Interviu De la asistentă medicală la deținută politic pentru 12.000 de manifeste anticomuniste. Cum arăta iadul Securității: „Atunci s-a declanșat avortul“

23 august a fost declarată, în 2008, de Parlamentul European, Ziua Europeană a Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului. IICCMER estimează că peste 3 milioane de români au trecut prin închisori, lagăre de muncă și colonii penitenciare, multe dintre experiențele lor rămânând într-un iad al trecutului.

Mariana Gherghina-Besciu încă poartă trauma din urma arestului. Foto: Cornel Brad/ adevarul.ro

Prin vocea și amintirile Marianei Gherghina-Besciu ne întoarcem în 1977, când trei tineri au încercat să spargă tăcerea regimului, răspândind manifeste pentru drepturi și libertate. Gestul lor i-a adus în fața Tribunalului Militar și a Securității: anchete violente, condamnări și luni, respectiv ani de detenție, într-un sistem construit să zdrobească orice opoziție. Mariana Gherghina-Besciu, cea care a dactilografiat cele peste 12.000 de exemplare ale proclamației, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre anii care au precedat acel moment, cum a ajuns să se alăture unei astfel de acțiuni, despre anchetă, închisoare și viața de după, într-un regim care nu i-a permis niciodată să uite.

În sudul României, într-un oraș mic ca Turnu Măgurele, copilăria anilor ’50 și ’60 se ținea încă în jurul școlii și al familiei. Comunismul era deja acolo, prezent în instituții și în felul în care se organizau lucrurile, dar nu coborâse încă, pentru toată lumea, în detaliile vieții de zi cu zi. Pentru un copil, lumea arăta altfel: grupuri mari de elevi, profesori care îi însoțeau peste tot, activități organizate, un mers al lucrurilor care părea stabil. Așa își amintește Mariana Gherghina-Besciu anii de început.

Părinții, amândoi profesori, i-au construit copilăria în jurul școlii. Mergea la serbări, la dansuri populare, la activități școlare, iar ieșirile la pădure, primăvara, cu colegii și profesorii, făceau parte din normalitatea ei. Culegeau viorele și ghiocei și petreceau timp împreună, într-un spațiu care, pentru ea, a rămas legat de o stare de siguranță. „Copilăria mea a fost plăcută“, își amintește ea într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“. Mama, tata și bunicii „au avut acea putere de a ne menaja și de a ne proteja“, adaugă, vorbind despre felul în care au ținut la distanță controlul și limitele impuse de regim. Când ajunge la liceu, apar primele diferențe între ceea ce trăise în familie și ceea ce era acceptat în spațiul public. Își amintește perioada aceea drept „un echilibru între salarii, pensii și prețuri“, dar imediat adaugă și limitele care o afectau direct.

Ruptura apare în jurul credinței, într-un context în care comunismul promova explicit ateismul și descuraja orice formă de practică religioasă, mai ales în rândul tinerilor. În casă, sărbătorile țineau de un ritual transmis mai departe, iar mersul la Denii, slujbele din Săptămâna Mare, deveniseră motiv de sancțiune. Profesorii veneau, notau numărul matricol și îi amenințau cu scăderea notei la purtare pe cei care mergeau la biserică. „Ne plăcea foarte mult să mergem la biserică“, spune, iar interdicția a fost resimțită ca o frustrare. „Nu-mi venea să cred“, își amintește. Mai târziu, a numit acel moment „primul atac“.

Tinerețea când se visa a deveni doctoriță. Foto: Arhiva personală

În paralel, direcția profesională era deja conturată. Încă din copilărie, Mariana răspundea la întrebarea despre viitor la fel: „Vreau să mă fac doctoriță când voi fi mare“. Alegerea asistenței medicale a venit ca o variantă apropiată de acest drum, o profesie care o aducea aproape de oameni. Iar pentru a merge mai departe, Bucureștiul a devenit următorul pas. Îl văzuse în excursiile organizate cu elevii, iar o vizită la Circul de Stat a rămas în mod special în memorie. La întoarcere, le-a spus părinților că acolo își va petrece viața. Avea 6 sau 7 ani. „Aici mi-am văzut eu viitorul“, își amintește.

