Interviu Adrian Asoltanie, expert în educație financiară: „Suntem în prag de iarnă”. Ce să faci cu banii când jobul nu mai e sigur și toate se scumpesc

Ce faci cu banii într-o perioadă în care prețurile cresc, jobul nu mai pare atât de sigur, iar salariul se termină înainte de sfârșitul lunii? Adrian Asoltanie, expert în educație financiară, explică de ce este important să ne uităm mai atent atât la veniturile pe care ne bazăm, cât și la cheltuielile care ne golesc conturile. De la un al doilea venit și bugetul familiei până la credite, mașină și fondul de siguranță, specialistul a vorbit, la Interviurile Adevărul, despre deciziile pe care le putem lua într-o perioadă economică dificilă.

Irina Petraru și Adrian Asoltanie Foto: Interviurile Adevărul

Adevărul: E o perioadă în care să facem ce? Ținem banii la saltea, îi investim sau încercăm să găsim un alt job pentru că cel pe care îl avem nu e sigur?

Adrian Asoltanie: A, B și C simultan. Este ca la testul de permis, în care e posibil să bifezi mai multe răspunsuri.

Cam așa stau lucrurile în perioadele de contracție economică și eu mi-aș dori ca toată lumea să înțeleagă că economia funcționează ca anotimpurile, adică avem primăvară, vară, toamnă și iarnă și noi suntem, după părerea mea, cam în prag de iarnă, la cum arată lucrurile.

Evident că nimeni nu știe viitorul, dar poți să citești așa, câte niște semne. O multitudine de provocări din mai multe direcții, de la inflație, dobânzi mari, probleme în piața muncii și altele, nu mai vorbesc de instabilitate și pe la noi, și la nivel mai macro. E un cumul de factori, practic, și de riscuri.

Atunci, o persoană sau o familie, apropo de „unde-s banii?”, în primul rând ar trebui să gestioneze mult mai bine banii pe care îi are deja, veniturile pe care le are deja și, după aceea, evident, ar fi de mare folos să genereze venituri suplimentare, să mai construiască niște surse de venit. Și asta este, evident, o luptă pe care o duci pe mai multe fronturi simultan.

Poate fi frustrant, mai ales că de multe ori nu prea simți că ai spor și că te lupți cu morile de vânt. Cei din zona de IT, care acum șase luni sau un an erau asaltați de oferte, acum se trezesc că trimit ei 50-100 de CV-uri și nu-i caută nimeni. Și asta este foarte frustrant, să vezi că a secat balta, cum se zice, de unde erai la mare căutare.

Cum ne dăm seama cât de sigur mai este, de fapt, venitul pe care îl avem?

Eu, când mă duc în companii pe unde țin cursuri de educație financiară pentru angajați, pun această întrebare: indiferent de momentul economic, gândiți-vă, din când în când, dacă s-ar întâmpla ceva cu jobul sau cu venitul vostru, cam în cât timp v-ați găsi ceva similar ca poziție, ca venituri, cam pe acolo?

În anumite perioade, răspunsul era, mai ales în zona de IT de care ziceam: „Până mâine îmi găsesc altceva, că e plin inboxul de oferte”. Zilele astea și de câteva luni, de fapt, răspunsul este: „Adriane, nu știu, două luni, șase luni, nu prea se mai caută. Poate mă gândesc să plec din țară, să lucrez, să caut clienți până în Germania, să fac ceva, că nu merge treaba”.

Și înțelegerea asta a ciclului economic, practic, te ajută foarte mult să iei niște decizii mai înțelepte un picuț, să eviți niște greșeli fatale. Mă refer aici la decizii financiare mari, cum este când îmi cumpăr un apartament, îmi schimb jobul sau nu, mă apuc să investesc pe bursă sau fac o achiziție imobiliară sau lucruri de genul ăsta, consistente. Ele ar trebui gândite mult mai bine în perioada asta.

Dar nu doar deciziile financiare mari ne pot crea probleme. Unde se pierd banii pe care nici măcar nu ne dăm seama că îi cheltuim?

Eu am o vorbă că românul are două tipuri de probleme cu banii: cheltuielile mari și cheltuielile mici. Cheltuielile mici și dese, mă refer în primul rând.

De aceea, exercițiul pe care l-am pus și în carte și pe care îi invit pe toți să-l facă este: de curiozitate, faceți-vă un buget personal sau un buget al familiei. În România doar vreo 20% dintre oameni își urmăresc, de fapt, banii, fie că folosesc vreo aplicație de telefon, vreun Excel, vreo agendă, ceva. Restul merg: „Lasă că mă descurc eu cumva, trebuie să rezist până pe întâi, când intră iarăși salariul”.

În contextul actual nu mai poți funcționa așa: „Lasă că o să fie bine, lasă că mă descurc eu, lasă că trece și luna asta”. Și atunci bugetul ăsta este absolut esențial.

Ce ar trebui să urmărim prima dată atunci când ne facem bugetul?

Sunt câteva lucruri pe care le vei descoperi. Pe câte picioare financiare stai, cât de sigure și de stabile mai sunt ele în perioada asta, pentru că sunt domenii care sunt foarte afectate. Vorbeam de IT, să nu uităm de automotive, să nu uităm de domeniile mai puțin esențiale sau pe care oamenii le tratează: „Am bani, mă duc”. Servicii de înfrumusețare, restaurante, HoReCa, vacanțe, haine.

