Video Cum a murit Avram Iancu, eroul tragic al moților. „Nu avea asupra lui, decât o năframă zdrențuită, fluierul și jalba”

Avram Iancu, cel mai iubit fiu al moților, omagiat an de an la Țebea, a avut o soartă tragică. În toamna anului 1872, Crăișorul Munților, a murit în mizerie și suferință, uitat și abandonat de cei mai mulți dintre foștii săi apropiați.

Avram Iancu. Sursa: Wikipedia.

Duminică, 8 septembrie, au loc Serbările Naționale Țebea 2024, dedicate lui Avram Iancu (1824 - 1872), de la moartea căruia în 10 septembrie 1872 se împlinesc 152 de ani.

Evenimentul organizat la mormântul celui supranumit „Crăișorul munților” va cuprinde slujba de comemorare oficiată de un sobor de preoţi, alocuţiuni, evocarea istorică a evenimentului, ceremonialul depunerii de coroane şi defilarea Gărzii de Onoare (video - Țebea în 2024).

Apoi, oamenii sunt invitați la spectacolul folcloric organizat pe câmpul de la Țebea, aflat în apropiere de „Panteonul Moților” - locul de veci al lui Avram Iancu și cimitirul unde se află Gorunul lui Horea. Un alt perimetru este rezervat târgului de la Țebea, iar partidele politice își vor amplasa corturile, unde simpatizanții lor sunt invitați să-i întâlnească pe politicieni.

Avram Iancu a condus moții în timpul Revoluției din Transilvania anilor 1848-1849 și înainte revoluția să fie transformată într-un război civil soldat cu mii de victime, a fost unul dintre oamenii care s-au implicat în organizarea Marii adunări de la Blaj din mai 1848.

Atunci, românii din Transilvania condusă de habsburgi au cerut deschis respectarea poporului român ca națiune distinctă, reprezentarea în Dietă, desființarea iobăgiei fără despăgubire, înființarea de școli românești în toate satele și orașele, folosirea limbii române în administrație și acordarea de libertăți politice tuturor națiilor din Transilvania.

După înăbușirea Revoluției transilvane, situația românilor din Transilvania nu s-a ameliorat, deși Casa imperială austriacă le-a făgăduit recunoașterea ca națiune politică și a mai multor drepturi.

Moții conduși de Avram Iancu, omul care organizase rezistența românilor din Apuseni în fața revoluționarilor maghiari, au fost nevoiți să renunțe la arme, iar demersurile făcute ulterior de liderii lor la Curtea împăratului Franz Joseph I al Austriei , de a-și respecta promisiunile, au rămas fără ecou. Avram Iancu a ieșit definitiv din viața publică în jurul anului 1852. De atunci, potrivit relatărilor foștilor săi camarazi, starea sa de sănătate se șubrezise.

Anii de suferință ai lui Avram Iancu

Fostul prefect al Legiunii Auraria Gemina, prima formă de administrație românească din ținutul moților, fondată în timpul Revoluției din 1848 - 1849, ajunsese în scurt timp un personaj prigonit de habsburgi, urât de unguri și abandonat de cei mai mulți dintre foștii săi camarazi. Istoricii arătau că ultimii 20 de ani ai vieții sale i-a trăit în mizerie, cutreierând Munții Apuseni, cu o stare de sănătate fizică și psihică tot mai precară, alinată uneori doar de cântecele la fluierul său.

Apropiat al lui Avram Iancu, publicistul și istoricul Gheorghe Bariţiu, l-a întâlnit ultima dată pe Crăișorul Munților în 1865, la Abrud. A încercat, fără succes, să îl ajute, încercând să îl convingă să se lase de băut și să se reapuce de avocatură. Era, însă, prea târziu, relata istoricul în ziarul Transilvania, din noiembrie 1872.