Când s-a stabilit în Capitală, adaptarea nu a fost dificilă. Drumul spre profesie, însă, a fost. Admiterea la facultate presupunea concurență mare și multă pregătire – meditații la chimie și fizică, studiu intens. „Se reușea foarte greu“, spune. Pentru a nu pierde ani, a ales să dea la școala de asistenți medicali, unde concurența rămânea ridicată – „12 pe loc“. Examenul l-a susținut pe Pitar Moș, o stradă din centrul orașului. După admitere, a fost repartizată la Postliceala pentru Asistenți Medicali de pe lângă Spitalul Fundeni, unde a început studiile și practica.

Începutul unei alegeri

Câțiva ani mai târziu, Mariana era deja stabilită la București, orașul pe care ajunsese să-l numească „acasă“ și care nu mai era doar o proiecție din copilărie. După terminarea școlii postliceale, fusese repartizată, pe baza mediei, la Spitalul TBC pentru Copii de pe Șoseaua Alexandriei. Avea media peste 9, iar profesorii o urmăriseră atent, atât la capitolul teorie, cât și în spital, când lucra efectiv cu pacienții.

Pentru că venea din provincie, a primit loc într-un cămin de nefamiliști pentru asistente medicale, pe strada Avram Iancu nr. 1, vizavi de ambasada israeliană. Viața din cămin a schimbat complet ritmul în care fusese obișnuită. „Ne-a fost greu acolo“, a spus. Era angajată, avea program, șefi și responsabilități, iar relațiile erau dure: „Erau foarte aspri șefii, foarte restrictivi, foarte exigenți, țipau la noi“. Protecția de acasă dispăruse. În paralel, nu a renunțat la planul inițial: voia în continuare să devină medic. În timp ce colegele ieșeau în oraș, ea rămânea în cameră și învăța la anatomie sau chimie. Își pregătea următorul pas.

În afara muncii și a orelor de studiu, viața ei începea să se lege de oamenii din cămin. Acolo l-a întâlnit pe Gheorghe Gherghina, administratorul locului și omul bun la toate. „Dacă aveți nevoie de electroni, de reparații, de fotografii pentru buletin, eu vă ajut“, le spunea. Și, într-adevăr, apelau la el ori de câte ori aveau nevoie. Prin el l-a cunoscut și pe Nicolae Ion, prietenul lui. Cei doi petreceau mult timp împreună, jucau șah, vorbeau despre electronică, fotografie, lucruri tehnice care îi pasionau. Dincolo de asta, discuțiile alunecau, treptat, spre altceva – spre drepturile omului, spre libertate, spre felul în care arăta viața în țară, într-un context în care orice discuție despre astfel de teme era descurajată și supravegheată. Subiectele acestea ajungeau și la asistentele din cămin, mai ales în serile în care se adunau și stăteau de vorbă.

Pentru comuniști, mașinile de scris erau arma dușmanului. Foto: Shutterstock

Cu Mariana, însă, lucrurile au devenit mai personale. Într-o zi, a găsit-o în cameră, aplecată peste cărți, învățând, și a întrebat-o de ce nu iese cu celelalte. I-a răspuns simplu, că vrea să își îndeplinească visul de a devini medic, și că are de învățat. De aici, discuția a ajuns la ce se întâmpla în jurul lor, la nivel macro. Gheorghe i-a vorbit despre încălcarea drepturilor fundamentale și despre degradarea condițiilor de viață, într-un moment în care penuria și controlul deveniseră tot mai vizibile. Ea a recunoscut că observa aceleași lucruri, dar nu vedea ce ar putea face în mod concret.

„Și totuși, ar trebui să încercăm“, i-a spus Gheorghe. După discuție, Mariana a fost invitată în laboratorul fotografic din cămin, unde se întâlneau cei doi amici. Acolo, ei i-au explicat Marianei pas cu pas ce aveau de gând: să trimită scrisori către Nicolae Ceaușescu și către ministere, scrisori pe care ea urma să le scrie de mână și să le dactilografieze pe o mașină Underwood. În ele, prezentau existența unui Partid Liber Român (PLR) și cereau respectarea drepturilor omului, a Constituției și a angajamentelor asumate prin Tratatul de la Helsinki, insistând ca cetățenii „să nu mai fie considerați unelte vorbitoare“, ci să fie tratați conform drepturilor care le erau recunoscute.