Deci sunt zone la care oamenii, atunci când încep să țină de bani, renunță mai ușor. Și e foarte important să înțelegi dacă ești cumva într-un astfel de domeniu, fie din scădere economică, fie din alte forțe, cum este IT-ul, cum este digitalizarea, de exemplu, în zona bancară, unde se închid multe sucursale, lumea trece pe online.

Dacă ești angajat la stat, poți să îți permiți să fii mai sigur pe jobul tău? Inclusiv la stat se discută, nu se face încă, dar se discută de disponibilizări, de comasări, de reduceri, de închideri de primării și așa mai departe. Deci e o perioadă în care pot veni provocări din direcții la care nici măcar nu te gândești.

Ce poate face cineva care se teme că venitul principal nu mai este suficient sau că și-ar putea pierde jobul?

O retezare sau chiar și o reducere a veniturilor, faptul că a mai scăzut un comision, firma nu mai dă nu știu ce bonus, chiar și o reducere a veniturilor poate să fie o provocare foarte serioasă.

Și asta e partea de venituri: pe câte picioare financiare stau, cât de bine sunt ele în momentul ăsta și, foarte important, ce aș putea eu să fac, ce depinde de mine, ca să le înmulțesc.

Eu m-am gândit la cinci pași. Unul ar fi: vezi ce poți să faci la jobul pe care îl ai deja. Că s-ar putea pe acolo să fie niște oportunități, fie de a face ore suplimentare, de a te implica în proiecte, de a îmbunătăți câte ceva pe acolo. Că oricum ești acolo vreo șase, șapte, opt, nouă, zece ore pe zi.

Și s-ar putea să fie ceva cașcaval pe lângă tine, dar pe care încă nu l-ai mirosit și nu l-ai valorificat. Și ăsta ar fi primul pas. Vezi la jobul tău ce se poate face.

Doi. Dacă am ceva resurse materiale pe care nu le-am valorificat, ori că nu-mi mai trebuie, pot să le vând, le pun, le închiriez. Internetul e disponibil să pui pe acolo telefoane vechi pe care le ai, laptopuri, lumea își pune haine pe tot felul de site-uri. Adică se pot transforma obiecte care zac pur și simplu și își pierd din valoare și adună praful. Pot să le valorific ca să îmi fac niște surse de bani totuși pe acolo.

Mergând până la ce ziceam mai devreme: mă urc pe bicicletă, livrez chiftele. Am o mașină care ruginește în fața blocului, mă apuc de ride-sharing sau de ceva. Și, în felul ăsta, transform un pasiv care stă și mă costă, încerc să-l transform într-un activ care începe cât de cât să producă câte ceva.

Pasul trei l-am gândit eu: dacă poți să folosești ceva ce știi sau ceva ce-ți place, fie că ai niște abilități profesionale, ești în IT, lucrezi într-o companie, cauți să câștigi suplimentar sau ceva, folosește-ți skillurile și extra. Te ajută inteligența artificială să fii eficient, să fii mai productiv, să-ți găsești clienți pe afară.

Poate ai vreun hobby sau vreo pasiune, poate îți place, nu știu, make-up-ul, poate îți place să tunezi mașini, poate, habar n-am. Fiecare om are anumite puncte de interes, că e fotografia, dezvoltarea personală, chestii artistice, îți place să faci mărgele, să faci mărțișoare, habar n-am. Dar folosește-ți aceste abilități, că le ai deja, te cam pricepi la lucrurile respective și sunt mai ușor de valorificat.

Pasul numărul patru l-am gândit eu, acela de intermediere, cel în care folosești resursele altora. Și sunt din ce în ce mai mulți oameni care merg către broker de asigurări, broker imobiliar, broker de credit. Adică nu mai vorbesc de sisteme de tip network marketing, în care practic vând produsele altuia, vând cosmeticele altuia, vând ce folosesc eu, niște sisteme, niște produse și ceva din timpul meu.

Și ultimul pas? Să ne deschidem propria afacere?

Pasul numărul cinci, care este complicat mai ales în momentul actual, este cel în care te gândești să începi un business pe cont propriu, care nu este eventual vreo chestie profesională sau nu e vreo pasiune, ci de obicei apare această tentație.

„Am niște bănuți puși deoparte, hai să-mi deschid o cafenea” sau „hai să-mi deschid un coafor” sau „hai să-mi deschid un business secundar”. Și omul se gândește, pleacă de la premisa că își mai construiește un picior financiar, cum zic eu, dar de fapt mai sapă la o groapă neagră financiară.

Pentru că riscul atunci când te duci într-un domeniu nou, pe care nu-l cunoști, este evident să pierzi banii, businessul să nu meargă așa cum te gândeai, pentru că nu ai toate datele probleme. Și, în contextul în care oamenii taie consumul, tu să vii cu o inițiativă antreprenorială, timingul nu e cel mai potrivit și s-ar putea, de unde te gândeai că faci niște bani, să-i pierzi și pe ăia pe care îi ai.

Deci, din punct de vedere al unei inițiative antreprenoriale, în momentul ăsta, precauția trebuie să fie cu atât mai mare.

