Video Secretele temuților lotri din pădurile întunecate: „Chinurile cele mai grozave nu-i pot sili la vreo mărturisire”

Până în secolul al XIX-lea, ținuturi întinse ale României de astăzi erau acoperite cu păduri seculare, unele aproape neumblate de localnici, din cauza temerilor pe care le provocau cetele de lotri și sălbăticiunile. Amintirea vechilor haiduci continuă să fie păstrată în legendele locale.

Haiduci. Foto: Ilustrată. Pixabay.com

Codrii se întindeau până la mari depărtări de așezările omenești, iar puține drumuri le străbăteau, afundându-se în întunecimea lor. Lupii și urșii dominau fauna sălbatică, rar tulburată a acestor ținuturi, și erau priviți ca pericole pentru cei care se aventurau în necunoscut.

Și tot aici își găsiseră refugiul cetele de lotri (hoți de codru) care atacau satele izolate, curțile boierilor și grofilor, topitoriile și exploatările miniere aflate la începuturi în zonele bogate de resurse naturale, poștalioanele și transporturile de călători, dar și pe localnicii care călătoreau pe drumurile mai aglomerate ale țării.

Poveștile lotrilor (haiduci sau tâlhari) au rămas peste generații, iar vechile lor ascunzișuri încă îi mai fascinează pe români.

Cetele care nu se temeau de moarte

În secolul al XVIII-lea, munții Poiana Ruscă (video), o regiune întinsă de păduri, izolată și greu accesibilă, aflată la „granița” dintre Banat și Ardeal, erau ocupați de câteva mici așezări omenești, însă cea mai mare parte a ținutului montan le era încă aproape inaccesibilă oamenilor. Aici sălășluiau cele mai neînfricate cete de haiduci, potrivit unor mărturii istorice.

În secolul al XVIII-lea, relata călătorul austriac Johann Lehmann, pedepsele sadice primite de tâlhari în Banat nu mai reușeau să îi sperie.

„Administraţia seculară din Banat a pedepsit până acum cu moartea toate delictele cuprinse sub denumirea de jaf şi spargere. Această metodă predilectă, oricât de legală va fi fost, nu a avut nici cel mai mic rezultat bun. Românul, care porneşte la tâlhărie, pe care el şi-o tălmăceşte ca răzbunare, încă înainte de a fi îndrăznit a face pasul hotărâtor s-a oţelit pentru tot ce i s-ar putea întâmpla. El este pregătit pentru o statornicie aşa de mare, încât chinurile cele mai grozave şi mai rafinate nu-l pot sili la vreo mărturisire, ştreangul şi roata nu-l pot aduce la vreo căinţă”, informa Johann Lehmann, atunci șef al unei trupe de teatru austriece care călătorea prin Banat.

Călătorul relata că, atunci când Curtea imperială de la Viena hotărâse ca fiecare criminal să fie executat chiar în locul său de baştină, măsura luată avusese un efect contrar pentru tâlhari.

„Era cea mai plăcută împlinire a ultimei dorinţe a celui ce trebuia executat. Familia sa l-a jelit cum se cuvine şi îi cinsteşte amintirea în fiecare zi, când trece prin faţa cadavrului. Dar stăpânirea a observat curând acest efect contrar şi a găsit mijlocul potrivit să-l pedepsească pe român într-un chip care să fie şi pentru ceilalţi un avertisment. Cei vinovaţi să fie osândiţi, după măsura vinovăţiei, sau la muncă silnică pe viaţă, sau la un număr de ani într-o regiune foarte îndepărtată. Această pedeapsă desparte pe român de ai săi, ceea ce pentru el este de nesuferit, îl osândeşte la muncă, lucru tot atât de nesuferit”, afirma Johann Lehmann.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, curtea imperială hotărâse să înăsprească pedepsele pentru lotrii care se ascundeau în munții din Ardeal, rezervându-le pedepse inspirate din torturile medievale.

„Severitatea arătată de regim faţă de tâlhari contribuie mult la siguranţa regiunii. De curând, trei hoţi, care au fugit din Banat aici şi au comis crime îngrozitoare în valea Haţegului, au fost traşi în ţeapă, la Deva. Această pedeapsă, pe care am putea s-o numim neomenoasă, executată aici cu toate că nu se aplică nici în Slovenia şi nici în Banat, a făcut o impresie aşa grozavă asupra locuitorilor, încât astăzi se poate călători fără teamă, chiar şi noaptea”, scria savantul Ignaz von Born, la mijlocul anilor 1770, după o călătorie prin Transilvania.

Temuta ceată care atacase conacele din Țara Hațegului

În aceeași perioadă și în același ținut al Țării Hațegului, străjuit de Retezat și Munții Poiana Ruscă, o ceată de tâlhari făcea ravagii.