Aveau nevoie de cineva care să scrie corect, lizibil și care să poată păstra discreția. Gheorghe și Nicolae i-au cerut Marianei să se gândească. Nu a răspuns pe loc. Și-a luat timp – aproximativ două săptămâni. S-a gândit la ce însemna propunerea, la riscuri și la consecințe. După cele două săptămâni, a revenit cu răspunsul: îi va ajuta.

Mașina, manifestele și ora 4 dimineața

Mariana avea 23 de ani. Cele două săptămâni în care s-a gândit la propunere s-au așezat peste tot ce adunase până atunci – din familie, din poveștile auzite acasă și din lucrurile pe care le vedea, zi de zi, în jur. Își amintea de bunicul ei, „foarte vrednic“, cu prăvălie și gospodărie, care, odată cu venirea comunismului, fusese bătut și lăsat fără tot – „l-au considerat chiabur“. Anii care au urmat au fost grei și pentru ai ei: „Nici părinții mei n-au fost învățători din prima, și ei au fost chinuiți o perioadă“.

Peste această memorie se suprapunea prezentul. Frigul din apartamente, apa oprită, gazele care veneau doar noaptea, lumina aprinsă după miezul nopții, când oamenii încercau să-și facă mâncare, magazinele goale și cozile care începeau înainte de răsărit. „De la 3:00 noaptea se trezeau oamenii“, își amintea. La spital, imaginea devenea și mai directă: „Mureau multe femei de septicemii post-avort“. Iar peste toate, tăcerea – regula care nu se rostea, dar se învăța repede. „Aveam 100 de lacăte la gură“, spune, amintindu-și și de un vecin ridicat de la coadă după o frază ironică, spusă prea tare, și dus de milițieni fără explicații.

Manifestele prin care cereau respectarea drepturilor omului Foto: Arhiva personală

Din locul acesta a venit și răspunsul ei. Imediat după ce a spus „da“, lucrurile au început să capete formă, fără să mai rămână la nivel de discuție. „Nicolae Ion s-a dat drept președinte al PLR, vicepreședinte Gherghina Gheorghe și mie mi-au spus să fiu secretară“, povestește. În scrisori „am menționat că există un Partid Liber Român, din care fac parte mai mulți români, care luptă pentru drepturile omului“. Era primăvara lui 1977, iar cazul lui Paul Goma, scriitor care criticase public regimul și fusese arestat pentru asta, circula deja în afara țării. „Am specificat și eliberarea lui Paul Goma, și a tuturor deținuților politici care sunt în România“, spune Mariana, într-un moment în care regimul susținea oficial că astfel de cazuri nu mai există.

Au început cu scrisorile, scrise de mână și dactilografiate, apoi au trecut la manifeste. „Am tipărit 12.000 de manifeste“. Pentru asta, au construit singuri un dispozitiv de multiplicare, improvizat, acționat manual, care funcționa pe baza unor tamburi ce preluau cerneala, ghidau hârtia și imprimau textul. Prin rotirea unei manivele, foile erau scoase una după alta, într-un ritm constant, ceea ce le-a permis să producă rapid un număr mare de exemplare.

În noaptea de 9 spre 10 mai 1977 au ieșit să le distribuie cu un Fiat 600 roșu. Nicolae Ion conducea, ea lua manifestele din baloți și i le dădea lui Gheorghe, care le arunca din maşină printr-o trapă improvizată. Au mers prin mai multe sectoare ale Bucureștiului până spre dimineață. „Reușiserăm să distribuim cam 9.000 de manifeste în mai multe zone din oraș. Apoi, la 4:00 dimineața, am abandonat ultima serie de 3.000 de manifeste și ne-am retras“.

