Locul de pe Pământ unde s-au născut printre cele mai letale și devastatoare popoare din istorie. Cum era viața în patria originală a războinicilor de coșmar

Există un loc pe Terra, care a dat naștere unora dintre cele mai letale populații de pe glob. Triburi de războinici și vânători capabili să supraviețuiască în orice condiții și să devină oricând o mașină de luptă. Au schimbat destinul omenirii. 

Populații de stepă, mongolii Foto: BAYARMAGNAI / BMG

Există un loc pe Terra care a dat naștere celor mai violente și puternice triburi nomade din istorie — populații care au schimbat complet destinul popoarelor și al continentelor. Lumea de astăzi a fost făurită inclusiv de acești oameni. Hunii, mongolii, neamurile turcice, nomazii iranieni, toți au un lucru în comun: s-au născut, au crescut și au învățat să poarte război în același areal. Este vorba despre întinsele câmpii ale Asiei Centrale. Uriașa stepă asiatică, un tărâm al ierburilor înalte și al câmpiilor nesfârșite, cu clima, fauna și toate caracteristicile sale geologice și geografice, a zămislit aceste imperii ale stepelor, războinicii care au terorizat două continente. Cum au reușit stepele asiatice să facă acest lucru, ce au în mod special? Este o întrebare pe care mulți specialiști și-au pus-o și au găsit și câteva răspunsuri.

Oceanul de iarbă dintre două continente

Acest bazin în care s-au născut cele mai feroce triburi de nomazi ale istoriei este întinsa stepă eurasiatică. Aceasta se întinde pe o distanță liniară impresionantă, de aproximativ 8.000 de kilometri, de la vest la est. Este practic una dintre cele mai vaste ecoregiuni de pajiști continue din lume și acoperă o suprafață totală de peste 8 milioane de kilometri pătrați. Spre deosebire de multe alte regiuni ale lumii, Asia Centrală nu dispune de caracteristici topografice distincte care să permită stabilirea unor granițe clare. Este un teritoriu imens, fără frontiere naturale. Practic, este o fâșie de pajiști care se întinde din Europa de Est până în Mongolia. „Oceanul” de iarbă este întrerupt de Bazinul Tarim, cea mai mare zonă de umbră pluviometrică din lume. Adică o depresiune deșertică vastă din vestul Chinei, dominată de deșertul Taklamakan și renumită pentru condițiile sale aride, dar și pentru mumiile vechi de mii de ani, perfect conservate.

Bazinul Tarim este mărginit la nord de Munții Tianshan și de un vast platou împădurit care se întinde până în îndepărtatul nord înghețat. La sud se află lanțul muntos Kunlun Shan, Podișul Tibet și Munții Himalaya. La sud de Deșertul Taklamakan, în umbra pluviometrică a munților Kunlun Shan, se află punctul cel mai jos din Bazinul Tarim. Aici, apa provenită din topirea zăpezilor de pe munți se adună în mici lacuri și râuri, permițând existența unor mici orașe și așezări-oază.

Centura stepelor eurasiatice Foto: wikipedia

Dincolo de Bazinul Tarim, spre vest și spre est, se întinde marea stepă, unde culturile nomade bazate pe creșterea cailor au înflorit. Pentru a ajunge în sudul și vestul stepei era necesară traversarea munților Hindu Kush și Pamir, unde se află unele dintre cele mai înalte trecători montane din lume. Altitudinea este atât de mare în unele zone încât oamenii își pierd frecvent cunoștința din cauza lipsei de oxigen. Pe scurt, Bazinul Tarim și munții care îl înconjoară au reprezentat una dintre cele mai mari bariere geografice pentru migrația umană din istorie. Cu toate acestea, culturile nomade au reușit să facă această călătorie.

