INTERVIU Gheorghe Petrov, istoric: „Morții din Periprava erau înveliți în rogojini de stuf și astupați cu nisip, iar locul era marcat cu un țăruș de lemn“
0Anul acesta se încheie campania de săpături în cimitirul din Periprava, acolo unde au fost îngropați deținuții politic care au murit în lagăr. Chiar dacă niciun schelet nu a fost identificat, iar procurorul de caz a clasat dosarul, s-a făcut o reparație morală pentru victimele comunismului care au fost înmormântate aici, unele în gropi comune.
Pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, plin cu osemintele bunicilor noștri, nu a săpat nimeni. Oasele lor zac și acum pe „Magistrala albastră“, proiectul continuat de Nicolae Ceaușescu. Săpăturile în capătul Deltei, la Periprava, s-au făcut din donații, întrucât pentru Statul român, găsirea și identificarea tuturor victimelor torționarilor nu a fost o prioritate. Istoricul și arheologul Gheorghe Petrov, care a fost pe șantierul de la Periprava din 2015, a acordat un interviu pentru „Weekend Adevărul“ în care a vorbit despre campaniile de săpături, despre munca la fel de grea a găsirii urmașilor victimelor, dar și despre gustul amar al neputinței, atunci când a aflat că dosarul a fost clasat.
„Weekend Adevărul“: Cum a pornit proiectul de deshumare a rămășițelor foștilor deținuți politic morți în lagărul de la Periprava?
Gheorghe Petrov: Proiectul intervenției arheologice de la Periprava a aparținut celor care conduceau, în anul 2013, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, o instituție cu regim de agenție guvernamentală, înființată printr-o Hotărâre de Guvern, prin stăruința istoricului Marius Oprea care a fost și primul președinte executiv.
Când a început colaborarea dumneavoastră cu institutul?
Colaborarea mea cu acest institut a început în iulie 2006, când am fost invitat să conduc investigațiile arheologice din Cimitirul Săracilor de la Sighet, iar un an mai târziu am fost detașat de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, ca să mă ocup de astfel de cercetări ce intrau în sfera arheologiei judiciare. În primăvara lui 2013 am fost căutat la Cluj de conducerea institutului și am fost informat despre intenția efectuării unor sondaje arheologice la Periprava. Am fost de acord, dar apoi s-a evitat ca eu să fiu implicat în acest demers. Ulterior, am aflat din presă despre primele săpături la Periprava, la 18 septembrie 2013, fiind descoperite atunci cinci morminte care au fost dezvelite pentru a fi prezentate în mod ostentativ publicului. În acea zi, IICCMER a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o plângere penală împotriva lui Ion Ficior, fostul comandant al coloniei penitenciare de la Periprava. Sunt convins că nimeni nu s-a gândit atunci la soarta osemintelor scoase la vedere din morminte, acestea fiind folosite doar ca probe materiale ce trebuiau să justifice păcatele imputate lui Ficior. După epuizarea momentului mediatic din 18 septembrie, toate scheletele descoperite au fost acoperite cu folii de mușama și gropile astupate.
Dar lucrurile nu au rămas așa...
În primăvara anului 2014, la IICCMER a venit un nou președinte executiv, profesorul Radu Preda de la Cluj, de formație teolog, care avea un interes real de a reabilita și pune cu adevărat în valoare memoria celor care au pătimit și au murit din vina fostului regim comunist, indiferent de orientările ideologice ale acestora. După această schimbare, eu am fost chemat și detașat din nou pentru a-mi putea relua pe deplin cercetările sub patronajul Institutului, așa cum o făcusem și în perioada 2007-2010. Unul dintre primele proiecte după revenirea mea a fost organizarea cercetărilor arheologice sistematice în situl memorial de la Periprava. Această cercetare a fost de la început programată să se desfășoare pe parcursul mai multor campanii anuale de săpături. Prima a avut loc în luna mai 2015, dar în economia lucrării am considerat-o ca fiind a doua, deoarece am socotit că sondajele din 2013, care au identificat deja locul unor morminte de deținuți ce ulterior au fost din nou dezvelite și recuperate de noi, trebuie considerate ca fiind campania de început.
Cazul unic al necropolelor româneşti
Cum a fost posibil să descoperiți aici gropile?
