De ce a cucerit Mihai Viteazul Transilvania. Motivele invaziei Ardealului și bătălia care a decis totul

O bătălie dată de Mihai Viteazul lângă Sibiu, în inima Transilvaniei, a devenit un moment hotărâtor în istoria românilor: victoria i-a deschis drumul spre prima unire politică a Transilvaniei cu Țara Românească.

Bătălia de la Șelimbăr Foto: Kulturstiftung Sachsen-Anhalt ; Licence: Public Domain Mark (https://creativecommons.org/publicdomain/mark/1.0/)

1 noiembrie 1599. Mihai Pătrașcu, supranumit „Viteazul”, intră triumfal în cetatea Alba Iulia, capitala Principatului Transilvaniei. Este un moment istoric de maximă importanță pentru români, fiindcă simbolizează prima unificare dintre Transilvania și Țara Românească, un vis care va mobiliza societatea românească mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această unificare temporară a fost rezultatul unui război de cucerire purtat de domnitorul Valahiei, hotărât de bătălia decisivă de la Șelimbăr, o localitate din apropierea Sibiului, la sfârșitul lunii octombrie.

Mihai Viteazul a intrat în mentalul colectiv românesc drept un patriot care și-a dorit să unifice toate teritoriile locuite de români din considerente naționale. Ideea a fost inoculată în societatea românească de istoriografia națională din secolele al XIX-lea și al XX-lea, culminând cu basmele istorice și ideologice din perioada comunistă. În realitate, Mihai Viteazul a vrut să cucerească Transilvania din rațiuni pur politice. De altfel, voievodul Valahiei nici nu s-a gândit la așa ceva atâta timp cât principii Transilvaniei îi ofereau protecție pe flancul nord-vestic și urmau aceeași politică antiotomană ca el. Nici măcar atunci când Sigismund Báthory i-a devenit suzeran în condiții dezavantajoase, aproape umilitoare, Mihai nu s-a gândit să atace Transilvania. Voievodul valah avea treabă cu turcii la Dunăre și dorea să se știe asigurat dinspre Transilvania și Moldova. Mihai Viteazul era mulțumit că, împreună cu Sigismund și cu Aron, voievodul Moldovei, aderase la Liga Sfântă, o alianță antiotomană inițiată de papa Clement al VIII-lea, din care făceau parte și Sfântul Imperiu Romano-German, Spania, Veneția și Rusia. La un moment dat însă, tot acest echilibru politic, oricum fragil, s-a stricat.

Sigismund Báthory, un principe nestatornic, și-a dat seama că nu-și mai dorește responsabilitatea de a conduce Transilvania. Așa că a acceptat de la împăratul Rudolf al II-lea două posesiuni din Silezia, ducatele Oppeln și Ratibor. La schimb, le ceda Habsburgilor întreaga Transilvanie. Schimbul le permitea austriecilor să-și extindă influența în zonă și să controleze mai bine lupta antiotomană. La rândul său, Mihai Viteazul a încheiat un tratat separat cu împăratul. Tratatul, semnat la 9 iunie 1598, era extrem de favorabil domnitorului valah: Rudolf al II-lea îi dădea lui Mihai bani pentru a întreține 5.000 de mercenari, iar domnitorul era recunoscut ca domn pe viață al Valahiei, cu drept ereditar pentru familia sa.

Mihai Viteazul și Rudolf al II lea Foto: arhiva

Obiceiurile și autonomia țării rămâneau intacte și nu se prevedea plata unui tribut. În acest fel, Mihai se asigura pe viitor în fața unor schimbări politice neprevăzute. Și a avut dreptate. Sigismund s-a răzgândit, a renunțat la ducatele din Silezia și a revenit în Transilvania. Ba chiar i-a alungat pe oamenii imperialilor. Mihai Viteazul avea încă un contract de vasalitate cu Sigismund și i-a luat apărarea în fața împăratului: „Chiar dacă v-ar fi greşit cu ceva, [...] să-i arătaţi părintească îndurare şi să nu respingeţi un atât de bun servitor al măriei voastre şi al întregei creştinătăţi”, îi scria Mihai lui Rudolf al II-lea.

Ulterior însă, Sigismund a dat lovitura de grație. A renunțat din nou la principat, iar în locul său a venit vărul său, cardinalul Andrei Báthory. Acesta era un prelat catolic cât se poate de ciudat, fiindcă susținea pacea și chiar o alianță cu otomanii, în timp ce papa cerea cruciadă. Om al polonezilor și al turcilor, Andrei Báthory a început să comploteze pentru înlăturarea lui Mihai Viteazul de pe tron. Concret, polonezii i-au cerut sultanului ca pe tronul Valahiei să ajungă un domnitor moldovean credincios Porții.

