Atunci când cei oprimați s-au ridicat în fața marilor puteri colonizatoare. Trei dintre cele mai dure înfrângeri suferite de statele imperialiste în fața băștinașilor

Marile puteri europene au subjugat, masacrat și înrobit numeroase popoare indigene pentru a le răpi pământul și resursele. Au creat mari imperii coloniale bazate pe moarte și durere. O parte a popoarelor indigene s-au ridicat însă la luptă și au refuzat să se supună. 

Bătălia britanicilor împotriva zulușilor Foto: wikipedia

Odată cu dezvoltarea navigației și marile descoperiri geografice din secolele al XV-lea și al XVI-lea, au început să apară și primele imperii coloniale. Dorința de a obține resurse naturale ieftine, dar și de a-și extinde puterea, a făcut ca marile puteri europene să trimită forțe expediționare tot mai puternice în toate colțurile lumii. Erau căutate zone puțin explorate, iar populațiile indigene, de obicei aflate pe o treaptă inferioară din punct de vedere al tehnologiei militare, au fost atacate fără milă, deposedate de pământuri și resurse naturale.

O parte au fost vânduți ca sclavi pe marile plantații coloniale, alții au fost uciși. Populațiile indigene nu au fost mereu victime sigure ale marilor puteri colonizatoare. În câteva cazuri au ripostat cu succes, provocând adevărate masacre și alungându-i pe colonizatorii europeni. Câteva dintre aceste victorii ale indigenilor au rămas legendare în istoria imperiilor coloniale și au servit drept exemplu pentru luptele de eliberare din secolul al XX-lea.

„Noaptea tristă” și un oraș spălat cu sângele conquistadorilor

Spania și Portugalia au fost primele mari imperii coloniale din istorie. După 1492, anul descoperirii Americii de către Columb, au fost lansate numeroase expediții de cucerire a teritoriilor locuite de indigenii central- sau sud-americani. Numeroși nobili scăpătați, soldați aventurieri au devenit faimoșii conquistadori, forța de asalt a Spaniei în Americi. Conquistadorii aveau cai, spade bune, armuri, coifuri, arme de foc, tunuri. Indigenii erau de obicei înarmați cu sulițe, arcuri și săgeți și tot felul de arme cu vârfuri și lame de piatră. În plus, nu aveau armuri și nici arme de foc.

Păreau victime sigure. Inclusiv faimoșii azteci, cei care au construit un super-imperiu în zona Mexicului de astăzi, supunând toate populațiile învecinate. În multe cazuri, deși mult mai puțin numeroși, dar înarmați până-n dinți și pricepuți în arta războiului, conquistadorii au repurtat numeroase victorii împotriva indigenilor. Până la un moment dat. Totul a început cu expediția faimosului conquistador Hernan Cortes în ținuturile aztecilor, la 8 noiembrie 1519. Cortes a ajuns la capitala marelui Imperiu Aztec, la Tenochtitlan.

Noaptea tristă de la Tenothctitlan Foto: wikipedia

A fost primit cu multă curiozitate și chiar lăsat să stea cu oamenii săi în oraș. Cortes era însă dornic să pună mâna pe capitala aztecilor. Motivând că se teme de o trădare, l-a luat ostatic pe Montezuma al II-lea, marele lider aztec. Timp de 100 de zile, spaniolii l-au ținut ostatic pe Montezuma al II-lea, la Tenochtitlan. În timp ce Cortes plecase să lupte cu alți conquistadori, trimiși de guvernator pentru a-l pedepsi pentru nesupunere, oamenii lui Cortes se apucă și ucid nobili și preoți azteci la o serbare religioasă. Aceștia au motivat spunând că se temeau de o revoltă aztecă. Indigenii au ajuns la capătul răbdărilor, ripostând cumplit. După ce spaniolii au fost asediați în cartierul lor general din Tenochtitlan, în noaptea de 1 iulie 1520, armata lui Cortes a încercat să fugă din capitală, spre vest, către digul care ducea spre Tlacopan.

