Exclusiv Oferta pentru Canada dezbină UE și aruncă în aer relația cu SUA. Soluțiile unui expert în negociere europeană

Propunerea Ursulei von der Leyen privind Canada a creat tensiuni la Bruxelles și o reacție dură la Washington. Expertul în negociere europeană Gabriela Ciot explică miza geopolitică și soluțiile Europei.

Gabriela Ciot este profesor de relații internaționale și predă la UBB Negociere europeană Foto: Facebook

Președintele Comisiei Europene a lansat propunerea privind acordarea statutului de „membru asociat” Canadei, miercuri, 16 septembrie, în discursul său privind Starea Uniunii. De aici au apărut însă numeroase semne de întrebare și multă confuzie, iar potrivit Politico mai mulți diplomați europeni acuză lipsa de comunicare și susțin că guvernele lor nu fuseseră informate despre inițiativă. De altfel, nu mai puțin de 10 dintre statele membre UE nici măcar nu au ratificat încă acordul comercial al Bruxelles-ului cu Canada, CETA, semnat în urmă cu aproape un deceniu. Evident, pentru ca decizia șefei Comisiei să fie pusă în practică va fi nevoie de susținerea politică a tuturor guvernelor europene, însă țări ca Germania și-au exprimat deja anumite rezerve.

Nici măcar Canada nu pare pregătită pentru decizia luată de Ursula von der Leyen, dovadă declarația lui Jonathan Wilkinson, viitorul ambasador canadian pe lângă UE. „Nu am ajuns încă acolo”. Ca și cum n-ar fi de ajuns, Donald Trump a amenințat UE cu noi tarife și chiar cu oprirea schimburilor comerciale în anumite domenii, dacă Bruxelles-ul va transforma Canada în primul „membru asociat”. Trump a calificat propunerea Ursulei von der Leyen drept „ridicolă” și a sugerat că apropierea dintre UE și Canada ar putea reprezenta un „act ostil” față de Statele Unite. Discutăm cu un expert în politici europene.

„Adevărul” apelează la expertiza Gabrielei Ciot, profesoară de relații internaționale la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, unde predă Negociere europeană și Decizie europeană.

Adevărul: Propunerea Ursulei von der Leyen privind statutul de „membru asociat” pentru Canada a luat prin surprindere toate marile capitale europene. Dincolo de această mutare neașteptată, ce a lipsit din discursul șefei Comisiei Europene și considerați că ar fi trebuit să se regăsească?

Gabriela Ciot: În primul rând, eu m-aș fi așteptat de la acest discurs să văd o viziune despre cum Uniunea Europeană dorește să devină o mare putere. Pentru că, asemenea altor discursuri pe care le-am tot auzit în cei șase ani de mandat pe care i-a avut până acum doamna Ursula von der Leyen, de fiecare dată aceste discursuri privind Starea Uniunii s-au axat pe instrumente executive, pe politicile europene care urmăresc anumite obiective. Desigur, acestea au ținut cont și de contextul internațional și au vizat domeniile prioritare pentru o bună guvernanță și pentru creșterea nivelului de trai al populației.

Doar că, în acest context internațional, o viziune Europe First cred că trebuie să aibă la bază și această dimensiune strategică, nu doar politicile europene. Practic, vedem aceste componente care au fost abordate în discursul privind Starea Uniunii referitoare la apărare, independență energetică, industria europeană, inteligența artificială, reziliență, dar nu am văzut viziunea despre cum vrea Uniunea Europeană să fie un actor global pentru orizontul 2030-2040. Am văzut această deschidere înspre alianțe strategice, o invitare a Canadei să devină membru asociat.

Aici cred că se deschide o discuție foarte interesantă asupra modului în care Uniunea Europeană se poate extinde și cum pot să apară diferite moduri în care anumite state pot să facă parte din familia europeană: membru cu drepturi depline sau doar din punct de vedere economic, din punct de vedere securitar sau din punct de vedere strategic. Iar acest statut de membru asociat poate să fie o deschidere interesantă, dar nu este suficientă doar această invitație.

De ce e atât de complicat

Ce probleme ridică statutul de „membru asociat” al Canadei și cât de complicată devine această ecuație juridică și politică pentru Bruxelles?