Dar cea mai importantă caracteristică geografică a Asiei Centrale este marea stepă, acea fâșie de pajiști de care am pomenit mai sus. Este o întindere plată și lipsită de păduri, acoperită cu iarbă înaltă, care traversează întregul continent eurasiatic. În acest mediu arid, dur, fără bariere, s-au născut cele mai temute popoare de cuceritori nomazi din istorie: mongolii, hunii, neamurile turcice, nomazii iranieni. De aici au plecat să domine lumea atât în vest, cât și în est. Specialiștii spun că aceste condiții de mediu au jucat un rol esențial atât în formarea lor ca războinici redutabili, cât și ca popoare de cuceritori.

Locul unde cei slabi nu supraviețuiesc, iar cei puternici devin invincibili

Marea stepă eurasiatică nu este un loc pentru cei slabi. Este o zonă în care supraviețuirea era o luptă care trebuia dată zilnic. Este caracterizată prin ierni lungi și geroase, cu viscol intens, dar și veri aride, cu precipitații reduse și perioade foarte scurte favorabile cultivării plantelor. Iarna și vara, în marea stepă nu aveai unde să te ascunzi. Natura era complet ostilă. Aceste stepe sunt mai aride decât alte regiuni cu iarbă înaltă și sunt caracterizate de condiții meteorologice extreme, vânturi puternice și constante și umiditate redusă, datorită poziției lor departe de mări și în spatele unor munți care împiedică pătrunderea umezelii.

Deși există râuri, acestea au un debit și un curs imprevizibile și își pot schimba traseul, ba chiar pot seca și dispărea. Precipitațiile sunt reduse și neregulate, ceea ce înseamnă că există puțini copaci. Pentru animalele și comunitățile tribale din stepă, seceta reprezenta o amenințare constantă, cu potențial letal. Agricultura nu era posibilă din cauza lipsei unor precipitații suficiente sau a apelor subterane necesare irigațiilor, iar orașele mari nu s-au dezvoltat, deoarece nu puteau fi susținute în acest mediu. Așa că în aceste regiuni supraviețuiau doar cei puternici, cei care se puteau adapta. Și transmiteau aceste gene și această tradiție a rezilienței și stoicismului generațiilor întregi. Erau obișnuiți să îndure și să parcurgă, fără să se plângă, distanțe uriașe în căutare de apă și hrană.

Stepă din zona Ucrainei Foto: wikipedia

„Supraviețuirea în aceste condiții necesita nu doar mobilitate, ci și rezistență și stoicism. Mai multe popoare tribale diferite reușeau să ducă o existență precară în acest mediu, bazându-se pe un stil de viață semi-nomad, în care se deplasau împreună cu turmele de animale domestice și depindeau de cai și cămile, care asigurau mijloace esențiale de deplasare (...) Acest stil de viață pastoral se baza pe valorificarea la maximum a nutrienților oferiți de mediu, transformând apa limitată și ierburile sărace în hrană și resurse economice sub forma produselor de origine animală: carne, lapte, oase, piei și blănuri. Animalele foarte apreciate erau cele care permiteau o mobilitate mai mare și transportul bunurilor, precum caii, cămilele, măgarii, caprele și iacii”, precizau Patrick Patterson și Brian Parkinson în Steppe Peoples of Central Asia.

Asta înseamnă că triburile nomade din Asia Centrală aveau indivizi căliți, extrem de rezistenți, capabili să străbată spații întinse, să rabde de sete și foame mai mult ca oricine, să se hrănească cu orice găsesc și să improvizeze. Erau maeștri ai supraviețuirii. Este legendar faptul că hunii și mongolii obișnuiau să bea sângele cailor pentru a supraviețui în stepă. Beau o cantitate mică, doar pentru a supraviețui, apoi astupau rana.

Întindere ierboasă în stepele eurasiatice Foto: wikipedia

„Nu simt nici nevoia focului sau a mâncării gătite, ci se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne de animale de tot soiul, pe jumătate crudă, pe care o încălzesc puţin, aşezând-o între picioarele lor şi spinarea cailor (...) Nu sălăşluiesc niciodată în case şi se feresc de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti. Nu-i cu putinţă să găseşti la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în rătăcirile lor prin munţi şi păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul, foamea şi setea. Când se duc la străini nu intră în case decât siliţi nevoie mare, căci nu se cred la adăpost sub acoperişuri”, scria despre huni, în secolul al IV-lea, generalul roman Ammianus Marcellinus.

