Ziua în care Transilvania a fost înghițită de Regatul Ungariei. Măsurile de deznaționalizare forțată la care au fost supuși românii

„Anul 1867 a marcat sfârșitul autonomiei Transilvaniei și anexarea ei de facto la Regatul Ungariei, un moment de cotitură cu efecte severe pentru majoritatea românească. Noua realitate politică a inaugurat o serie de măsuri legislative și administrative coercitive, menite să accelereze dezrădăcinarea națională a comunității române.

Încoronarea împăratului Austriei FOTO wikipedia

Anul 1867 a fost nefast pentru românii transilvăneni. Este anul în care, pentru prima dată în istoria sa, Transilvania își pierdea autonomia și era efectiv înglobată în Regatul Ungariei. Această decizie politică și administrativă a aparținut împăratului austriac Franz Joseph I, ca urmare a compromisului din 1867 care a dus la dualismul austro-ungar. Pentru Imperiul Habsburgic, acest compromis a însemnat salvarea existenței sale. Pentru români, dualismul și pierderea autonomiei transilvane au însemnat o adevărată nenorocire. Autoritățile maghiare au încercat cu orice preț dezrădăcinarea etnică și culturală a românilor.

Un uriaș cu picioare de lut își căuta salvarea

Imperiul Habsburgic a dominat istoria Europei timp de câteva secole. Odată cu apariția Iluminismului și a noilor curente de gândire, dar și a revoluțiilor democrate, acest imperiu multinațional, care se întindea din inima Europei Centrale până în Carpați, incluzând și teritorii românești precum Transilvania, Banatul și Bucovina, a început să se clatine tot mai tare. Secolul al XIX-lea a fost pentru Imperiul Habsburgic o epocă a contrastelor absolute. Pe de o parte, a fost o perioadă de o eleganță culturală sclipitoare, Viena devenind capitala mondială a muzicii și a valsurilor. Pe de altă parte, imperiul a fost măcinat de tensiuni politice uriașe, fiind supranumit în epocă „închisoarea popoarelor” din cauza modului în care încerca să țină sub control zeci de etnii diferite.

Din punct de vedere militar, imperiul nu mai corespundea noilor realități. Napoleon a spulberat efectiv armatele imperiale. După înfrângerea lui Napoleon și Congresul de la Viena din 1815, Imperiul Habsburgic părea că va trăi o nouă perioadă de înflorire, mai ales fiindcă cancelarul Klemens von Metternich a condus imperiul cu o mână de fier. Deviza lui era stabilitatea cu orice preț. A introdus o cenzură severă, iar poliția secretă era peste tot. Metternich se temea ca ideile Revoluției Franceze (libertate, egalitate, naționalism) să nu prindă rădăcini. Deși Viena și Boemia (Cehia de azi) începeau să construiască fabrici și primele căi ferate, cea mai mare parte a imperiului a rămas profund agrară și conservatoare.

Eforturile lui Metternich au fost în van. Noile ideologii și, mai ales, anul revoluționar 1848, numit și „Primăvara Popoarelor”, au zdruncinat serios imperiul. Revoluțiile au cuprins Viena, Praga, Budapesta și Transilvania. Italienii, maghiarii, cehii, românii și germanii au cerut deodată drepturi, constituție și recunoaștere națională. Bătrânul împărat habsburg, Ferdinand I, bolnav și bulversat de ceea ce se întâmpla, nu a mai făcut față. Viena era ocupată de revoluționari. Așa că, la 2 decembrie 1848, i-a cedat tronul nepotului său de numai 18 ani, Franz Joseph I. Transferul de putere a avut loc în orășelul Olmütz din Moravia, unde curtea imperială se adăpostea din cauza revoluționarilor.

Mult mai tânăr și mai energic, împăratul Franz Joseph înăbușă rapid revoltele din Austria, Italia, Polonia și Boemia. În cazul ungurilor și al românilor, cere ajutorul rușilor și zdrobește revoluția lui Lajos Kossuth. Nici tinerețea și nici energia noului împărat nu au reușit să îmbunătățească situația unui imperiu anacronic. Era o construcție politică medievală care se încăpățâna să supraviețuiască într-o eră a industrializării și care mergea cu pași repezi către modernizare. Imperiul Habsburgic a suferit, la jumătatea secolului al XIX-lea, mai multe înfrângeri militare severe. Austriecii au fost înfrânți de Piemont, dar mai ales de prusaci. Războiul cu Prusia din 1866 a vlăguit complet Imperiul Habsburgic, aducându-l în pragul colapsului.

Un compromis politic: nașterea Austro-Ungariei

După înfrângerile în fața Italiei și a Prusiei, Franz Joseph a trebuit să facă o concesie majoră celei mai puternice și răzvrătite minorități: maghiarii. Pe scurt, Imperiul Austro-Ungar avea să se unească administrativ și politic cu Regatul Ungariei. Împăratul habsburgic devenea și rege al Ungariei. Cel mai mult au avut de câștigat ungurii, care vedeau din nou constituirea Regatului Ungariei, prăbușit după victoria lui Soliman Magnificul de la Mohács în 1526. Această uniune a purtat numele de Ausgleich și prevedea ca cele două state să se constituie ca entități politice separate, cu constituție, parlament, administrație și instituții polițienești proprii. Singurele instituții comune erau ministerele care se ocupau de politica externă, finanțe (economie) și armată, precum și împăratul. Cheltuielile erau comune și erau suportate în mare parte de Austria. Practic, guvernul maghiar a câștigat drepturi egale cu cel de la Viena.