După noaptea aceea, nu a urmat nimic vizibil. Viața a mers mai departe, în același ritm de lucru și responsabilități. La spital era atentă, implicată, își făcea treaba cu grijă, dar planul de a da la facultate s-a oprit acolo. „Nu mă puteam concentra întru totul“, își amintește. Gândul la ce făcuseră rămăsese prezent și nu i-a mai permis să meargă mai departe în direcția aceea. În același timp, relația cu Gheorghe s-a schimbat treptat. La început, apropierea dintre ei avea o formă de încredere și sprijin. „Îl vedeam ca pe un frate mai mare“, recunoaște Mariana. Nu se gândeau la altceva. „Nici prin gând nu ne trecea o căsătorie“. Însă după un an și câteva luni, și-au pus pirostriile. Și-au alipit numele și au avut doi fii, iar viața s-a strâns în jurul familiei și al muncii.

Până în 1981, când Mariana avea 27 de ani, viața era normală. Atunci, lucrurile au ieșit la suprafață. Fiul lui Nicolae Ion, ajuns la Miliție după un grav accident rutier, a fost pus în situația de a oferi ceva în schimbul renunțării la acuzații. „I s-a spus că va fi salvat numai dacă le va da un caz“. Nu avea altceva. „Tocmai pe tatăl lui l-a trădat“. A povestit despre întreaga acțiune din 1977 și a relatat că nu fusese singur. „Dacă nu era trădarea din partea fiului lui Nicolae Ion, nici în ziua de astăzi nu s-ar fi aflat despre noi“.

ÎN MÂINILE SECURITĂȚII

Declarația dată de fiul lui Nicolae Ion a schimbat totul într-un timp foarte scurt. Promisiunea făcută de Miliție a fost respectată: tânărul a fost eliberat, iar tatăl lui a fost arestat la Miliția Capitalei, în aprilie 1981. La două săptămâni după arestarea lui Nicolae Ion, a urmat și Gheorghe Gherghina-Besciu. „Eu mi-am păstrat curajul, totuși. Aveam o presimțire că e imposibil să nu-l aresteze și pe soțul meu“, spune Mariana. A aflat direct de la doi milițieni care au venit acasă și au anunțat că Nicolae Ion este deja în arest și că și soțul ei trebuie dus la Miliția Capitalei. A urmat o perioadă în care informațiile lipseau aproape complet. „Nu puteam să aflu nimic despre ei, nimeni nu venea să spună absolut nimic“. În același timp, viața personală devenea tot mai complicată: familia tocmai trecuse printr-un schimb de locuință, iar mutarea și actele aferente îngreunau orice stabilitate.

Mariana și Gheorghe, la cununia civilă. Foto: Arhiva personală

La câteva săptămâni după arestarea soțului, Mariana a fost chemată la anchetă. Întâi fuseseră interogați cei doi bărbați, apoi a venit rândul ei. Sediul era pe Calea Rahovei, la numărul 15. Acolo, presiunea nu venea doar din întrebări, ci și din amenințări directe: „«Trebuie să rezolvați problemele cu mutarea, cu documentele, cu copiii; oricum vor ajunge la leagăn, că dumneavoastră nu trebuie să mai fiți părinții lor. O să-i creștem la stat, să le dăm o educație așa cum se cuvine și conform legilor statului nostru», așa îmi spuneau“.

Inițial, ancheta s-a desfășurat în libertate. Mariana era lăsată să plece acasă, să-și rezolve situațiile administrative și să aibă grijă de copii. Libertatea era însă limitată. „Eram urmărită pas cu pas“. Din prudență, și-a dus fiii la Turnu Măgurele, la părinți, unde îi considera în siguranță. Timp de aproape o lună, rutina a fost aceeași: drumuri între casă și sediul Securității, declarații repetate, aceleași întrebări reluate. „În primul rând, mi s-a spus să povestesc ceea ce am făcut și de ce“.

Pe 3 iunie 1981, situația s-a schimbat definitiv. După o nouă zi de anchetă, i s-a spus simplu: „De acum ești arestată, nu mai pleci“. A fost dusă direct în subsolul sediului Securității, unde se aflau celulele. Acolo, ritmul anchetei s-a intensificat. „De dimineață până seară, mi se dictau aceleași cuvinte“. Declarațiile se repetau, cu același conținut, în fiecare zi. „Era ca o spălare a creierului; era destul de insuportabil“.

