Clopotarul care a fost la un pas de a schimba istoria românilor. Povestea incredibilă a bisericosului devenit spaima codrilor

Unul dintre cei mai temuți și controversați haiduci din istoria românilor a fost, în mod surprinzător, un fost paraclisier din București. A tâlhărit alături de unii dintre cei mai cunoscuți haiduci olteni și și-a găsit sfârșitul după ce l-a cruțat pe trimisul Rusiei în Valahia.

Haiduc valah Foto: „Tâlhăria şi haiducia la români", autor Daniel Dieaconu

Haiducii au fost o categorie aparte de bandiți de pe teritoriul României, mai ales în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Spun o categorie aparte pentru că sunt printre cele mai controversate personaje ale istoriei românilor, aflați cumva la granița dintre realitate și legendă.

Puternic romanțați de scriitorii din perioada de emancipare națională de la începutul secolului XX, haiducii au fost transformați în eroi naționali de partidul comunist. Și asta în condițiile în care le serveau perfect ca modele ideologice, care justificau spolierea „ciocoilor”, „burghezilor”, „boierilor”. În viziunea romantic-naționalistă și mai apoi naționalist-comunistă, haiducii erau eroii care-și sacrificau viața pentru a răzbuna nedreptățile aduse poporului.

Luau de la bogați și dădeau la săraci. Această imagine a haiducului a rămas adânc întipărită în mentalul colectiv, până astăzi. O parte a acestor haiduci au devenit extrem de faimoși, unii au devenit chiar personaje de film artistic, și aici vorbim de Anghel Panait, zis „Șapte Cai” și Amza Scorțan. Cu toate acestea, puțini haiduci români au fost mai temuți și cu o poveste mai interesantă ca Ioniță, zis „Tunsul”, un fost paraclisier care era cât pe ce să devină preot. În cele din urmă, nu se știe de ce, și-a pus pistoalele în brâu și a plecat să prade la drumul mare.

Totodată, acest Ioniță Tunsu se apropie cel mai mult, ca realitate istorică, de imaginea mitică creată haiducilor, în istoria și literatura românească. Tunsu a fost la granița dintre bandit și patriot. A jefuit la drumul mare, dar în același timp și-a pus calitățile militare, plus întreaga bandă, în slujba libertății românilor de sub jugul otoman. Ioniță Tunsul l-a avut în cătarea armei, inclusiv pe faimosul general Kisseleff și a fost la un pas de a schimba întreaga istorie a românilor.

Un pălimar voinic și frumos dornic să-și dedice viața Domnului

Spre deosebire de mulți haiduci semi-legendari sau legendari de-a dreptul, inventați de rapsozii populari, Ioniță Tunsu a fost un personaj cât se poate de real. Povestea lui începe în satul Optași, astăzi reședința comunei Optași-Măgura din județul Olt. S-a născut prin anul 1800, într-o familie de țărani olteni, cu mulți copii. Copilăria lui Ioniță a fost marcată de războaiele ruso-austro-turce, de săracie, și mai ales de samavolniciile cârjaliilor, bandiții trimiși de Pazvantoglu, faimosul „Pazvante-Chioru”, pașa de la Vidin, pentru a prăda la nord de Dunăre. Țara era condusă de fanarioți, iar birurile erau dintre cele mai împovărătoare, cu o discrepanță uriașă între stăpânii feudali, laici sau bisericești, și marea masă a populației formată din țărani. Pentru a scăpa de săracie, Ioniță este trimis la București, ca băiat în casă sau servitor pe unde o găsi, fie la negustori bogați, fie la cine știe ce beizadea sau boier neaoș.

Ioniță a ajuns la preotul de la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Podul Târgului de Afară, Calea Moșilor de astăzi, preciza Dimitrie Papazoglu, un contemporan al său. Acolo s-a dedicat unei cariere ecleziastice, dacă am putea spune așa, care a contrastat puternic cu ceea ce avea să devină în jurul vârstei de 20 de ani. Ioniță a învățat de la preot să scrie și să citească. Se spune că-i plăcea să lectureze și devenise un om cu știință de carte. În plus, avea o voce frumoasă și cânta dumnezeiește în strană. Ioniță a ajuns paraclisier, adică avea grijă de biserică și îndeplinea și rolul de cântăreț bisericesc. Totodată, era descris ca un tânăr înalt și frumos. „Era un om voinic, frumos, cu știință de carte și cu o voce foarte plăcută”, preciza și George Potra în „Bucureștii de altădată”. Era un adolescent atât de evlavios, cuminte și inteligent, că episcopul Ilarion al Argeșului avea de gând să-l dea mai departe la școală și să-l facă diacon, iar mai apoi, după ce i-ar fi găsit și o nevastă credincioasă, să-l hirotonisească.