Digul părea să nu fie păzit, iar spaniolii au reușit să iasă din complex fără să fie observați, strecurându-se prin orașul adormit, sub adăpostul unei ploi torențiale. Înainte de a ajunge la dig, au fost însă observați de războinicii de elită azteci, cunoscuți sub numele de Războinicii Vultur, care au dat alarma. Numeroși războinici azteci, nobili și oameni de rând deopotrivă, au ieșit din case și au început să-i atace pe spanioli din toate direcțiile, fie din canoe, fie de pe dig, folosind „săbii” macuahuitl, sulițe, săgeți și pietre aruncate cu praștiile.

Luptele au fost crâncene. În timp ce spaniolii și aliații lor indigeni încercau să înainteze pe dig, sute de canoe au apărut pe apele din apropiere și au început să-i hărțuiască. Mare parte din armata lui Cortes a murit acolo, pe dig. O parte s-au înecat, alții au fost uciși de azteci. Prizonierii, se spune, au fost luați și sacrificați zeilor.

O decizie nesăbuită și moartea unui mare explorator

La numai un an de la înfrângerea dezastruoasă a conquistadorilor la Tenochtitlan, un alt mare explorator spaniol avea să-și găsească sfârșitul după o ripostă extrem de dură a indigenilor. Este vorba despre Fernando Magellan, cel care a condus prima expediție în jurul Pământului, o realizare care a schimbat definitiv geografia și înțelegerea lumii. Expediția lui Magellan a părăsit Spania în august 1519, având misiunea de a găsi o rută către vest spre Insulele Moluce.

Aproape un an mai târziu, la 16 martie 1521, Magellan a ajuns în arhipelagul Filipinelor. Mai precis, în apropierea insulei Samar, fiind primul contact documentat între triburile filipineze și europeni. După ce a ancorat în arhipelag, Magellan s-a împrietenit cu mai mulți lideri filipinezi. Pe unii i-a și convertit la creștinism.

De exemplu, căpetenia Rajah Humabon și regina sa au fost botezați în credința catolică, primind numele creștine Carlos, în onoarea regelui Carol I al Spaniei, și Juana, în onoarea mamei regelui Carol, Ioana cea Nebună. Toți conducătorii filipinezi au fost chemați să se creștineze. Majoritatea celorlalți lideri au acceptat. Mai puțin Lapulapu, liderul insulei Mactan. Acesta a refuzat să jure credință Spaniei. Magellan a plecat să organizeze o expediție punitivă împotriva lui Lapulapu. Cel care a descris evenimentele a fost Antonio Pigafetta, cronicarul expediției lui Magellan.

Moartea lui Magellan Foto: wikipedia

Marele explorator spaniol a plecat cu o parte din corăbiile sale către Mactan. Dar vasele nu au putut să se apropie prea mult de insulă din cauza recifelor de corali. Magellan și-a condus oamenii pe insulă. Erau 60 de conquistadori echipați cu acele cuirase metalice, coifuri, înarmați cu spade, halebarde. Au fost imediat atacați de localnici. Aceștia aruncau asupra lor sulițe, pietre, săgeți și ce apucau.

Armurile conquistadorilor i-au protejat o vreme. O săgeată otrăvită l-a nimerit pe Magellan în picior. Asta a declanșat iureșul. Un grup mare de războinici filipinezi a tăbărât asupra grupului lui Magellan. Archebuzierii și arbaletierii de pe corăbii trăgeau, dar proiectilele nu ajungeau la țintă. Pigafetta scria că majoritatea războinicilor l-au atacat în mod deliberat pe Magellan. Marele explorator a fost ucis. La fel și oamenii săi. Inclusiv localnicii creștinați care au sărit în ajutorul lor.

Cea mai rușinoasă înfrângere din istoria Imperiului Colonial Britanic

Câteva secole mai târziu, cel mai mare imperiu colonial din istorie, Imperiul Britanic, a suferit o înfrângere rușinoasă din partea indigenilor pe care dorea să-i cotropească. Povestea începe dincolo de mijlocul secolului al XIX-lea, în Africa de Sud. La 1877, pe acest teritoriu de la capătul Africii, nu exista un stat unificat, ci o regiune extrem de fragmentată, marcată de tensiuni intense între trei mari forțe politice și militare: Imperiul Britanic, Republicile Bure (formate de coloniștii de origine olandeză) și Regatele Indigene Africane.