În plus, odată cu încoronarea împăratului Franz Joseph ca rege al Ungariei, s-a luat decizia ca Transilvania să devină parte a Ungariei. Practic, și-a pierdut autonomia. Încă de la cucerirea maghiară din secolul al X-lea, Transilvania a avut mereu autonomie. Prima dată a fost voievodat vasal Regatului Ungariei, iar mai apoi Principat independent vasal al Imperiului Otoman și, în cele din urmă, principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. Practic, Austro-Ungaria era împărțită în două entități administrative. Pe de o parte, Cisleithania (condusă de la Viena), din care făceau parte Austria, Cehia, Slovenia, Galiția și Bucovina. Iar de cealaltă parte, Transleithania (condusă de unguri), din care făceau parte Ungaria, Slovacia, Croația și Transilvania.

Operațiunea concertată de deznaționalizare a românilor

Pentru românii din Transilvania, acest compromis a fost o lovitură grea. Autonomia Transilvaniei a fost abolită, fiind anexată direct Ungariei, ceea ce a dus la politici dure de maghiarizare forțată. În schimb, românii din Bucovina (aflată sub administrarea Vienei) s-au bucurat de o toleranță culturală mult mai mare. Consecințele au fost multiple. Administrația și școala au fost treptat maghiarizate, iar românii, majoritari în multe zone, nu au avut o reprezentare proporțională cu numărul lor. Întreg teritoriul Transilvaniei a fost reorganizat în comitate după model maghiar, iar instituțiile locale au fost subordonate Budapestei, legislația maghiară devenind dominantă. Limba română avea acces limitat în administrație.

Poate cel mai important impact l-a avut în educație, acolo unde s-a manifestat cel mai pregnant. „Încheierea compromisului dualist austro-ungar a inaugurat o perioadă dificilă şi pentru şcolile româneşti din Transilvania, guvernele maghiare încercând, rând pe rând, dezrădăcinarea spirituală a românilor. Dualismul aducea cu sine şi imediata reorganizare, pe baze noi, a învăţământului primar, potrivit intereselor statului dualist. Procesului educaţional i s-a acordat o foarte mare atenţie, fiind privit ca cel mai bun mijloc de maghiarizare, acest plan fiind pus în aplicare mai ales din anul 1879. Şcoala a devenit o ţintă predilectă a guvernelor maghiare, nemaifiind privită ca având rolul doar de a forma cetăţeni loiali, în trendul general european, ci şi buni maghiari”, preciza Constantin Băjenaru în „Legislație școlară în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918)”.

Propriu-zis, prin legi succesive s-a ajuns până acolo încât profesorii sau învățătorii care nu vorbeau limba maghiară suficient de bine erau dați afară. În plus, la unele școli se predau câte 3-4 ore de maghiară pe săptămână, în cazul școlilor cu o singură clasă. Nicio diplomă nu mai era eliberată dacă absolvenții nu știau să scrie și să citească în ungurește. „Pentru pregătirea învăţătorilor s-au luat măsuri ca în institutele de pregătire pedagogică limba maghiară să fie predată în asemenea mod şi într-un anume număr de ore, încât fiecare dascăl să şi-o însuşească în scriere şi vorbire pentru a o putea preda la rândul lui cu rezultatele scontate. Cei care în termen de patru ani de la promulgarea legii nu şi-o însuşeau în mod corespunzător erau destituiţi de la catedră, iar după 30 iunie 1882 nu se mai putea obţine diploma de învăţător şi nici nu mai putea fi numit ca dascăl decât cel care făcea dovada că şi-a însuşit bine limba maghiară. Planurile de învăţământ au fost modificate corespunzător noilor cerinţe – în şcolile cu un singur dascăl, limbii maghiare trebuind să i se aloce 3 ore şi jumătate pe săptămână, la cele cu doi, şase ore săptămânal, putându-se ajunge şi la 14 ore în cazul şcolilor cu mai mulţi învăţători. Astfel, nicio diplomă nu mai putea fi eliberată absolvenţilor care nu-şi însuşiseră riguros, scris şi citit, limba oficială”, preciza Constantin Băjenaru în aceeași lucrare.

Reacția românilor din Transilvania la politicile de maghiarizare după 1867 a fost una constantă, iar principalii piloni au fost cultura și biserica. S-a evidențiat o elită politică și culturală transilvăneană care avea să influențeze inclusiv clasele politice din Vechiul Regat. Elitele românești au început să trimită proteste și memorii direct împăratului de la Viena. Ei solicitau libertatea limbii, a confesiunii, reprezentarea politică proporțională și păstrarea autonomiei locale.

Ignorați de autoritățile maghiare, către care erau direcționați de la Viena, patrioții transilvăneni au redactat Memorandumul din 1892. Prin acest document se cerea respectarea drepturilor naționale ale românilor, încetarea politicilor de maghiarizare forțată și o reprezentare politică reală. Și de această dată documentul a fost trimis direct la Viena. Liderii au fost însă judecați la Cluj în 1894 și condamnați, dar acest Memorandum a devenit un simbol al rezistenței românești.