De la psalmi și turnat în candelă, la săbii, pistoale și jafuri la drumul mare

Deodată, însă, pe la 20 de ani, piosul Ioniță, care trecuse, ca paraclisier, și pe la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței, a renunțat la cele sfinte și s-a apucat de altele mai lumești. Mai precis, și-a pus la brâu pistoale, s-a încins cu hangerul și s-a pus pe jefuit la drumul mare. Unii spun că a văzut „huzurul marilor boieri în comparație cu viața de mizerie a celor mulți” și a devenit un fel de justițiar. Cu siguranță însă motivele au fost mult mai complexe. Cert este că Ioniță, numit acum „Tunsul”, fiindcă și-a tuns pletele menite să-i confere acea alură preoțească după planurile episcopului Ilarion, s-a suit pe cal și a nimerit direct în pădurea Strehareți, de pe lângă Slatina de astăzi, în județul Olt. În zona Olteniei, s-a înhăitat cu alți haiduci celebri ai vremurilor, precum Amza Scorțan, un haiduc din zona Doljului care a luptat mai bine de trei decenii contra stăpânirii de orice fel, dar și Anghel „Șapte Cai” Panait (celebrul haiduc interpretat de actorul Florin Piersic în seria „Haiducii”) care-și făcea veacul prin Strehareți.

Toți trei, Tunsul, „Șapte Cai” și Amza, au fost idealizați de-a lungul timpului și s-a spus despre ei că luau, ca Robin Hood, de la bogați și dădeau la săraci. Că jefuiau bogații nu putea nega nimeni; de acolo obțineau cele mai mari prăzi. Nici faptul că dădeau la săraci nu putea nega nimeni. Era un obicei cunoscut al haiducilor de a câștiga popularitate și sprijin prin daruri repetate în rândul sătenilor. Aceștia din urmă îi protejau mai bine ca oricine: trimiteau potera pe o pistă falsă, mințeau în privința ascunzătorilor, îi informau pe haiduci pe unde umblau autoritățile și mișcarea trupelor, și în plus îi găzduiau și îi ascundeau. În rest, erau bandiți la drumul mare.

Ioniță era un bărbat vajnic, semn că paraclisierul avea mână grea și era iute la pistoale. Spre deosebire de mulți bandiți de codru, Ioniță Tunsu era inteligent. Știa foarte bine să-și atragă simpatia oamenilor din toate clasele sociale. Pe țărani, am văzut cum îi miluia și îi cumpăra în felul lui; în cazul boierilor, dădea dovadă de milostenie și nu îi ataca, mai ales pe cei cu mare putere decizională. În plus, avea grijă să le arate că ar fi fost la mâna lui. Un exemplu grăitor este Dimitrie Ghica, tatăl lui Ion Ghica (fost ministru pe vremea lui Cuza și Carol I), care a fugit din București în vremea marii ciume din anii 1828–1829, una dintre cele mai grave maladii care au afectat țările române în secolul XIX, cu peste 25.000 de morți. Dimitrie Ghica, alături de familia sa, printre care și Ion Ghica pe atunci un copil, s-au retras la moșia Ghergani din Dâmbovița și preferau să ia masa seara, în aer liber, lângă un stejar bătrân. Ioniță Tunsu a venit personal la marele boier și l-a avertizat să nu mai ia masa în aer liber, că ar putea fi atacat de alți haiduci: „Coane Tache, nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aci și văzându-te la masă le faci poftă băieților. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboață”, i-ar fi spus haiducul boierului. În cârdășie cu Amza și „Șapte Cai”, Ioniță Tunsu a dobândit o faimă de neegalat, devenind un soi de legendă vie.