Într-un moment de ruptură, a cerut să dea o declarație din proprie inițiativă. I s-a permis. În acea declarație a descris întreaga acțiune și motivele din spatele ei, inclusiv referirea la Tratatul de la Helsinki și la existența deținuților politici. Reacția a fost imediată. „O, atâta le-a trebuit!“. Ancheta s-a transformat în violență. A fost lovită cu pumnii și cu obiecte metalice, iar insultele au devenit constante. „Am fost bătută cu chei din acelea mari, chei de broască de la ușă, nu chei cum avem noi acum, mai finuțe, mai micuțe, mai delicate. Era chei din acele brute, chei de fier. Apoi, unul dintre anchetatori mi-a dat cu pumnul în frunte. Îngrozitor – a fost ceva groaznic. După toate acestea, m-a jignit. Ce cuvinte triviale mi-a adresat, de neexprimat“.

Dintr-o închisoare comunistă, puțini au scăpat cu viață. Foto: Shutterstock

Anchetatorii îi etichetau constant pe cei trei drept „legionari“ și le spuneau că vor fi condamnați la moarte și li se vor confisca bunurile, pe baza articolul de lege 167 din Codul Penal, care sancționa „complotul“, adică inițierea sau sprijinirea unor grupări considerate ostile regimului. „Eu le-am spus «dar eu nici nu știu ce înseamnă să fii legionar»“.

După aproximativ o săptămână petrecută în arestul Securității, ancheta a intrat într-o nouă etapă. Li s-a comunicat că dosarul va fi trimis în fața Tribunalului Militar, iar procesul a fost stabilit pe Calea Plevnei. Avocata din oficiu a celor trei tineri care au îndrăznit să-și ceară drepturile a spus de la început că nu îi poate apăra în mod real, dar a cerut instanței să țină cont de context: fapta fusese comisă cu patru ani înainte, iar Mariana și soțul ei aveau doi copii mici. Încadrarea juridică a fost schimbată de la articolul care prevedea pedeapsa capitală la cel de „propagandă contra orânduirii socialiste“, care incrimina orice acțiune sau mesaj considerat ostil regimului și sancționa astfel de fapte cu pedepse între 5 și 15 ani de închisoare și interzicerea unor drepturi. În cele din urmă, pedepsele au fost stabilite în funcție de rolul fiecăruia: 7 ani pentru Nicolae Ion, 6 ani pentru Gheorghe Gherghina-Besciu și 5 ani pentru Mariana.

Cum arată iadul

După arestare, Mariana a rămas închisă în sediul Securității, acolo unde fusese anchetată. A stat aproximativ patru luni, din iunie până în a doua jumătate a lunii septembrie, într-o celulă împărțită cu alte două femei. „Eram împreună cu o farmacistă și o telefonistă“, spune, explicând că prezența lor nu era întâmplătoare. „Ele erau puse acolo ca să afle câți suntem în Partidul Liber Român – 2.000-3.000, după bănuielile lor“. Întrebarea revenea constant, inclusiv din partea anchetatorilor, dar răspunsul ei a rămas același: „Suntem doar trei“.

Celula în care era ținută era „foarte mică, extrem de mică, de-abia aveai loc să te miști“. Patru paturi metalice, două pe fiecare parte, ocupau aproape tot spațiul, iar între ele rămânea un culoar îngust, „cât pot să încapi, ca un om normal“. În același loc se afla și toaleta, „un WC deschis, turcesc“, fără ușă, lângă un duș simplu. „Și asta era tot“, spune, descriind condițiile ca fiind „oribile“.

Programul zilnic era redus la supraviețuire. Dimineața primeau „un ceai și un colț de pâine neagră“, iar la prânz „macaroane fierte, care nu erau fierte, erau doar opărite“, poreclite de deținuți „conducte penale“. Seara li se dădea „arpacaș fiert, dar nu prea fiert și nu prea curățat“. În același timp, controlul era omniprezent. În celule, precum în a ei, erau aduși și deținuți de drept comun, plasați lângă cei politici, „care dădeau note explicative anchetatorilor noștri despre noi“, iar orice discuție putea fi folosită împotriva lor.