Locul unde au fost îngropați deținuții se află în cuprinsul Cimitirului rușilor lipoveni, în partea sa de nord-vest, unde exista o parcelă lipsită de morminte ale localnicilor. Despre acest loc s-a știut încă din epocă, așa că nu era un secret pentru nimeni. Partea fericită a fost că în respectiva zonă a cimitirului, comunitatea locală nu și-a îngropat ulterior morții, astfel că necropola deținuților a rămas conservată și în mare măsură nederanjată. Acest fapt este aproape unic pe teritoriul României, deoarece în alte părți ale țării unde au fost înhumate persoane decedate în spații carcerale, pe locuri aflate în interiorul unor cimitire organizate sau în imediata vecinătate a acestora, mormintele de deținuți au ajuns să fie distruse de înhumări ulterioare pe fondul nevoilor funerare crescânde ale comunităților locale și prin extinderea suprafețelor acestor cimitire.
Chiar dacă la început mormintele de deținuți au fost marcate în multe locuri cu anumite semne de suprafață, odată cu trecerea timpului acestea au dispărut, apoi nimeni nu le-a mai întreținut ca să le păstreze vizibilitatea la sol. De aceea, pe locurile respective s-au făcut alte înhumări în detrimentul distrugerii celor anterioare și mai vechi.
Alte astfel de cimitire din epocă au fost distruse?
Un exemplu pe care pot să îl dau în acest sens este necropola deținuților de la Târgu Ocna, unde am făcut cercetări vreme de câțiva ani. Aceasta a fost afectată în cea mai mare parte de înmormântările care în timp au suprapus locul, prin extinderea unui cimitir parohial. Faptul s-a petrecut mai ales după anul 1989, iar acest lucru ne-a îngreunat enorm intervenția arheologică prin restrângerea drastică a spațiilor unde am putut avea acces. În cazul Periprava, necropola deținuților a fost „salvată“ datorită normelor și tradițiilor religioase ale localnicilor, care sunt credincioși ortodocși de rit vechi. În cimitirele care aparțin unor astfel de comunități, regula nu permite înhumarea persoanelor de altă confesiune, chiar dacă defuncții sunt ortodocși pe stil nou. Aceștia se pot înmormânta eventual în zone sau parcele separate, marginale, cum este și în cazul nostru.
Până la ultima
Câți morți ați deshumat în campaniile din 2015?
În situl funerar de la Periprava au fost descoperite în total un număr de 91 de morminte. Dintre acestea, 82 aparțin unor foști deținuți, iar 9 sunt ale unor localnici și ale unor persoane cu identitate incertă. Despre categoria celor din urmă știm că o parte dintre aceștia au fost lipoveni din partea locului care s-au sinucis, iar preceptele religioase ale comunității nu permit înhumarea celor care își pun singuri capăt zilelor alături de restul consătenilor trecuți de-a lungul timpului la Domnul. Cât privește celelalte persoane decedate, străine de localitate, acestea au fost de obicei găsite înecate în Dunăre, iar după efectuarea autopsiei, autoritățile au dispus înhumarea lor în cimitirul din localitate. Am avut și patru cazuri de morminte comune, care conțineau fiecare scheletele a doi indivizi. Aceste morminte, care presupun o înhumare concomitentă a două persoane într-o singură groapă, au primit o numerotare cu cifră dublă, cifra singulară reprezentând indicativul pentru un singur schelet.
Care a fost echipa cu care ați efectuat an de an cercetările arheologice?
Am trudit cu mulți oameni de-a lungul anilor pe șantierul arheologic de la Periprava, în condiții nu întotdeauna prielnice. Trebuie să menționez în primul rând componența echipei de arheologi pe care am coordonat-o. Aceasta a fost alcătuită din Paul Scrobotă de la Muzeul de Istorie și Științele Naturii din Aiud, Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, Horațiu Groza de la Muzeul de Istorie din Turda și istoricul Marius Oprea. Cât timp am fost în slujba Institutului, la lucrările de săpături au participat și câțiva colegi de acolo: Cosmin Budeancă, Constantin Vasilescu, Florin Soare și Constantin Petre. După 2020, la unele campanii au mai fost prezenți Leontin Horațiu Iuhas, președintele Fundației Doina Cornea, Ramona Mocanu de la Muzeul de Istorie din Vaslui și Peter Andras, arheolog din Cluj. În mai multe campanii l-am avut alături de noi pe domnul Octav Bjoza, președinte al AFDPR, care o bună perioadă de timp din detenția sa a petrecut-o în lagărul de la Periprava.