Unde se risipesc, de fapt, banii de zi cu zi? Care sunt acele găuri din buget la care ar trebui să fim atenți?

Un buget are câteva tipuri de cheltuieli. În primul rând are cheltuieli vitale: mâncare, sănătate, locuință, transport și datorii. Astea sunt musai, le ai că ești om.

Și după aceea are cheltuielile opționale, cele care sunt drăguțe, sunt frumoase, îți permiți să le faci, nu îți permiți să le mai amâni sau nu le are toată lumea. Animale de companie, hăinuțe, vacanțe, mers la sală și așa mai departe. Cadouri, petreceri, aniversări și toată zona.

Tot la opționale mai este o categorie în bugetul meu care se numește „bani risipiți”. Din păcate, România stă foarte bine, în sensul că dăm o grămadă de bani în această zonă.

Mă refer aici la fumat, alcool și, din păcate, și a treia categorie, jocuri de noroc, pariuri sportive. Toate trei le vei regăsi cel mai des în zona persoanelor sau familiilor cu venituri mici.

Deci acolo, cu cât ai mai puțini bani, cu atât risipești mai mult. Asta este un paradox și un pericol foarte mare.

Din cheltuielile obișnuite, unde putem face economii care chiar să se simtă?

Dacă ne uităm la cheltuielile vitale, sunt, de exemplu, rate la credite pe care pot să le renegociez sau să le refinanțez. Pentru că încă mai întâlnesc destul de mulți care au dobânzi variabile la credite ipotecare. Plătesc oamenii 8, 9, 10% dobândă.

În condițiile în care în piață există 4,55, 4,7, dacă și-ar renegocia creditul cu propria bancă sau l-ar refinanța la o altă bancă, le-ar cădea rata cu 500, 600, 700, 800 de lei. Păi 600 de lei reduși pe lună înseamnă 7.200 de lei pe an.

Uită-te la furnizorii pe care îi folosești. De curent, de internet, de gaze, de apă. Și aici ai opțiunea să-ți schimbi furnizorul. Și există oferte concurente unde sunt chiar cu 20-30% mai mici.

O zonă unde se duc banii grămadă este obiceiul mâncării. Este o diferență uriașă financiară între o persoană care gătește în casă, eventual își ia și pachet la serviciu, și o persoană care comandă, care merge la o terasă sau la o cantină. Diferența este absolut imensă. Uneori de două sau de trei ori este mai scump acest lucru.

Dar mașina? Cât ne costă în realitate să avem una?

Transportul reprezintă o categorie foarte consistentă, mai ales dacă e mașina ta. Pentru că ce costuri presupune mașina personală? O dată, achiziția mașinii, după aceea cauciucuri, rovinietă, benzină din ce în ce mai scumpă, motorină, plus taxe, impozite.

Mi-a venit acum reînnoirea asigurării RCA la mașina soției. Anul trecut era 1.800 de lei, acum este 3.500. RCA, nu CASCO. Cred că acum patru ani era 500 de lei sau 600 de lei. Adică sunt niște creșteri absolut fulminante.

La astea, care se adună și nu ai cum să scapi de ele pentru că sunt obligatorii, se mai adaugă o cheltuială perversă, aproape invizibilă, care este deprecierea mașinii. Faptul că ai dat pe ea 20.000, după un an mai valorează 16.000, după un an mai valorează 13.000 și așa mai departe. Este o pierdere nevăzută, nebănuită, care se acumulează și ea la situația financiară personală.

Câți bani ar trebui să avem în casă pentru situații neprevăzute?

Zona de economie este împărțită pe niște niveluri, după părerea mea. Avem, pe de-o parte, zona de protecție, care înseamnă un fond de urgență. Ăștia sunt niște bani pe care ar trebui să întinzi mâna să poți să pui mâna pe ei.

Fondul de urgență înseamnă între 1.000 și 2.000 de lei cash în casă, pentru mici neprevăzute, mici urgențe: se sparge o țeavă, cel mic a pățit ceva, sună mama că are nevoie urgentă. Deci întotdeauna ajută să ai o sumă de bani cash în casă, am zis eu, între 1.000 și 2.000 de lei. Ăsta e fondul de urgență.

După aceea, evident că viața, mai ales în contextul ăsta, îți dă niște provocări și mai consistente, unde 1.000 de lei nu sunt suficienți și aici avem nevoie de ceea ce eu numesc fondul de siguranță. Ăsta ar trebui să-ți acopere măcar vreo trei luni de zile de cheltuieli, pentru că rolul lui e să te protejeze de lovituri serioase, cum ar fi probleme cu jobul sau cu venitul, pierderea jobului sau scăderea lui, nu mai merge businessul, soțul sau soția și-a pierdut jobul.

Cât de importante sunt asigurările

Ce rol au asigurările într-un astfel de plan de protecție financiară?

Anumite evenimente majore pot fi asigurate. Adică pot să și, nu că pot, din punctul meu de vedere trebuie să-mi protejez apartamentul sau locuința personală.

Ăsta e un lucru unde noi stăm foarte prost. Românii sunt disperați să cumpere apartamente, dar nu-i interesează deloc să-și protejeze aceste apartamente. Iar statistica confirmă lucrul ăsta.