„Intrigile lui Ieremia izbutiră, el convinse pe Zamoyski şi deci şi pe cardinal să înlăture pe Mihai, lucru cunoscut şi cronicii ţării, care spune cum ei vor «să scoaţă pre Mihai Vodă din mijlocul lor, iară de nu va ieşi de voie, să se ridice oşti asupră-i, să-l prinză, să-l dea turcilor. Şi Bator Andreiaş fu bucuros acelui sfat rău şi trimise soli la Mihai Vodă pre un nemiş anume Ciomortan Tamaş, cum să iasă Mihai Vodă din ţară, că apoi va intra în mâinile turcilor»”, preciza P.P. Panaitescu în lucrarea sa „Mihai Viteazul”.

În acel moment, Mihai Viteazul și-a dat seama că, dacă nu atacă Transilvania, va rămâne fără tron și poate chiar fără cap. Tocmai de aceea, istoricii spun că Mihai Viteazul a decis cucerirea Ardealului nu dintr-o rațiune națională sau patriotică, ci dintr-una pur pragmatică. Risca să fie prins ca într-un clește între Transilvania lui Andrei Báthory, Moldova lui Ieremia Movilă și Polonia.

„Mihai Viteazul a cucerit Ardealul dintr-un motiv politic, înţelegerea principelui ardelean cu moldovenii şi cu polonii de a-l înlocui în scaun, plan care-i fusese arătat pe faţă. Dar alături de acest fapt care l-a hotărât definitiv, ideea cuceririi Ardealului îşi făcuse de mult drum în mintea lui. Încă din 1597 cancelarul ardelean Iojica tratase cu Mihai un plan îndrăzneţ, Sigismund Bathory să abdice în favoarea domnului român şi acesta să unească sub sceptrul său Ardealul, Ţara Românească şi chiar Bulgaria, ce urma să se răscoale sub conducerea lui”, adăuga P.P. Panaitescu în lucrarea „Mihai Viteazul”.

Pe cărări de ciobani, direct în Ardeal, cu o armată de mercenari

Mihai a ținut un mare sfat cu boierii, unde s-a luat hotărârea invadării Transilvaniei. Domnitorul urma să-i ceară ajutor lui Rudolf al II-lea. Împăratul habsburg a refuzat să ofere un sprijin consistent, fiindcă avea destule probleme cu turcii în Ungaria inferioară. L-a trimis totuși pe generalul Basta, ca să-i asigure suport militar. Gelos pe succesul fulminant al lui Mihai Viteazul, Basta a început să i se pună de-a curmezișul și, inițial, a refuzat chiar să i se alăture. Mihai și-a dat seama că este pe cont propriu.

A urmat o acțiune îndrăzneață, care a impresionat întreaga Europă și i-a sporit lui Mihai Viteazul prestigiul de comandant militar. Mai întâi, l-a lăsat pe vornicul Dumitru, cu 5.000 de oameni, să păzească hotarele Valahiei. După ce s-a asigurat, prin tratative, că turcii nu-l vor ataca deocamdată, și-a adunat oastea la Ploiești, iar la 4/14 octombrie 1599 a pornit peste munți. Pentru că nu era sigur că mercenarii unguri din oastea lui vor lupta împotriva celor din Ardeal, Mihai i-a chemat pe toți căpitanii la Florești. Acolo, înconjurați de curteni și cazaci, i-a pus să jure că îi vor fi credincioși.

Oastea a trecut apoi în Transilvania prin trecătorile munților, pe două coloane. Prima, condusă de Mihai personal, a mers pe văile Buzăului și Teleajenului. A doua, comandată de Udrea Băleanu, de frații Buzești și de Baba Novac, a trecut pe Valea Oltului.