Un țăruș la căpătâi
Mă gândesc că în primii ani mai erau supraviețuitori care să povestească ce-au văzut la Periprava sau care măcar au auzit. Ce spuneau ei?
Încă din primul an când am pășit în Periprava m-am interesat de oamenii mai în vârstă ce se aflau atunci în viață. Mă interesa în primul rând să aflu detalii legate mai ales de transportul cadavrelor deținuților și cum se făceau înhumările. Deși atunci mai trăiau foarte puține persoane care au prins acele vremuri, am avut norocul să cunosc o bătrânică care își ducea singură viața într-o casă modestă, aflată chiar în dreptul cimitirului. Zachirov Anastasia era numele ei, dar a murit în urmă cu câțiva ani. Era născută în anul 1929, nu mai avea aparținători și avea grijă de ea o vecină. Având casa situată foarte aproape de cimitir, a avut ocazia să vadă și să audă când cadavrele erau aduse la cimitir pentru a fi îngropate. Ea a povestit că morții erau aduși de obicei pe la orele înserării, transportați cu o căruță trasă de un cal sau cu o sanie pe timp de iarnă. Atelajul era însoțit de doi sau trei deținuți, supravegheați de un gardian. Morții erau aduși în sicrie confecționate din lemn ușor, dar au fost și cazuri când erau înveliți în rogojini de stuf, aceste lucruri fiind constatate de noi și în săpătură.
Gropile de înhumare erau săpate atunci când se venea cu mortul la cimitir. Acestea erau realizate urmându-se o dispunere aproximativă în șiruri paralele, iar după ce cadavrul era depus în groapă și astupat cu nisip, locul mormântului era marcat cu un țăruș de lemn înfipt deasupra gropii. Acești țăruși reprezentau repere în teren pentru a se păstra ordinea rândurilor și pentru a se cunoaște locul unde urma să fie săpată următoarea groapă.
În primii ani ați mai întâlnit foști angajaţi ai coloniei?
În primii ani mai erau vreo trei astfel de persoane în viață, dar astăzi mai supraviețuiește doar un singur fost gardian, care a avut grad de subofițer. Radu Marin este numele lui și am avut ocazia să port un dialog cu el la domiciliul său.
„Niciunul dintre schelete nu a fost identificat“
Cum ați găsit urmașii victimelor?
Existând un dosar de cercetare penală în cauza unor persoane care au decedat din diferite motive în timpul detenției, obiectivele anchetei vizau două mari aspecte. În primul rând trebuia să se stabilească, la modul individual, cine au fost persoanele care s-au făcut vinovate de moartea acestor oameni, începând de la înalții decidenți din conducerea Partidului și Securității până la cei de la nivelul inferior care au fost implicați în conducerea și administrarea coloniei penitenciare de la Periprava. Cum faptele s-au petrecut cu mai multe decenii în urmă, deși ele nu sunt prescriptibile, pentru acești oameni timpul nu a așteptat ca ei să mai fie în viață. Era clar de la bun început că acum nu prea mai ai pe cine să incriminezi ca să-i dovedești vinovăția, pentru a putea fi tras la răspundere penală.
Dacă această latură a anchetei era oarecum compromisă din motive obiective, mai rămânea în discuție ca efortul să fie îndreptat spre descoperirea și recuperarea rămășițelor pământești ale victimelor, pentru ca ele să fie analizate medico-legal și supuse identificării prin analize genetice comparative. Dar pentru a putea stabili identitatea scheletelor recuperate ai nevoie de rude și de urmași ai victimelor de la care să se obțină, prin recoltare, probe de analize medicale pentru confruntare și echivalare.
Procedură îngreunată de dezinteresul Statului
Nu procurorul de caz trebuia să caute urmașii morților de la Periprava?
Ba da, dar văzând că Procuratura Militară nu face nimic, am luat inițiativa de a-i căuta prin mijloacele pe care le-am avut la îndemână. În fișele matricole penale ale deținuților morți, dar și în alte documente de arhivă, accesibile astăzi, există consemnate locurile de naștere, dar și localitățile cu ultimul domiciliu la momentul arestării. Procuratura putea să inițieze și să dezvolte o corespondență oficială cu primăriile din localitățile respective sau o căutare prin Serviciile de Evidență a Populației, pentru a încerca identificarea urmașilor sau a persoanelor înrudite. Acest lucru nu s-a întâmplat. Eu am început să dau apeluri și comunicate oficiale de presă, pe care apoi le-am răspândit și prin rețelele de socializare, sperând că astfel o să reușesc să găsesc urmași, fie direct sau prin intermediari. Prin această metodă, destul de greoaie, am reușit ca până la începutul anului 2023 să identific abia 21 de urmași ai unor victime decedate la Periprava.