De foarte multe ori, ei descoperă că locuința personală, apartamentul în care stau, reprezintă 80-90% din averea lor. Toți banii sunt băgați acolo. Și, evident, următoarea întrebare este: „Ți-ai făcut asigurare?”

La 100.000 de euro, un apartament de 100.000 de euro, asigurarea este 100 de euro pe an. Adică 0,1%. Și zice: „Na, nu m-am gândit”. Păi dacă ai plătit la el 20 de ani și acum este achitat și este al tău, că până acum ziceai că e al băncii, și acum, în final, este al tău și este achitat, îl lași în dorul lelii și îl lași în bătaia vântului? Îți permiți, cu alte cuvinte, pentru 100 de euro, să pierzi 90% din averea ta și să te trezești pe drumuri sau să te muți înapoi la soacra ta sau să-ți iei viața de la început la 45-50 de ani?

Deci partea asta de protecție este extrem de importantă. Protecția activelor, protecția vieții, protecția sănătății.

Ce ar trebui să asigurăm cu prioritate?

Asigurarea bunurilor scumpe. Pe mine mai puțin mă interesează să mă asigur dacă am spart o țeavă și l-am inundat pe vecinul de jos. Cu două, trei, patru mii de lei am rezolvat problema, i-am zugrăvit omului, mi-am cerut scuze, da, o rezolvăm.

Rolul asigurării este să te protejeze de evenimente care îți transformă viața iremediabil. Adică eu vreau să, dacă scap, desigur, vreau să pot să-mi cumpăr altceva, să-mi cumpăr o locuință, să nu mă mut sub Podul Băneasa.

Dar să nu uităm că România este într-o zonă seismică. Am avut marele cutremur din '77 și am mai avut unul mai micuț prin '86. Avem ciclicitatea cutremurelor, adică e un eveniment care se repetă. Nu știm când și nimeni nu poate să ne zică: „Vezi că la anul, vezi că miercuri se întâmplă”.

Și atunci, obligatoriu trebuie să asigurăm activele mari.

Dar CASCO? Este o asigurare de care avem neapărat nevoie?

Eu, de exemplu, nu-mi fac asigurare CASCO la mașină. CASCO este facultativă, RCA-ul este obligatoriu. Nu-mi fac CASCO. De ce? Valoarea mașinii mele am gândit-o modest, raportat la situația mea financiară.

Adică eu, dacă, Doamne ferește, mașina mea ia foc, nu-mi schimbă viața atât de mult și n-am considerat că are rost să plătesc 1.500 de euro pentru un astfel de risc, la stilul meu de condus sau la riscurile pe care mi le asum.

Dar dacă mașina e singurul bun pe care îl ai, pentru că ai 23 de ani și primul lucru pe care l-ai cumpărat în viața ta e o mașină de 40.000 de euro, păi aia trebuie să o protejezi. Dormi lângă ea, eventual. De ce? Că reprezintă aproape toată averea ta.

Ce altceva este important să asigurăm?

Alte lucruri importante, dacă nu chiar mai importante de asigurat: viața.

Și aici, evident că nu-ți asiguri, de fapt, viața. Că viața ți-o asigură numai bunul Dumnezeu. De fapt, ce încerci să faci este să protejezi venitul care ar putea să dispară.

Și aici regula este: orice adult care generează un venit de care mai depinde altcineva. Ai copii, ai partener de cuplu, ai părinți în vârstă, ai mai știu eu ce. Deci, dacă tu generezi un venit de care mai depinde altcineva, fă-ți o asigurare de viață.

Și există asigurări de viață de la 10 lei, de la 20 de lei, de la 30 de lei pe lună. Adică nu trebuie să pui toate clauzele complicate acolo, dar măcar pentru un deces din accident, măcar pentru chestiile de bază, să zic așa. Banii merg și compensează cel puțin pierderea venitului, astfel încât cine rămâne în urmă să nu intre într-o situație absolut copleșitoare.

Asigurările de sănătate, iarăși, sunt foarte importante. De bine, de rău, le avem pe cele de la stat. E un minim de acces la servicii medicale, care, din punctul meu de vedere, s-au mai îmbunătățit.

Dar dacă vrei servicii superioare sau premium sau protecție superioară, atunci ar fi bine să îți faci asigurări de sănătate. Pentru că sănătatea e din ce în ce mai scumpă în România și o operație sau o boală grea sau ceva încep să sară miile de euro din buzunar ca popcorn.

Românii își doresc în continuare să aibă propria locuință. Mai merită în 2026 să te îndatorezi pentru un apartament?

Interesul pentru imobiliare va fi întotdeauna mare în România. Comportamentul însă se mai schimbă. Adică piața imobiliară, în momentul ăsta, s-a mai temperat puțin, s-a mai răcit puțin.

Lumea zice: „Mă uit, mi-ar plăcea, mă gândesc”, dar nu se mai decide nimeni de pe o zi pe alta, pentru că „e ultimul apartament și, dacă nu-l iei până diseară, mai sunt trei care așteaptă să-l cumpere”. S-a schimbat complet. Ca și în piața muncii, s-a schimbat destul de mult raportul cerere-ofertă în piața imobiliară.