Castelul Pogany. Foto: Wikipedia

Printre victimele lor s-au numărat familia nobilului Pogany din vecinătatea Hațegului și un alt localnic înstărit. Ceata, spun cronicile vremii, număra aproape 50 de bandiți, iar într-o zi de iulie 1775 a intrat înarmată în satul Clopotiva și, după ce a ucis la întâmplare câțiva săteni, a luat cu asalt casa nobilului Isac Nanden, omorându-l. Le-au schingiuit apoi pe soția și fiica acestuia, jefuind casa și petrecând în același timp, în zgomote de puști.

„După ce au prădat bine casa, bandiţii năvălesc în curia nobilului Ioan Pogany, un om foarte brav şi de mulţi ani judecător superior în comitatul Hunedoarei. Hoţii bat în uşă; dar uşa-i închisă bine; ei bat în ea cu atâta putere, încât deodată cu uşa cade şi o parte din pietrele în care uşa era încheiată. Bietul Pogany se ascunde în pivniţă, dar hoţii îl ajung şi trag în el. Deoarece el nu moare îndată, cu o cruzime neauzită îi deschid trupul până la inimă şi-l sfârşesc cu un glonte ce i-l trag în frunte. Sfârşind cu aceasta, atacă și pe soţia lui. În cel mai îngrozitor mod o ard cu fieruri înroşite, răpind apoi tot felul de mobilă şi o sumă importantă de bani, iau cu ei şi pe fata lui Pogany, o fată în vârstă de măritat, şi pe fratele ei mai mic, lăsând vorbă că nu le vor da drumul până ce nu li se vor da lor 8.500 de florini. După „eroismele” acestea ei părăsesc satul, pe la două ceasuri din noapte, şi pleacă spre munţi”, informa secretarul gubernial I.T. de Hermann, în 9 august 1775, la Sibiu.

Pedepse crunte aplicate lotrilor

Pe drum, lotrii au ucis alți săteni, împușcându-i sau spânzurându-i, și au furat vitele ieșite în calea lor. Faptele haiducilor nu au rămas însă nepedepsite, informa secretarul Sibiului.

Grănicerii de la Zeicani, un sat aflat la Porțile de Fier ale Transilvaniei, trecătoarea dintre Ardeal și Banat, pornesc pe urmele lor în munți, alături de vreo sută de localnici. Lotrii i-au așteptat într-un loc pe care îl cunoșteau bine și, baricadați după stânci, au reușit să îi alunge pe urmăritori.

„Guvernul a pregătit un atac întreit; şi pentru aceasta a cerut ajutor generalului comandant din Sibiu, principelui Munteniei şi administraţiunii din Banat. Nici o cătană nu se bucura să meargă la bătălia cu hoţii aceştia. Tot comitatul Hunedoarei tremura de frică, mai ales că bandiţii au ameninţat că în viitor vor ataca în ziua mare, trecând tot prin sabie şi foc!”, se arăta în scrisoarea secretarului.

În cele din urmă, trupele au reușit să împrăștie ceata de lotri, iar cei prinși au avut parte de pedepse înfiorătoare. Căpetenia lor a sfârșit tras pe roată, însă, relata secretarul, și-a primit pedeapsa nepăsător.

„Trupul pe jumătate gol i-a fost legat de car, trei calfe de hengher îl înconjurau și întreţineau, suflând din foi, focul de cărbuni dintr-o tigaie. Scoţându-l din oraş, l-au oprit întâi în faţa sfatului, a doua oară în suburbie şi a treia oară la locul pierzării, şi de trei ori l-au rupt cu cleştele înroşite; şi în sfârşit l-au tăiat cu roata, de jos în sus; dar sufletul nu şi l-a dat până ce n-a căpătat vreo treizeci de lovituri. El era aşa de netulburat, încât la urcarea în căruţă i-a arătat slugei boierului tigaia ce se afla pe pământ, zicându-i s-o ridice în car! Şi când l-au pişcat cu cleştele, şi când l-au călcat cu roata, el n-a zis o vorbă, ci şi-a strâmbat numai faţa, puţin. La locul pierzării el s-a plâns, însă, mereu, că prea-l chinuiesc, deşi el nu ştie să fi păcătuit aşa de mult”, informa secretarul de Hermann.

Execuția tâlharului amintea de pedepsele primite de capii răscoalei iobagilor din Apuseni, conduși de Horea, în toamna anului 1784.

Acuzaţi de instigarea iobagilor şi de faptul că au ordonat masacrarea nobililor şi pustiirea moşiilor lor, Horea şi Cloşca au fost condamnaţi la moarte prin tragerea pe roată, iar Crişan, un alt conducător al răsculaților, s-a spânzurat în închisoare, iar cadavrul său a fost ciopârţit ulterior. Execuţia celor doi a avut loc în 28 februarie 1785, la Alba Iulia.

Martiriul lui Horea și Cloșca. Gravură.