Stepa i-a învățat traiul de viață nomad și i-a transformat în cuceritori

Caracteristicile geografice, fauna și flora i-au transformat pe oamenii care trăiau în stepe în neamuri de nomazi. Nu puteau practica agricultura decât limitat, în mare parte din cauza iernilor lungi și grele, urmate de perioade de secetă la fel de lungi și aspre. Singurele ocupații accesibile care le puteau asigura supraviețuirea erau creșterea animalelor și vânătoarea — în special a vitelor, caprelor și cailor.

„De obicei, foloseau fiecare parte a animalelor pe care le omorau: carnea era folosită ca hrană, tendoanele și oasele pentru confecționarea armelor și uneltelor, iar pielea și blana pentru corturi, haine, covoare și pături. Turmele lor domestice le asigurau carne, lapte, piei și mijloace de transport”, arată Patrick Patterson și Brian Parkinson în aceeași lucrare.

Faptul că erau nevoiți să străbată stepele în căutare de vânat și pășuni i-a făcut să descopere noi comunități umane, orașe și civilizații. Odată descoperite, nomazii stepelor au început să râvnească la bogățiile acestora. Și tot condițiile de stepă i-au determinat de-a lungul mileniilor să devină adevărați prădători. Atunci când vânătoarea și schimburile comerciale cu lumea sedentară nu le ofereau suficientă hrană sau când iernile deveneau deosebit de grele, iar hrana pentru turmele și caii lor era amenințată, aceștia atacau și teritoriile locuite de populații sedentare.

Nu luptau pentru onoare, pe baza unor principii marțiale sau în numele unei ideologii. Luptau pentru a supraviețui. Iar asta făcea ca atacurile lor să fie rapide, feroce și devastatoare. Nomazii veneau pe nepusă masă, atacau cu viteza fulgerului, nu cruțau pe nimeni tocmai pentru a inspira teamă și a folosi factorul psihologic, luau tot ce puteau duce și plecau.

Războinici mongoli Foto: wikipedia

Ulterior, chiar și când au instaurat adevărate imperii ale stepelor, multe popoare nomade nu exercitau un control administrativ efectiv, ci pur și simplu controlau militar teritorii întinse de unde cereau „taxă de protecție” sub forma tributului.

Tot acest trai aspru din stepă i-a transformat în războinici de temut. Triburile sau clanurile ajungeau deseori să se înfrunte pentru teritorii de vânătoare, pășuni sau zone controlate. Era, iarăși, o chestiune de supraviețuire. Luptele erau dese, pe viață și pe moarte. Asta îi transforma pe nomazi în războinici redutabili de la vârste destul de fragede, în general din perioada adolescenței și chiar a pubertății. Tocmai de aceea, când au ajuns în Europa, au devenit un coșmar de neînvins.

Călăreți de elită

Un alt atu al acestor nomazi a fost stăpânirea calului încă din fragedă pruncie. Pentru triburile turcice, mongole sau xiongnu, calul era cel mai de preț lucru, alături de arc și de pasărea de pradă utilizată pentru vânătoare. Folosirea calului a fost, de asemenea, o adaptare impusă acestor oameni de întinsele stepe eurasiatice. În acest „ocean” de iarbă ai nevoie de o „corabie” pe măsură. Este o sinucidere să le străbați pe jos, printre haite de lupi de stepă, cu oboseala care te doboară și fără adăpost pe timp de iarnă sau vară. În plus, fără cal era greu să vânezi, să urmărești turmele și, mai apoi, când resursele erau puține, să ataci comunitățile agrare.