Exista o procedură anume pe care o urmați după ce găseați o rudă?
Când găseam câte un aparținător cu care intram în comunicare directă, făceam cu acesta un fel de anchetă telefonică pentru a putea afla și stabili urmașii și toate rudele pe linie paternă sau maternă ale victimei, filiații, date de stare civilă, adrese de domiciliu și posibilități de contact prin telefon sau e-mail. După centralizarea datelor obținute, întocmeam o fișă biografică a victimei în care indicam și persoana cea mai potrivită de la care să se recolteze proba pentru stabilirea profilului genetic, dar înainte explicam acestor persoane care sunt etapele și procedurile ce trebuiau urmate. Aceste fișe le trimiteam apoi la Procuratura Militară sub formă de adrese oficiale, din partea IICCMER și apoi AFDPR. Pe baza acestora, procurorul de caz dispunea audierea persoanelor indicate, la care trebuia să se deplaseze dacă nu erau din București, și prelevarea de probe ADN în centrele specializate cele mai apropiate de domiciliul persoanei vizate sau prin trusele criminalistice ale Poliției din zonă. Din cele 21 de persoane pe care le-am depistat, care aveau legătură de rudenie cu unele dintre victimele decedate la Periprava, știu că numai vreo 14 sau 15 au apucat să fie audiate de procurorul de caz, și numai de la acestea s-a dispus recoltarea probelor medicale pentru determinări genetice.
Viii cu viii și morții cu dosarul închis
Cât timp au stat scheletele la Institutul „Mina Minovici“? Ce vi s-a spus în mod oficial? Care a fost soarta osemintelor și a dosarului penal?
Dezvelirea osemintelor victimelor, demontarea și extragerea elementelor scheletale s-a făcut în prezența medicului legist, care a întocmit pentru fiecare câte o descriere generală, menționând și lucrurile mai deosebite ce s-au putut observa in situ. Toate aceste informații au fost consemnate la sfârșitul fiecărei campanii în procesul-verbal de cercetare la fața locului. Prin ordonanțe ale procurorului de caz, osemintele s-au trimis pentru efectuarea constatărilor medico-legale la Serviciul Județean de Medicină Legală din Tulcea. După îndeplinirea acestor proceduri medicale, scheletele au fost transferate către Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici“ din București pentru expertiza antropologică și stabilirea profilului genetic. Nu cunosc detalii privitoare la frecvența transferurilor de la Tulcea la București, dar știu că la institutul din Capitală lucrurile au trenat multă vreme. Se invoca lipsa personalului de specialitate, lipsa fondurilor pentru achiziționarea reactivilor chimici ce se foloseau pentru analizele genetice, dar și alte probleme. Niciunul dintre schelete nu a fost identificat, dar trebuie avut în vedere că prea puțini au fost urmașii care au dat probe comparative.
Procurorul de caz a clasat dosarul penal privind victimele din Periprava...
Nu am fost informat înainte despre acest demers nici de procurorul Gheorghe Stanciu și nici de superiorii săi de atunci. Convenisem totuși cu cei responsabili ca dosarul să fie păstrat în lucru măcar până la încheierea definitivă a cercetării arheologice, care nu s-a făcut niciodată cu fonduri asigurate de Ministerul Public. Ordonanța de clasare a fost comunicată prin poștă către IICCMER, AFDPR și unui număr de 15 aparținători ai deținuților morți, toți aceștia fiind dintre cei depistați și contactați de mine.
În înțelegere cu fiica și nepotul unei persoane decedate la Periprava, inginerul Gheorghe Dragomirescu, mort în decembrie 1959, am ajutat la întocmirea unei plângeri împotriva ordonanței de clasare, arătând că este prematură și nefondată. Documentul a fost înaintat șefului Secției Parchetelor Militare la data de 14 aprilie 2023. Răspunsul a fost comunicat petentului în 15 mai 2023, printr-o ordonanță datată în 8 mai 2023, semnată de adjunctul șefului Secției Parchetelor Militare, locotenent-colonel Tiberiu Cozma. Prin aceasta, plângerea care a fost semnată de Lydia Dariescu din Iași, în calitate de fiică a victimei, a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.
Se încarcă comentariile...