Practic, cumva Uniunea Europeană trebuie să depășească acest cadru al unei puteri, hai să-i spunem, economice și normative. Dacă tot este vorba de o Comisie geopolitică și dacă obiectivele importante privesc acest rol geopolitic pe care Uniunea Europeană dorește să-l joace, trebuie să prezinte și această viziune de putere. Pentru că, practic, vorbim de o integrare diferențiată pe care, iată, doamna von der Leyen o propune pentru viitoarele state care doresc să facă parte din familia europeană. Astfel, nu mai avem o delimitare strictă între Uniunea Europeană și non-Uniunea Europeană, ci membru cu drepturi depline, membru asociat, partener strategic și partener comercial.

Dar va apărea o dificultate, pentru că acest concept de membru asociat (associate membership) nu există în tratatele UE, deci asta înseamnă deschiderea unor noi negocieri care ar trebui să se poarte între statele membre pentru a stabili acest grad diferit de integrare. Iar reacția pe care a avut-o prim-ministrul Canadei nu a fost una de aprobare necondiționată, ci a formulat o deschidere sub forma unei alianțe transatlantice și a unei diversificări strategice.

În această cheie am citit invitația pe care a adresat-o doamna Ursula von der Leyen și răspunsul pe care l-a dat premierul canadian. Este importantă această deschidere pe care Uniunea Europeană o face către alte state și arată că dorește să construiască parteneriate și alianțe strategice. Dar haideți să vedem cum poate să proiecteze această putere, pentru că acest lucru nu l-am auzit clar în discurs.

Raportul de forțe cu SUA și poziționarea marilor capitale europene

În egală măsură, rezerva Canadei a fost la fel de vizibilă ca reacțiile unor diplomați europeni care s-au plâns că șefa Comisiei nu s-a consultat cu nimeni. Putem vorbi aici despre lipsa unei viziuni europene clare care să ofere garanții partenerilor sau de teama Canadei de a nu intra într-un joc geopolitic cu reguli neclare?

Da, pentru că, vedeți, eu așa interpretez, nu există o viziune clară în care într-adevăr să fie prezentată poziția pe care Uniunea Europeană o va avea în viitoarea ordine internațională. Prin discurs și prin toate acțiunile, liderii europeni ne spun că ordinea internațională s-a schimbat, ne spun că Uniunea Europeană trebuie să devină mai autonomă și apoi deschid calea acestor parteneriate și alianțe strategice. Putem să interpretăm în această cheie: este un prim exemplu al unei noi politici externe europene, care privește nu doar o extindere geografică, ci și un cerc de securitate, tehnologie, economie și valori. Pentru că, până la urmă, despre aceste domenii importante vorbim.

Dar dacă nu există această viziune, cum își proiectează puterea Uniunea Europeană? Cum va fi Uniunea Europeană o mare putere? Prin alianțe? Haideți să vedem cum proiectează această putere prin alianțe: în primul rând cu Canada, apoi să vedem în ce alte zone dorește Uniunea Europeană să dezvolte astfel de alianțe strategice. Cum gândește integrarea? Pentru că sunt foarte multe discuții și la nivelul statelor membre referitor la modul în care să se realizeze extinderea înspre Est.

Există și o întreagă discuție cu privire la faptul că Uniunea Europeană vorbește despre o lărgire, iar aceste alianțe strategice ar fi cumva complentare.

Bunăoară, știți foarte bine că sunt discuții: unele state membre nu doresc o aderare accelerată, altele doresc o aderare accelerată pentru statele din Est (Republica Moldova, Ucraina). Nu ar fi foarte echitabil atunci pentru statele din Balcanii de Vest, care de mulți ani au deschis aceste negocieri de aderare.

Și atunci, dacă tot vorbim de alianțe strategice, ce se întâmplă cu Turcia? Care este în acest proces de aderare de foarte mult timp, dar din punct de vedere strategic este un aliat foarte important pe domeniul securității și al tehnologiei.

Cum vede politica de apărare Uniunea Europeană, dacă tot vorbim de această nouă ordine și de proiectarea puterii? Pentru că noi, statele din Estul Uniunii Europene, vedem Rusia ca un pericol iminent. Dar alte state, chiar dacă au fost alături de Ucraina și au contribuit la sprijinul financiar, continuă să aibă o poziție diferită, și știți foarte bine toate discuțiile care au loc între statele membre. Lasă totuși cetățenii ruși să primească vize de turiști și știm foarte bine ce acțiuni întreprind pe teritoriul unor state membre.