Stepa și imensitatea ei i-au determinat pe nomazi să se bazeze pe cal. În plus, stepele eurasiatice abundau în cai sălbatici, ulterior domesticiți. Atenție, nu este vorba despre calul lui Przewalski, folosit de nomazi mai degrabă ca sursă de hrană, ci de o rasă de cai de stepă, mici de statură (adesea clasificați în Occident drept ponei), dar cu o rezistență fizică și o adaptabilitate fenomenale.

Fiind mici și ușori, acești cai puteau opri, vira și accelera instantaneu. Acest lucru le permitea arcașilor călare să execute cu precizie tactica atacului-fulger urmat de o retragere simulată (pentru a atrage inamicul în capcane). În plus, nu erau cai pretențioși, cum erau, de exemplu, caii uriași ai cavalerilor medievali europeni, și nici nu erau potcoviți. Acești cai le dădeau popoarelor de stepă o mobilitate incredibilă.

Războinici mongoli în luptă Foto: Adevarul

Nomazii din stepele Asiei Centrale se nășteau aproape pe cal și făceau totul din șa. Vânătoarea călare i-a făcut adevărați maeștri ai luptei ecvestre. Cei mai mulți erau capabili să-și dirijeze caii doar prin schimbarea poziției corpului sau prin mișcarea genunchilor. Acest lucru le permitea să-și folosească ambele mâini pentru a mânui arcuri și sulițe.

Tehnicile de vânătoare presupuneau ca mai mulți călăreți să lucreze în echipă pentru a atrage, înconjura și mâna prada spre capcane pregătite cu grijă. Odată ajunse acolo, animalele puteau fi încercuite și ucise de la mică distanță, ceea ce le permitea vânătorilor să maximizeze captura și să reducă la minimum pierderile sau rănirea altor specimene. Acest mod de a exersa și de a coopera a fost transpus în tehnici de luptă și strategii inovatoare care au surprins majoritatea inamicilor.

„Erau călăreţi înveteraţi, şarjând călare pe căluţii lor rezistenţi, fără frâie şi pinteni, în timp ce aruncau o ploaie de săgeţi ucigătoare din arcuri considerate probabil cele mai eficiente din lume”, scrie Ted Byfield în Darkness Descends: A.D. 350 to 565, the Fall of the Western Roman Empire. De altfel, Ammianus Marcellinus arată clar ataşamentul hunilor faţă de viaţa ecvestră: „Stând călare, fiecare bărbat din neamul acesta, atât ziua, cât şi noaptea cumpără şi vinde, bea şi mănâncă şi tolănit pe ceafa strâmtă a animalului cade în somn adânc şi are tot soiul de vise”, scria autorul latin.

Stepa i-a învățat pe acești oameni să ducă un trai nomad, să călărească, să poarte războaie — totul dintr-o necesitate geografică, socială și de mediu. Datorită stepei, atacurile lor erau ucigătoare. Nimeni nu știa când vin, de unde vin și unde pleacă.

„Geografia stepei le oferea mobilitate – cu ajutorul cailor, puteau parcurge într-o singură zi distanțe mult mai mari decât orice altă societate. Această viteză, împreună cu modul lor de viață bazat pe vânătoare, i-a învățat să coopereze în grupuri de călăreți și să urmărească și să prindă prada, abilități care puteau fi aplicate cu ușurință în manevrele militare. Geografia stepei le oferea nomazilor atât un motiv pentru a deveni activi din punct de vedere militar, cât și abilitățile necesare pentru a fi eficienți. Caracteristicile stepei făceau, de asemenea, imposibil pentru comunitățile în mare parte sedentare pe care le atacau să prevadă din ce direcție aveau să vină”, scriau Patrick Patterson și Brian Parkinson.

Din aceeași necesitate a vânătorii în spații deschise s-a născut și faimosul arc al popoarelor de stepă, arcul compozit. Pe scurt, stepele central-asiatice au creat unele dintre cele mai letale popoare din istorie. Toate au schimbat destinul Europei și Asiei, fie că este vorba de Yamnaya de la începutul Epocii Bronzului, fie de sciți, sarmați, huni, avari, bulgari, hazari, pecenegi, cumani, mongoli sau alte triburi turcice.