Și atunci cumpărătorii sunt mai precauți, o dată pentru că sunt și niște factori economici. Dobânzile sunt mari. Dacă intrai în bancă acum patru ani de zile, la dobânzi de trei și ceva la sută, banca îți dădea 150.000. Dacă intri acum în bancă, la dobânzi de 8%, banca îți zice: „Nu vă mai încadrați, vă dăm 60.000-80.000”. Adică ăsta este un factor de temperare a cererii.

După aceea, e această nișă de clienți cu venituri mari, care sunt în situația în care zic: „Am venituri mari acum, dar știu ce-o fi luna viitoare sau peste trei luni?”. Nu știe nimeni ce ar putea să vină.

Și atunci, iarăși, precauția e pe masă, să zic așa.

Ca regulă generală, în principiu, eu sunt de acord cu ideea de achiziție de proprietate imobiliară. Cred că este o formă de acumulare de capital.

Din punctul meu de vedere, chiria, pe termen lung, este o hemoragie financiară. Adică poți să stai în chirie un an, doi, trei, până îți rezolvi alte elemente ale vieții. Dar, în momentul în care te-ai dumirit cât de cât și te-ai cam așezat într-o anumită zonă, atunci probabil cel mai bine ar fi să faci pasul către achiziția imobiliară.

Cât de mult ne putem împrumuta fără să ajungem să muncim numai pentru casă?

Evident, fiind sume destul de mari, o parte din aceste achiziții sunt făcute cu credit. Aici apare provocarea. Cât de mult te împrumuți, astfel încât să nu îți rupi gâtul peste doi, peste trei ani, când se mai schimbă datele probleme?

Regulile pe care eu le folosesc și le predau la curs sunt următoarele. În primul rând, valoarea locuinței ar trebui să se încadreze aproximativ pe la venitul pe patru ani. Adică îți faci totuși o socoteală: cam ce venituri ai înmulțite în patru ani, cam pe acolo totuși uită-te.

Pentru că, în zona locuinței, oamenii tind să tragă un pic de elasticul ăsta din ce în ce mai mult. Și oamenii zic: „Măi, o dată o iau. Sunt singur, aș putea să stau într-un studio. Dar hai să iau două camere. Și diferența nu-i așa de mare, hai să iau trei camere. Că poate mă însor sau mă mărit, mai apare un copil, nu-mi trebuie un birouaș să lucrez?”.

Adică găsești foarte ușor argumente să treci de la 40 de metri pătrați la 80 de metri pătrați. Ceea ce, evident, înseamnă bani în plus. Și „o dată o cumpăr”.

Problema aici apare în supraîndatorare. Faptul că tragi prea mult de tine. Când apar oscilații pe dobânzi, dacă nu te-ai gândit să le faci fixe, sau pe venituri, că veniturile oscilează, evident că te pune în cap.

După aceea muncești toată viața numai pentru locuința respectivă. Adică trebuie să tai de pe la viață, de pe la experiențe, de pe la alte chestii. Nu cred că ăsta e rolul vieții, să muncești numai pentru cărămizi și termopane.

După aceea, dacă te supraîndatorezi, nu mai poți să faci plăți anticipate cu reducerea perioadei, ca să scurtezi creditul. Și iată cum te bagi singur, de fapt, într-o provocare pe care, mort-copt, trebuie să o duci 30 de ani.

Și atunci recomandarea mea este: aproximativ venitul pe patru ani. Rata creditului să nu depășească 20-25% din venituri, ca să ai bufferul ăsta de siguranță.

Contează mai mult să cumpărăm într-un bloc nou sau într-o zonă bună?

Într-o locație bună, adică într-un oraș mare cu potențial economic, da.

Zona bate blocul, dacă e nou sau vechi.

Deci o zonă bună compensează faptul că apartamentul e din '80 sau din '90. Eu, personal, toate proprietățile pe care le am sunt în blocuri vechi, ca investitor și inclusiv locuința unde stau eu.

Zona bate dacă e nou sau dacă e vechi. Evident, există preferințe. Corporatiștii, IT-iștii preferă să fie nou, complex, cu facilități, cu un pic de piscină, cu un părculeț. Să fie și aproape de Pipera, să fie aproape de birou sau mai știu eu ce.

Dar, overall, ca experiență pe termen lung, dacă nu se întâmplă șocuri catastrofice, încă o dată, pentru că astea doboară piața, orice piață ar fi, oriunde, cred că va fi o oportunitate în continuare.

Credeți că ne paște o criză în imobiliare? Se poate ajunge, de exemplu, ca un apartament de 100.000 de euro să coste 50.000?

E posibil. Piața imobiliară nu cred că va cunoaște scăderi de genul celor care au fost în 2010, 2011, 2012, 2013.

Atunci au fost scăderi de 30, 40, 50, 60% în anumite zone. Lucrurile stau ceva mai bine, după părerea mea. Adică veniturile au mai crescut, în primul rând.

Nu-i bai că și prețurile imobiliare au crescut. Dar nu mai avem gradul de îndatorare recomandat sau permis de BNR care atunci era 70%. Acum, de bine, de rău, este 40%.