Dincolo de spațiul îngust și de lipsuri, ceea ce domina experiența era atmosfera. „Tot timpul auzeam urletele unor bărbați bătuți cumplit, în alte celule sau în alte camere speciale“. Sunetele veneau constant și nu puteau fi ignorate. „Era cumplit ceea ce auzeam“, spune, adăugând că își dădea seama cât de dure erau anchetele, „mai ales la bărbați“. În aceste condiții, „odihna devenea imposibilă“, își amintește Mariana. Iar totul era apăsat de tensiune și frică: „O atmosferă de iad“. Imaginea care i-a rămas cel mai puternic este legată de acele sunete: „Să auzi urletele unor oameni care poate au vrut binele țării (...) și să fie așa de crunt bătuți, până la moarte, unii dintre ei...“.

Corpul cedează. Amnistia întârzie

Când a intrat în arest, Mariana era însărcinată. Nu spusese nimănui. Sarcina era la început și, în mijlocul anchetelor și de frică, a rămas un secret purtat în tăcere. Tensiunea începuse încă din aprilie 1981, odată cu arestarea lui Nicolae Ion. „De atunci am intrat într-o profundă îngrijorare“, spune. Avea „o familie, o profesie, doi fii reușiți“, iar gândul la consecințe a devenit permanent. Au urmat lunile de anchetă: „eram din ce în ce mai tensionată, declarațiile erau repetitive, au durat trei luni, perioadă în care am fost și lovită“.

Peste toate s-au adăugat emoțiile procesului – „emoții puternice, din cauză că trebuia să ajungem și la Tribunal Militar, unde aveam condamnarea aceea la moarte“. După pronunțarea sentinței, a urmat ruptura: „Atunci s-a declanșat avortul (...) Sigur, a fost o surpriză, a fost o mare durere, nu se poate exprima“, spune Mariana. În celulă nu avea cui să se confeseze și nici cum să ceară ajutor: „Nici n-aveai cum să te tratezi, cum să te salvezi“. În acele zile, rugăciunea a devenit singurul sprijin. „Am spus: «Doamne, numai tu știi ce faci cu mine. Dacă tu vrei să mă salvezi, chiar fă un miracol, pentru că nu pot să mai scap de aici niciodată. Aici îmi rămâne corpul»“. Se gândea mereu la copiii ei și la părinți, fețele care îi mai ofereau alinare: „Sufletul meu era cu ei“.

Pe 23 august 1981 – zi încărcată simbolic în calendarul regimului, aniversarea „insurecției armate antifasciste“ – Nicolae Ceaușescu a emis un decret de amnistiere. Era un gest politic folosit frecvent cu ocazia marilor sărbători oficiale, prezentat drept dovadă de „clemență“ a statului. În mod normal, decretul presupunea eliberarea rapidă a celor vizați, care aveau de săvârșit pedepse de cel mult cinci ani. În cazul Marianei, lucrurile nu au fost atât de simple. Deși figura pe listă, eliberarea a fost amânată. „Eu am fost eliberată după 15 septembrie“. Întârzierea a avut loc exact în perioada în care starea ei fizică era mai fragilă, după pierderea sarcinii. „Dacă mă mai țineau mult arestată, nu mai aveam cum să trăiesc“. A ieșit la aproximativ zece zile după pierderea sarcinii. „După, am reușit să mă auto-tratez și să-mi salvez viața, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu“. Vorbește despre acel moment ca despre „un miracol“.

Libertatea, la propriu, nu a însemnat sfârșitul suspiciunii. „Nu ne-au crezut că suntem numai trei în Partidul Liber Român“. Autoritățile erau convinse că organizația avea mai mulți membri și că ei refuzaseră să-i deconspire. De aceea, spune Mariana Gherghina-Besciu, eliberarea a avut „un scop foarte inteligent“. „După eliberarea mea, m-au urmărit, zi și noapte eram sub supraveghere permanentă“. Vecini și colege transmiteau informații. „Noaptea mă chinuiau, îmi ciocăneau la uși, la ferestre, în pereți, zgomote ciudate, deci nu puteam să mă odihnesc“. În paralel, s-au încercat dosare de drept comun. „Venea cineva de la IDEB, o anume persoană, să mă condamne că fur curent electric, dar în cele din urmă n-au reușit“. Trei ani, spune ea, „s-au chinuit să-mi facă dosare de drept comun și n-au reușit“.