Statele care fac „joc dublu”

Ați menționat că unele state membre mențin nuanțe duble de poziționare geopolitică. Care sunt țările care frânează, în realitate, obținerea unei adevărate autonomii strategice?

Știți foarte bine că sunt discuții: este vorba de Italia, este vorba și de Franța, sunt companii care își desfășoară în continuare activitățile de business în domeniul aluminiului, de exemplu, cu Irlanda. Și Germania chiar, care visează la gazele Rusiei, se spune. Mai sunt astfel de conexiuni, pentru că trăim într-o lume a interdependențelor regionale și globale. Oricât am dori să obținem această autonomie strategică, pentru că acesta era și obiectivul Green Deal-ului, trebuie să vedem care este viziunea: obținem autonomia strategică și apoi cum proiectăm puterea?

De ce este atât de dificil de rupt acest cerc vicios al dependențelor economice și energetice, chiar și în fața unei amenințări de securitate de prim rang?

Pentru că această desprindere, această autonomie, nu poate să se facă dintr-o dată. Și dacă ne uităm și la nivelul de dezvoltare economică al statelor, chiar dacă există această voință politică, din punct de vedere economic mai există anumite resorturi care nu fac posibilă această desprindere.

Ce l-a înfuriat pe Trump

Declarațiile Ursulei von der Leyen nu au temperat reacția Casei Albe. Donald Trump a calificat inițiativa ca fiind un „act ostil”. În ce măsură este fondată retorica protecționistă a Washingtonului?

Da, este adevărat, a fost o precizare, de asemenea, că nu este o alianță împotriva cuiva, iar printre rânduri am citit că referirea se face de fapt la Statele Unite.

Ne-am obișnuit până la urmă cu astfel de reacții și cu această politică tarifară îndreptată, până la urmă, chiar împotriva vechii ordini internaționale și a alianțelor care au existat între statele lumii. Acesta este practic parte din noua viziune pe care Statele Unite o au asupra propriei evoluții. De foarte multe ori am auzit această prioritizare a unei anumite părți a lumii emisfera vestică, iar Canada face parte din aceeași zonă. De multe ori am auzit din partea Statelor Unite și această dorință ca Canada să fie al 51-lea stat.

Care ar fi viziunea Washingtonului în ce privește Canada și de ce pune în acest fel problema?

Pentru că SUA vede Canada ca pe un al 51-lea stat, sau mă rog, mai mult sau mai puțin așa. Și cred că așteptau, în viziunea sau conform mentalității de secol XIX, ca o astfel de declarație să fie în beneficiul lor.

Doar că noi suntem în secolul XXI, iar ordinea internațională se schimbă. Am auzit cu toții discursul de la Davos al prim-ministrului Canadei și era evidentă o orientare înspre această alianță a puterilor mijlocii. Apar foarte multe analize care vorbesc de o lume policentrică, în care să fie câteva mari puteri și apoi o serie de alianțe regionale, chiar subregionale, pe anumite domenii de activitate.

Nimeni nu mai accentuează atât de mult doar un sistem de bipolaritate, care probabil domină viziunea pe care o au Statele Unite pentru ordinea internațională. Sunt încă relații tensionate între Statele Unite și Canada, ați văzut și declarațiile care se fac. Probabil nu va fi singura dată, dar să vedem totuși ce se va întâmpla în Statele Unite la alegerile din această toamnă și probabil acest joc de tatonare la nivel internațional va intra într-o altă dimensiune.

În concluzie, creează precedentul „statutului de membru asociat” un nou model de cooperare sectorială și flexibilă, adaptat și pentru alte țări din afara UE?

Trebuie să privim această eventuală „intrare” a Canadei prin ceea ce sugerează invitația de a fi membru asociat pentru viitorul UE: o asociere strategică, sectorială și flexibilă, fără aderare deplină. Aceasta poate deschide o ușă și pentru alte state. Așa cum s-a văzut și în alte dezbateri, statutul de membru asociat poate fi atractiv și pentru țări bogate sau partenere pe anumite sectoare: apărare cu Marea Britanie, domeniul financiar cu Elveția, energie cu Norvegia. Vedem că Uniunea Europeană încearcă să își regândească ecosistemul de parteneri externi și ar trebui să găsească și aici cele mai bune soluții.