Sigismund Bathory Foto: wikipedia

„Operaţia militară executată de Mihai pentru cucerirea Ardealului a fost o mare mişcare calculată dinainte pe zile şi poate pe ore. Mihai îşi împărţi armata în două: cea mai însemnată parte, adică mercenarii, trecură pe la Buzău, departe de drumul direct spre capitala Ardealului, cu scopul de a-i ridica pe secui în favoarea lui. Secuii erau pentru Mihai, căci Batoreştii le răpiseră privilegiile, iar Mihai avea legături cu ei prin agenţi care recrutau oşteni în rândurile lor. A doua oaste, oastea de ţară din Oltenia, trecu câteva zile mai târziu pe la Turnu Roşu cu Buzeştii şi Udrea şi se uni cu Mihai, care străbătuse prin Braşov până în dreptul Sibiului timp de 11 zile (cu oprirea necesară pentru ridicarea secuilor). Operaţia prezenta avantajul marii oștiri aduse de Mihai prin adeziunea secuilor, dar şi primejdia ca cele două oştiri, depărtate cu zile întregi de marş, să fie bătute separat”, preciza P.P. Panaitescu, în lucrarea menționată. Armata lui Mihai Viteazul număra aproximativ 20.000 de oameni.

Contrar imaginii din filmele propagandistice ale perioadei comuniste, această oaste nu era formată din țărani munteni sau din oameni de strânsură. Era o armată de soldați profesioniști, majoritatea mercenari: cazaci, unguri, albanezi, sârbi, bulgari, polonezi și chiar cehi și germani. Acestor mercenari li se alăturau contingentele boierești, cu soldați bine echipați, dar și trupele personale ale domnitorului muntean. Mihai Viteazul dispunea și de 180 de tunuri. Odată ajunsă în Transilvania, armatei lui i s-au alăturat și secuii.

Bătălia care a decis soarta Transilvaniei

Cele două coloane ale armatei lui Mihai Viteazul s-au reunit în zona Sibiului, la Șelimbăr. De cealaltă parte, Andrei Báthory îl aștepta cu o oaste inferioară numeric. Principele Transilvaniei avea 16.000 de oameni, comandați de Gáspár Kornis, care i-a dispus pe trei linii. În prima se afla cavaleria grea nobiliară, comandată de Moise Székely și pregătită să șarjeze, flancată de unități de infanterie. A doua linie, de sprijin, era alcătuită din infanteriști. A treia cuprindea soldații aduși la oaste de marii feudali transilvăneni.

Mihai Viteazul și-a dispus armata în mod similar, tot pe trei linii. În prima linie, pe flancul stâng, se aflau Baba Novac și haiducii lui: sârbi din zona Timocului, bosniaci, bulgari, albanezi, aromâni și chiar greci.

Secuii au adus capul lui Andrei Bathory lui Mihai Viteazul Foto: wikipedia

Aga Leca se afla pe flancul drept, iar în centru, banul Mihalcea, cu cavaleria sa de elită. În linia a doua se aflau 8.000 de călăreți, mercenari, dar și valahi, iar în a treia, cetele boierești și garda personală a domnitorului.

Lupta a fost deschisă de Baba Novac și haiducii săi, care au lovit în mare viteză flancul drept al oastei transilvănene și i-au rupt liniile. Oastea lui Andrei Báthory a contraatacat fără succes, iar banul Mihalcea a șarjat, urmat de a doua linie de cavalerie. Transilvănenii și-au pierdut marele steag de luptă, căzut în mâinile valahilor. Mihai Viteazul a dat lovitura de grație, intrând cu garda sa în toiul bătăliei și făcând ravagii. Armata transilvăneană a fugit în dezordine, hăcuită de haiduci și cazaci. Andrei Báthory a încercat să scape, dar a fost prins și decapitat de secui.

„Lupta începu la orele 9 dimineaţa şi a ţinut până la 4 după amiază în chip confuz; atacul îl începu Baba Novac, urmat de mercenarii din centru. După un prim succes, contraatacul ardelean respinge trupele lui Mihai, urmează iarăşi un atac al românilor, după care intervine a doua linie ardeleană. În această clipă lupta părea pierdută pentru români, care aveau stânga înfrântă. Atunci, după obiceiul său, Mihai intervine în persoană, adună ostaşii risipiţi, rugându-i să se poarte cum se cuvine cavalerilor. El intervine cu boierii şi curtea, linia a doua, şi dă atacul final, înfrângând cu totul trupele cardinalului(...) Andrei Bathory, care aştepta dincolo de Cibin pe o înălţime, cu câţiva nobili, fuge înainte de sfârşitul bătăliei, îndreptându-se spre Carpaţii Moldovei. În câteva ore soarta Ardealului întreg se hotărâse şi domnul român de dincolo de munţi era acum stăpânul lui”, scria P.P. Panaitescu în lucrarea menționată.