Oamenii nu-l respectau nici măcar pe acel 70%. Eu știu situații în care omul cu salariul de 2.000 de lei se ducea la șef și îi spunea: „Fă-mi și mie pe cartea de muncă 4.000 de lei să-mi iau casă. Și după aceea, după șase luni de zile, îl dăm înapoi”. Nicio problemă. Ceea ce, din start, este o greșeală fatală.

Deci cred că, totuși, e o piață ceva mai educată.

E posibil să existe, din diverse blocaje, e posibil să apară niște oferte speciale, niște discounturi, niște dezvoltatori care sunt presați financiar și atunci vor trebui, ușor-ușor, dacă te uiți în piață, și eu asta fac de 30 de ani, începi să vezi niște semnale.

Dezvoltatori care: mai un discount, mai reducem din TVA, adică compensăm noi creșterea de TVA, mobilăm bucătăria, dăm un loc de parcare gratis.

Adică mici semnale că se schimbă lucrurile și ar putea să apară niște oferte speciale. Dar pentru asta trebuie să fii în piață, adică trebuie să fii într-o căutare permanentă și să fii pregătit financiar.

Nu cred însă că vor mai fi oscilații de tipul minus 30%, minus 40%, minus 50%.

Credeți că vom asista la un dezastru și mai mare pe piața muncii?

Așa cum văd eu ciclul economic, cred sincer că provocarea adevărată va fi în 2027, de fapt.

Deci ce s-a întâmplat până acum e doar un fel de aperitiv?

Eu cred că suntem, cumva, în zona de început al iernii economice, cum îi spun eu. 2027 va suporta, de fapt, toate consecințele acestor blocaje și acestor frâne, și acestor complicații care sunt și economice, și politice, și inflație.

Și inflația nu scade. Adică oamenii să nu-și facă greșita impresie că, dacă inflația nu mai e 10 și e 7, prețurile scad. Nu. Prețurile nu mai cresc cu 10%, ci cresc numai cu 7%, în condițiile în care BNR-ul vrea 2,5%.

Deci trendul ăsta de inflație și de prețuri mari continuă.

După aceea avem o grămadă de provocări la nivel social. Vedem, sindicatele ies pe afară, oamenii nu se mai descurcă financiar, pensionarii zic: „Nu ne-ați mai crescut pensiile de doi ani”.

Adică sunt mulți factori de risc, inclusiv știrile de toată ziua de la televizor: haos, groază, panică, dezastru. Mai apar punctual și aceste informații cu firma X dă afară 500 de oameni, firma Y dă afară 300 de oameni, firma pleacă din România, închide fabrica, pleacă de aici. Astea nu ajută deloc.

Pentru că ce se întâmplă în ciclul economic? Cu cât auzi mai multe știri negative și mediul devine complicat, oamenii tind să țină de bani și mai mult. Iar când ții de bani și mai mult, de fapt scazi consumul și mai mult. Este ca un bulgăre de zăpadă.

Cu cât suntem mai precauți toți, cu atât scădem consumul, cheltuim mai puțin, sunt mai atent, cer discount, ceea ce, de fapt, nu face bine deloc economiei.

La fel se întâmplă și la deal. Când suntem optimiști, exuberanți, ieșim, cheltuim, ne aranjăm, ne gătim, cumpărăm, plecăm.

Și, mai departe, cheltuielile mele reprezintă veniturile altuia. Va avea venituri mai mari, va cheltui și el mai mult. Și atunci, iată cum înflorește economia.

Și noi suntem în această etapă de pesimism.

Să mai cumpărăm euro?

Euro cred că ajunge spre 5,40.

Ne sfătuiți să cumpărăm euro?

Bine, una e să ai 100 de euro în casă. Ce face românul când n-are bani? Schimbă 100 de euro, nu?

Mă bucur că ai spus acest banc sau această vorbă românească. Pentru că, din punctul meu de vedere, trebuie să avem și o continuare la el. Și anume: dacă schimbi 100 de euro când nu ai bani, în momentul în care ai totuși niște bani, cumpără 100 de euro ca să ai ce să schimbi când nu o să mai ai.

Deci, din punctul de vedere al „mai cumpărăm euro?”, părerea mea este că, în mod echilibrat și constant, da, o persoană ar trebui.

Ziceam de fondul de siguranță. Să-ți acopere măcar trei luni de cheltuieli. Eu, personal, recomand și folosesc să-l ții în euro.

Pe de-o parte că nu umbli la ei, sau umbli mai greu la ei, ai și această minimă protecție valutară care, în timp, contează. Pentru că, uite, acum un an de zile euro era la o sumă, acum e la alta. Și, dacă mai continuă dansul ăsta și provocările astea, o să vedem probabil alte sume.

Nu șocuri, adică nu ne repezim cu toții grămadă, pentru că atunci efectul este să se ducă și mai sus. Dar, în mod constant, la nivel de „mi-a intrat salariul, mă opresc la o casă de schimb valutar și cumpăr 100 de euro”, ăsta este un comportament pe care eu l-aș recomanda.

Mai merită să ne facem și un cont în euro?

Pentru această sumă, care nu va fi zeci de mii de euro, să zicem că ai un cont de rezervă cu 5.000 de euro. Din punctul meu de vedere, da.

Apropo de fondul de siguranță, care să stea undeva, că nu stai totuși în casă cu 5.000 de euro sau ce sumă ai. Să-i ai protejați undeva, e absolut OK.

