nu este demn ca națiunea română să-l uite, să-l lase pradă batjocurilor și insultelor străinilor și ticăloșilor, ci, chiar din contră, merită a fi privit drept o relicvă sacră, bine păstrată, onorată, pentru că, onorat fiind dânsul prin națiune, națiunea se stimează pe sine. Așa stă și contrariul: unde este batjocorit Iancu, este batjocorită națiunea română. Destul a fost un martiriu de 22 de ani pentru un om nevinovat! Hristos n-a suferit atâtea”, adăuga cărturarul.

Cărturarul avertiza că nepăsarea contemporanilor avea să fie judecată de posteritate.

„Domnilor și fraților, să luăm aminte că golanul și cerșetorul acesta al națiunii române, după modul acesta al vieții, firește, azi-mâine trebuie să piară dintre noi. Și oare nu ne va mustra conștiința că, drept recompensă pentru abnegațiunea sa în folosul națiunii, l-am dat pradă batjocurilor, l-am părăsit ca și când nici n-ar fi al nostru și, între noi, îl lăsăm a muri cu zile, gol, flămând, însetat, ba chiar în mijlocul nostru batjocorit?!”, afirma Păscuțiu.

Destinul tragic al Crăișorului

Istoricul Silviu Dragomir a cercetat ultimii ani din viața lui Avram Iancu și a descris degradarea accentuată a stării fostului conducător al moților.

„Ultimii cinci ani din viață îi trăiește mai greu. Boala îl chinuie din nou, tot mai crâncen. Fizicul îi slăbește și dorul de ducă îl îndepărtează iarăși de casă mai adeseori. Hoinăreala neîncetată îi zdrențuiește îmbrăcămintea. Aspectul său devine jalnic. Primește bani de la prieteni pentru a-și face rost de băutură și vinde scrisori și autografe pentru câte «o pițulă» (n.r. monedă austro-ungară care a circulat în Transilvania). De câte ori sosea zdrențuit la Baia de Criș, amicii îl îmbrăcau în straie noi și se sileau a-l readuce la o viață mai ordonată. În iarna anului 1871, i-au cumpărat o șubă căptușită cu blană. Mare le-a fost mirarea când, după doar câteva zile, l-au întâlnit îmbrăcat doar cu partea superioară a blănii. Jumătatea cealaltă o dăruise unui moț cu care a mers cale lungă pe șosea”, scria Silviu Dragomir în monografia publicată în 1924.

În primăvara anului 1872, Avram Iancu fusese internat în spitalul din Baia de Criș. Tusea chinuitoare nu îl părăsea, iar o hemoragie îi agravase starea. A părăsit însă spitalul și a continuat să cutreiere ținutul de la poalele Apusenilor. La 10 septembrie 1872, după câteva zile petrecute în casa unui preot din Valea Bradului, Avram Iancu a pornit din nou către Baia de Criș.

„Aici îl ajunge secera morții. S-a culcat pe o rogojină de cu seară la cartierul său obișnuit, în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineața, și-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de viforele timpului. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împărat, unsă și mototolită”, scria Silviu Dragomir.

Avram Iancu a fost înmormântat la Țebea, sat aflat în apropierea localității Baia de Criș, unde își găsise sfârșitul. În apropierea mormântului său se află Gorunul lui Horea, arborele secular legat de memoria Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784.