În aceeași perioadă, Spitalul pentru Copii, unde Mariana lucra, a fost demolat. S-a mutat la Creșa „7 Noiembrie“ și și-a adus copiii aproape. A cerut audiență la șeful Securității și i-a spus direct: „Să știți că eu n-am să divorțez niciodată de tatăl copiilor mei și am să-i cresc la creșă, împreună cu părinții mei“. Le-a explicat că nu există niciun temei pentru acuzațiile aduse: „Eu nu mi-am permis să fac orice, niciodată. Am o educație din partea unor cadre didactice. Cum să fur eu curent electric?“. După trei ani, încercările au încetat.

Libertatea care nu vindecă totul

După ce a ieșit din arest, unul dintre primele gânduri ale Marianei a fost să-și vadă soțul. În audiență la șeful Securității i s-a spus că îl va putea vizita la Rahova. A mers în octombrie la penitenciar, dar acolo a aflat altceva: „Soțul dumneavoastră, împreună cu Nicolae Ion, au fost mutați în Aiud“. I s-a spus clar că nu va avea drept de vizită „cel puțin un an de zile“. „Desigur că a fost o lovitură foarte grea“, spune Mariana.

Abia după un an și jumătate a reușit să ajungă la Aiud, împreună cu fiul cel mare. A fost prima revedere. „A fost un moment impresionant“. I-a dus un pachet, cu restricțiile impuse de regulament. A insistat pe lângă conducerea penitenciarului ca soțul ei să fie scos la muncă. I s-a spus că, după o perioadă de detenție, va fi posibil. În cele din urmă, atât el, cât și Nicolae Ion au fost puși să lucreze la producția de girofare, valorificând priceperea lor tehnică. Soțul ei a executat patru ani din cei șase primiți. O nouă amnistiere i-a redus pedeapsa, iar munca prestată i-a scăzut suplimentar termenul. Întoarcerea acasă a însemnat reîntregirea familiei, dar nu și eliberarea de trecut.

Imaginea tinerei care părea că are tot viitorul în față. Foto: Arhiva personală

Despre închisoare a tăcut mult timp. Când Mariana îl ruga să povestească, îi răspundea: „Nu, că-ți fac mult rău, ți se face rău dacă îți povestesc și mi se face și mie rău, povestind. Și pentru copiii noștri este mai bine să păstrăm amintirile“. După mai bine de un an, au apărut frânturi. Vorbea despre „dușuri șocante; când duș fierbinte, apă clocotită, când duș rece... foarte greu de suportat pentru organism“. Despre faptul că erau obligați să dea „note explicative unul despre celălalt“, o presiune care îi punea în situații imposibile. Despre comunicarea prin codul Morse, prin pereți. Despre „Varga“, locul de pedeapsă unde erau ținuți fără aer și constrânși să declare că regretă tot. I-a povestit și despre un coleg de celulă, „Baicu, un bun matematician“, care a murit în brațele lui. „Două zile și două nopți au stat cu cadavrul acolo... numai așa, ca să-i sperie“.

După 1990, au sperat că lucrurile vor intra într-un curs normal. „Ne-am gândit că vom avea condiții excepționale de viață“. Au reușit „prin unitatea familiei“ să-și construiască un trai decent, iar copiii au mers la studii. Soțul ei, însă, a fost reîncadrat „pe cea mai joasă calificare a lui“. A lucrat ca fochist la Institutul „Marius Nasta“ până la pensionare. Sănătatea i-a fost grav afectată. „De multe ori era să își piardă viața“. Mariana l-a îngrijit ca asistent medical și spune că a făcut tot ce a putut, „să-i prelungesc viața pe cât am putut“.

La final, după tot ce a rămas în urmă, gândul ei se întoarce către cei care vin după. „Să fie cu fruntea sus, să-și păstreze demnitatea și planurile lor frumoase să fie îndeplinite“, spune, legând speranța de viitor de experiențele trecutului. Pentru ea, anii de suferință capătă sens doar în măsura în care tinerii vor reuși să construiască altceva: „Noi, cei care am trăit așa, clipe dificile și ani grei de suferințe, să fim mulțumiți în sufletul nostru că tinerii noștri vor crea o societate cu armonie, cu echilibru“.