Avram Iancu. Sursa: Wikipedia

„Până la un loc Iancu îmi vorbea, cum se zice, în toată firea, dintr-o dată însă fixându-se îmi zise: «Hm, ce, doar nu ai vrea şi dumneata să mă aresteze nemţii austriaci». Această apostrofare a lui Iancu mă dezarmă, cauzându-mi o întristare profundă. Aşadar, atentatul de la Hălmagiu, arestarea şi maltratarea din 1852, lăsaseră în sufletul lui Iancu impresiuni atât de dureroase, încât ele se prefăcură în idee fixă, care îl urmăriră ca un spirit necurat în toată viaţa lui”, scria Gheorghe Bariţiu, în ziarul Transilvania (15 noiembrie 1872).

Halucinațiile, bolile fizice care au pus stăpânire pe organismul său slăbit și alergăturile fără odihnă l-au adus, în următoarele luni, la marginea gropii, arăta istoricul Silviu Dragomir, autor al unei monografii despre Avram Iancu (video - Țebea 2023).

„Ultimii cinci ani din viață îi trăiește mai greu. Boala îl chinuie din nou, tot mai crâncen. Fzicul îi slăbește și dorul de ducă îl îndepărtează iarăși de casă mai adeseori. Hoinăreala neîncetată îi zdrențuite îmbrăcămintea. Aspectul său devine jalnic. Primește bani de la prieteni pentru a-și face rost de băutură și vinde scrisori și autografe pentru câte ”o pițulă” (n.r. monedă austro-ungară, care a circulat în Transilvania). De câte ori sosea zdrențuit la Baia de Criș, amicii îl îmbrăcau în straie noi și se sileau a-l readuce la o viață mai ordonată. În iarna anului 1871, i-au cumpărat o șubă căptușită cu blană. Mare le-a fost mirarea când, după doar câteva zile, l-au întâlnit îmbrăcat doar cu partea superioară a blănii. Jumătatea cealaltă o dăruise unui moț cu care a mers cale lungă pe șosea”, scria Silviu Dragomir.

A murit la 48 de ani, sub cerul liber

În primăvara anului 1872, Avram Iancu fusese internat în spitalul din Baia de Criș (video). Tusea chinuitoare nu îl părăsea, iar o hemoragie îi agravase starea.

Părăsise însă spitalul și a continuat să cutreiere ținutul de la poalele Apusenilor. În ziua de 10 septembrie 1872, după câteva zile pe care le petrecuse în casa unui preot din Valea Bradului, Avram Iancu pornise la drum către Baia de Criș.

„Aici îl ajunge secera morții. S-a culcat pe o rogojină de cu seară la cartierul său obișnuit, în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineața, și-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de viforele timpului. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împărat, unsă și mototolită”, scria Silviu Dragomir.

Avram Iancu a fost înmormântat la Țebea, satul învecinat cu localitatea Baia de Criș - unde eroul moților își găsise sfârșitul.

În apropierea mormântului său se află Gorunul lui Horea, arborele secular la umbra căruia moții conduși de Horea, Cloșca și Crișan au pus la cale Răscoala din toamna anului 1784.

Gorunul lui Horea. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

„lancu se stinse la 10 Septembrie 1872 în Baia de Criş. Moartea l-a surprins pe neaşteptate tocmai pe locurile unde dorea să fie înmormântat și unde rătăcea cu mai multă predilecție, în Zarand. O forță misterioasă îl împingea spre cimitirul unde se înalță și azi Gorunul lui Horea, gârbovit de povara anilor, întinzându-și braţele uscate spre cer întocmai са un moșneag maiestos, care-ar blestema nedreptățile veacurilor. Са unul care știa unde-i este locul de odihnă, își exprimă, fiind încă în viaţă, dorința de-a fi înmormântat în apropierea lui. Fiind în întregime al mulțimilor, moartea Іui neașteptată a zguduit sufletul poporului întreg, iаг cheltuielile funerarilor fură plătite de doi țărani, care și-au exprimat dorința de-a nu li se spune numele niciodată”, informa istoricul Nicolae Buta, în „Avram Iancu și epoca sa” (1924).