Ni se spune foarte des că „banii trebuie să circule” și că nu ar trebui să-i ținem în cont. În ce îi investim dacă nu ne pricepem?

Îmi place foarte mult asta cu „banii trebuie să circule”. Din păcate, unii înțeleg că trebuie să-i cheltuie. Când doar cheltuie banii, într-adevăr, ei circulă, dar unidirecțional. Adică circulă de la mine la magazin, la mall, la supermarket, la restaurant.

Mie îmi plac mai degrabă sistemele în care banii circulă, dar să se mai întoarcă și la mine înapoi. Și, dacă reușesc să se întoarcă și să aducă și niște prieteni, e cu atât mai bine.

Aici nu mai vorbim de „banii trebuie să circule”, banii trebuie să fie investiți.

Care ar fi primul pas pentru cineva care vrea să înceapă să investească?

Eu am început de ceva ani să le recomand oamenilor, pentru că m-am întâlnit, efectiv, cu sute de mii de angajați, am început să le recomand: „Ia activați-vă voi Pilonul III de pensie”.

De ce? Pensie privată.

În primul rând, sunt zece piloane, performanțele sunt cam pe acolo. Mă uitam de curând, în ultimii cinci ani, performanța acumulată a majorității lor este undeva în jur de 60%.

60%, în cinci ani, nu e rău deloc. Știu că și inflație, știu că și alte chestii, dar e mai bine decât mă duceam și îmi cumpăram ceva frumos și nu foloseam.

Suma nu e atât de mare, 165 de lei pe lună.

După aceea, este o investiție recurentă, automatizată, adică firma trage banii respectivi și plătește în fiecare lună. Și este o formă de economisire. Ce se întâmplă? Suma asta, la momentul de azi, nu-ți schimbă viața. Adică 160 de lei, sincer.

Dacă ai strănutat în direcția greșită într-un supermarket, ți-au sărit din buzunar, așa, sau în mall, la popcorn. Dar, pe termen lung, pe 20, pe 30 de ani, poate însemna o acumulare care-ți schimbă complet situația de la pensie.

Este Pilonul II o „țeapă”, așa cum mai auzim în spațiul public?

Nu, nu, nu. Din postura asta nu poți să spui, din postura de politician, de lider, de orice, nu poți să spui că acumularea omului în mod privat, contribuția asta în mod privat, este o țeapă.

Din când în când, politicienii salivează la banii care se duc către Pilonul II, dar e o formă de protecție extrem de importantă în condițiile în care Pilonul I este gol.

Acolo avem deficit de ani de zile, miliarde care, dacă n-ar mai veni de la buget, sistemul ar fi în colaps. Și atunci oamenii trebuie încurajați și stimulați, nu descurajați, să își facă și plase suplimentare de siguranță, cum ar fi Pilonul II, că e obligatoriu.

Atenție și cei care se uită la noi să-și verifice, că sunt unii care nu au contribuții la Pilonul II. Fie că vârsta era, la momentul respectiv, și nu erai obligat să contribui, poate firma nu a plătit.

Sau, cum sunt antreprenorii care merg mai degrabă pe „scot dividende, nu fac contract de muncă”, sunt antreprenori care nu au contribuit niciodată la Pilonul II de pensie și se pun în risc.

Deci Pilonul III e la îndemână, e o sumă mică, se automatizează, dați-i drumul și lăsați-l în pace. Și după aceea, evident că avem și alte instrumente.

Fondurile mutuale sunt o variantă pentru cineva care nu știe foarte multe despre investiții?

Cele mai simple, după părerea mea, sunt cele de care spuneai, fonduri mutuale, la banca cu care lucrezi deja. Mai toate băncile mari.

Vom găsi în România aproape 270-280 de fonduri mutuale. Ce e un fond mutual? Ca Pilonul III de pensie.

Multă lume pune câte 100-200 de lei pe lună, administratorul îi strânge și, cu acei bani, cumpără acțiuni pe Bursa românească, Bursa internațională, titluri de stat.

Asta este o formă de investire la îndemâna oricui. Pentru că o faci într-o instituție în care ai încredere, e autorizată, reglementată și așa mai departe.

Deci banii tăi sunt în siguranță. Pot să oscileze? Da, pentru că sunt investiți pe bursă și bursa are creșteri și scăderi. Dar baza, fundamentul produsului este bun.

Poți să contribui cu 50 de lei pe lună, 100 de lei, 200 de lei. Există și în lei, există și în euro. Există și fonduri mutuale mai agresive, cu investiții pe acțiuni.

Există și fonduri mutuale mai defensive. Cumpărăm titluri de stat și cu mai puține riscuri.

Există și fonduri mixte, care jumătate din bani se duc către acțiuni, jumătate către titluri de stat. Acolo ai deja un portofoliu gata făcut.

Merită să cumpărăm titluri de stat?

Bunătatea oricărui instrument este dată de bunătatea emitentului.

Titlurile de stat sunt considerate printre cele mai sigure instrumente de investiții. Pentru că se spune: „Statul nu poate să dea faliment”. Statul poate intra și în dificultăți.