„Pe Horea şi Cloşca i-au frânt cu roata de vii luni şi apoi i-au tăiat în patru şi i-au trimis în toate părţile. Capul lui Cloşca l-au adus aici în piaţă, tocmai când treceam, îl ţineau fipt într-o ţeapă aproape de carul meu. Şi eu m-am uitat bine la el, dar n-am văzut nicicând şi nici nu mi-am închipuit să pot vedea aşa ceva fără oroare”, scria contele Samuil Teleki, într-o scrisoare adresată soţiei sale, în martie 1785.

Evadarea lotrilor din Castelul Corvinilor

Castelul Corvinilor și Cetatea Devei erau folosite atunci ca temnițe pentru cetele de lotri ce terorizau ținuturile de la poalele munților Poiana Ruscă. În temnițele lor au ajuns și sute de iobagi care s-au răsculat conduși de Horea, Cloșca și Crișan, unii înainte de a fi executați de călău, iar alții în așteptarea eliberării.

Documente de arhivă dezvăluie povestea unei evadări spectaculoase din temnița Castelului Corvinilor, la începutul anului 1801. Atunci, ceata condusă de lotrul Ioan Vinca, condamnat la moarte prin tragerea pe roată pentru uciderea judelui din Cerișor (un sat din Munții Poiana Ruscă), a reușit să îi dezarmeze pe gardieni și să fugă din castel.

Cei opt lotri evadați în februarie 1801 s-au refugiat în Munții Poiana Ruscă, unde îi aștepta restul cetei, însă Vinca avea să fie capturat câteva luni mai târziu.

„După multe şi mari griji şi strădanii ale acestui Provisorat regal, îndurate timp de aproape cinci luni, privitoare la prinderea celebrului lotru Vinca Ioan şi a complicilor acestuia, în noaptea trecută am primit ştirea că acel Vinca Ioan a fost descoperit, împreună cu zece complici ai săi, în pădurea numită Vadu Dobii; după ce aceştia s-au apărat de urmăritori prin dese lovituri de puşcă, Vinca a fost ochit de urmăritori şi a fost culcat la pământ, în timp ce restul complicilor săi au luat-o la fugă", raporta prefectul cameral Ladislau Pop, într-o scrisoare adresată administraţiei domeniului Hunedoarei.

Haiducul a fost legat de un car şi dus sub escortă în faţa forului de judecată, iar ostaşii care au contribuit la prinderea lui au fost răsplătiţi cu 300 de florini. Acţiunile haiducilor din vastele păduri ale Munților Poiana Ruscă nu au putut fi oprite.

„În păduri, lângă râurile Cerna şi Govâşdia, circulă un mare număr de lotri, care ameninţă cu invazie atelierele de fier fiscale şi există pericolul ca slujbaşii de aici, de frică, să-şi părăsească serviciile”, arăta un alt raport din primii ani ai secolului al XIX-lea.

Locul din Munții Poiana Ruscă unde se ascundeau lotrii

În aceeași regiune a Munților Poiana Ruscă, aflată acum la limita județelor Timiș, Hunedoara și Caraș-Severin, acoperită cu păduri, ceata haiducului Sumanka își găsise ascunzătoarea, iar jafurile acesteia ajunseseră faimoase.

Lotrii obișnuiau să răpească oameni bogați, pe care să îi jefuiască sau să îi elibereze în schimbul unor recompense, arătau ziarele de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

O creastă montană a primit aici numele de Vârful Lotrului (1.266 metri), iar la poalele lui, legenda satului Meria (video), apropiat de Vadu Dobrii, între munți, spune că fusese întemeiat de haiduci.

„Tradiția spune că în vechime era un sat format mai mult din colibe de fugari, lotri și hoți și chiar țigani retrași la scuteală în acest ascunziș, de unde se scoborau prin Țara Hațegului și prin Banat ca să fure și să prădeze și apoi, încărcați de câștigul acestei urâte meserii, se întorceau iar la odihnă și trai fără de griji și fără de frica de a fi urmăriți de panduri, care nu știau drumul prin codrii pustii ce vor fi fost atunci sau se temeau de măciuca ce ușor le-o puteau îndoi pe spinare acești hoțomani îndrăzneți”, relata preotul Jacob Radu, în Istoria vicariatului greco-catolic din Țara Hațegului (1909).

Preotul relata la începutul secolului trecut că haiducii au fost, în cele din urmă, obligați să renunțe la îndeletnicirea lor.

„Odată, se zice, s-a pus capăt acestui mod de viață puțin cinstit, prin puterea armată trimisă asupra lor. Soldații au înconjurat satul din toate părțile și locuitorii au fost somați să își facă locuințe statornice și să înceapă o viață pașnică, altfel vor fi tratați ca făcătorii de rele și pedepsiți cu moarte. Ei au ascultat sfatul părintesc al oblăduirii, au întemeiat sat cum e datina și s-au apucat de economia câmpului și mai ales de creșterea vitelor”, afirma preotul Jacob Radu, după o călătorie în satul Meria.

În prezent, legendele lotrilor din Munții Poiana Ruscă continuă să fie povestite în așezările de munte, rămase și astăzi în mijlocul unor păduri întinse pe sute de kilometri pătrați.