Imperiul Britanic deținea controlul asupra celor mai dezvoltate regiuni de coastă și își extindea agresiv influența spre interior. În acel an, Sir Henry Bartle Frere a fost numit Înalt Comisar pentru Africa de Sud, având misiunea de a pune în aplicare planul de cucerire a întregului teritoriu sud-african. Bartle Frere a acționat din proprie inițiativă, fără aprobarea guvernului britanic și cu intenția de a provoca un război cu zulușii.

La 11 decembrie 1878, el i-a adresat regelui zulu Cetshwayo un ultimatum ale cărui condiții nu puteau fi acceptate în mod realist de către acesta. După expirarea ultimatumului, o lună mai târziu, Bartle Frere i-a ordonat lordului Chelmsford să înceapă invazia Zululandului, pentru care planurile fuseseră deja pregătite.

Armata britanică, formată din 16.500 de soldați disciplinați și bine echipați cu puști moderne Martini-Henry, la care se adăuga și artileria aferentă, a pătruns împărțită pe cinci coloane, cu scopul de a înconjura armata zulusă. Aceasta era formată mai ales din miliții, din oameni care se adunau sub arme doar câteva săptămâni, conform obligațiilor față de șef. Zulușii aveau o capacitate logistică foarte limitată.

Războinicii erau înarmați în principal cu sulițe assegai pentru lupta corp la corp, măciuci knobkierrie, câteva sulițe de aruncat și faimoasele lor scuturi confecționate din piele de vacă. Unii zuluși aveau muschete și puști vechi, dar numărul lor era infim, iar eficiența extrem de redusă. În plus, exista concepția la zuluși că pușca este arma lașului. Practic, pentru armata britanică, armata de 20.000 de oameni a regelui zulu Cetshwayo părea o victimă sigură. Faptul că i-au subestimat pe sud-africani i-a costat enorm pe britanici. Aceștia uitaseră că zulușii aveau o cultură războinică pregnantă, că erau foarte buni luptători, specializați în lupta corp la corp. Războinicul zulu, regimentul din care făcea parte și întreaga armată erau instruiți în folosirea individuală și tactică a acestui sistem de arme, precum și în coordonarea lor în luptă. Erau foarte disciplinați, rapizi și loiali liderului.

Forțele britanice, conduse de coloneii Pulleine și Durnford, ajunși în zona Isandlwana, nu și-au fortificat tabăra, au refuzat să sape tranșee sau să folosească un perimetru defensiv de care și au făcut greșeala de a-și împărți trupele. Evident, din motivul enunțat mai sus: i-au subestimat pe zuluși. Regele Cetshwayo și comandanții săi au folosit tactica clasică „coarnele bivolului” (un atac frontal, urmat de flancare în același timp), luându-i prin surprindere pe britanici. Cu tot cu puștile și tacticile lor moderne, britanicii au fost surprinși de viteza, disciplina și superioritatea numerică a zulușilor.

Aceștia au ajuns rapid aproape de soldații britanici și nu i-au mai lăsat să-și folosească artileria și puștile. Au intrat în luptă corp la corp, acolo unde africanii erau maeștri. În numai câteva ore, peste 1.300 de soldați britanici au fost uciși, iar tabăra a fost distrusă. Zulușii, la rândul lor, au suferit pierderi mari, aproximativ 1.000 de oameni, mai ales cei din partea din față a „coarnelor taurului”, cei care au dat atacul frontal.

Această bătălie a avut un impact istoric profund. Victoria de la Isandlwana a șocat Marea Britanie și a demonstrat că o armată africană organizată poate învinge o putere militară modernă. „Este marele act de sfidare al zulușilor împotriva cuceririi și invaziei coloniale, dar faptul că au câștigat această bătălie le-a asigurat înfrângerea pe termen lung”, a precizat istoricul Ian Knight.