Adică te poți trezi și într-un scenariu de haircut, cum a fost Grecia sau Cipru, în care cei care au avut investiții s-au trezit că mai primesc înapoi doar 70 de euro din 100. Te poți trezi, ferească Dumnezeu, sper să nu ajungem pe acolo, într-un scenariu de inflație accelerată, în care îți dau înapoi 100 de lei, dar nu mai valorează cât valorau acum un an de zile. Adică sunt și situații.

Dar, overall, titlurile de stat sunt instrumente cu un grad mare de siguranță.

O parte din economii ar putea să stea pe acolo. O parte, insist, pe principiul diversificării, în care e bine să combin și titluri de stat, poate cu maturități diferite, pe un an, pe trei, pe cinci, poate o diversificare și valutară, ceva titluri de stat în euro, ceva în lei, și combinat cu depozite bancare.

Iar aici vorbim, practic, de instrumente de economisire pe termen scurt sau mediu. Adică pun acolo niște bani, ori avansul pentru o casă, ori am niște economii și nu știu încă ce fac cu ei. Pentru asta sunt bune aceste instrumente.

Dar dacă vrem să investim pe termen lung?

Pe termen lung, banii ar trebui să meargă către investiții mai dinamice, cum sunt fondurile astea mutuale sau, mai bine chiar, un portofoliu de două-trei ETF-uri.

Sper că din ce în ce mai multă lume aude de aceste instrumente. ETF-urile sunt tot niște fonduri mutuale, dar sunt foarte ieftine. Adică au niște costuri de administrare foarte mici.

Cum le accesăm?

Îți faci un cont la un broker. Au început și băncile să deschidă conturi de investiții.

Și acolo, practic, poți să-ți alegi unul-două ETF-uri. Unul pe Statele Unite, unul pe România sau un instrument, un ETF diversificat la nivel global.

Și, practic, atunci vei investi în 100 de companii deodată, în 500 de companii deodată.

Și când faci lucrul ăsta recurent, lună de lună, acum mai am un amendament: investiți-le pe termen lung, peste cinci, șase, șapte ani, deci orizont lung de timp.

Astea ar trebui făcute în valută. Nu investim pe 20 de ani în lei, pentru că... nu știi ce se întâmplă. Și atunci, ca o minimă, iarăși, protecție pe un termen atât de lung, investim într-o valută.

Cu ce afacere nu dai niciodată greș?

Cam greu. În primul rând, succesul unei afaceri depinde foarte mult de antreprenor. Dacă e într-un domeniu în care se pricepe, cât de mare este impactul unui business, are foarte mulți factori de stres sau de risc.

Poate să fie: antreprenorul nu se pricepe. Ăsta e un factor de risc. Mă bag într-un domeniu, dar nu știu cu ce se mănâncă.

Doi, probleme financiare. Ori n-am resursele să construiesc businessul respectiv, ori nu administrez bine cash-flow-ul, sau mă îndatorez, sau firma merge, dar eu scot banii ca să-mi iau ceasuri scumpe sau Bentley sau mai știu eu ce.

Și atunci ce fac? Decapitalizez firma. O vacă care muncea, eu, de fapt, o sacrific pe termen scurt.

Sau mai sunt alți factori. Schimbări legislative. Vine statul și zice: „Nu mai aveți voie să închiriați apartamente pe termen scurt. Nu mai aveți voie să produceți furculițe de plastic și lingurițe de plastic. Trebuie să treceți pe hârtie”.

Modificări de genul ăsta legislative. Sau cadrul fiscal. Cresc taxele și impozitele.

După aceea avem angajații, piața muncii. Nu găsesc angajați, nu se descurcă, pleacă.

Furnizori care nu livrează ce trebuie sau cum trebuie. Clienți care îți dau țeapă sau te întârzie nejustificat cu încasările și te pun în dificultăți.

N-aș putea să zic, Irina, businessul ăsta...

Pot să spun două și îmi spuneți dacă e adevărat sau nu? Toate de la experți auzite: afacerile cu gunoi și pompele funebre nu vor da greș niciodată. E adevărat?

Uite, aș putea să zic că da. Am întâlnit și aici situații de... Poate să apară factorul concurență, evident. Dar lumea moare oricum, gunoiul se face oricum. E vorba aia că de taxe și de moarte nu scapă nimeni.

Acum, businessul cu gunoiul e un business complicat. Adică nu este... Nu vorbim aici de „hai să fac curățenie în casă la oameni” dacă vrei să scalezi.

Ai putea să spui sănătate. Deci un business în domeniul sănătății. Oamenii se îmbolnăvesc, sunt din ce în ce mai atenți, sunt dispuși să plătească din ce în ce mai mult.

Căminele pentru bătrâni, asistența la domiciliu. Uite, facem un brainstorming acum pe loc și iată că, ușor-ușor, ne vin idei și sper să fie utile pentru cei care se uită.

Dar, iarăși, un business de azile pentru bătrâni. Uită-te ce se întâmplă în jurul nostru și vedem că cererea este. Populația îmbătrânește. O parte din tineri sunt plecați pe afară, bătrânii sunt pe aici. Nu vrei să-l știi căzut, prins pe acasă. Parcă ai vrea să-l știi că se uită cineva la el.

Dar nu e așa de ușor de început. Și iată că și unele care sunt nu sunt chiar OK.