Ioniță, patriotul

Fostul paraclisier, devenit inamicul numărul unu al boierilor și marilor negustori, era însă și un patriot, spun unii. De altfel, acest lucru este dovedit și de faptul că, împreună cu banda sa, se alătură lui Tudor Vladimirescu în 1821 și se pregătește să lupte împotriva turcilor. Devenit pandur, Tunsu face însă ceea ce știa mai bine: jefuiește de la Craiova la București pe negustorii bogați și pe boieri. Oamenii spuneau că era însă un bandit „milos”, adică nu-l omora pe păgubit și nici nu-l lăsa în pielea goală; din contră, îi lăsa și niște bani de drum să iasă din impas. Evident, cum spun toate poveștile folclorice, miluia pe cine apuca, mai ales pe văduve sărace și oameni amărâți. Prioritatea o aveau însă gazdele care mai dădeau și ceva la schimb, adică îl ascundeau și îi hrăneau oamenii.

Se spune că Ioniță a luptat pentru cauza lui Tudor și l-a însoțit și la București, dar și la Drăgășani, acolo unde s-a bătut cu turcii veniți să potolească revoluția lui Vladimirescu. După moartea lui Tudor, Ioniță s-a făcut nevăzut din nou prin codri. Cu cât îi creștea reputația, cu atât devenea mai încrezător. De altfel, fiind inteligent, așa cum am precizat, și-a făcut și relații. De exemplu, știa un căpitan de dorobanți din București, așa că Ioniță Tunsu, când avea chef, își făcea veacul prin cârciumile din mahalale. Avea chiar și o ascunzătoare, undeva prin bariera Mogoșoaei, într-o dărăpănătură de la Hanul Dracului. După ce termina de petrecut, pleca către codri. Se spune că avea un dinte împotriva fanarioților și că nu-l ierta pe niciunul de i-ar fi ieșit în cale; poveștile vremii spuneau că nu-i ucidea, dar îi lăsa fără punga de galbeni.

Focul de armă care ar fi putut schimba viitorul Principatelor

Nemulțumirile negustorilor și boierilor „călcați” de Ioniță Tunsu au ajuns și la urechile lui Pavel Kiseleff, reprezentantul Imperiului Țarist în Principate. Trebuie precizat faptul că în acea perioadă Principatele se aflau sub ocupație militară rusă, în contextul Războiului Ruso-Turc din 1828–1829. Trupele ruse au intrat în Principate în 1828, conducerea militară fiind preluată de un guvernator rus, respectiv de contele Pahlen. Pe data de 14 septembrie 1829, războiul s-a încheiat cu victoria rușilor prin semnarea Tratatului de pace de la Adrianopol. Potrivit tratatului, Rusia a menținut ocupația militară în Moldova și Valahia până la achitarea de către Imperiul Otoman a unei mari despăgubiri de război. Tot atunci s-au pus bazele redactării Regulamentului Organic (prima constituție modernă din istoria Principatelor), iar trupele ruse au rămas în zonă până în 1834 sub administrația generalului Pavel Kiseleff, un om deosebit de apreciat de țar.

Kiseleff, care dorea să țină situația sub control, a pus și un premiu pe capul lui Ioniță Tunsu. Poterele au plecat pe urmele sale, fără prea mult succes însă. Mai mult decât atât, se spune că Ioniță l-a avut pe faimosul general Kiseleff în bătaia flintei. Rusul făcuse un drum până la Târgoviște și, la un popas, Ioniță l-ar fi putut ucide. Cel puțin asta mărturisea haiducul într-o scrisoare trimisă generalului: „Capul excelenței tale a fost azi în bătaia puștii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară”, scria haiducul. Kiseleff nu a fost prea impresionat; din contră, a simțit că Ioniță este o amenințare prea mare, așa că a promis o recompensă de 1000 de lei și scutirea de biruri pe viață celui care-l va da pe mâna agiei, precizând însă ca Tunsu să fie prins în viață.

Culmea, faimosul haiduc a fost trădat chiar de finul său. Încolțit de oamenii agiei, Tunsu a fost împușcat mortal. La ordinul lui Kiseleff a fost dus la medici, dar nu au mai putut să facă nimic pentru a-i salva viața. Dacă a fost adevărat că Ioniță Tunsu l-a avut în cătare pe Kiseleff și l-ar fi ucis, probabil soarta Principatelor ar fi fost cu totul alta: rușii ar fi avut motivul perfect de a declanșa represalii dure și poate și-ar fi justificat ocuparea pe termen lung a Principatelor.