Analiză Cine poate garanta Ucrainei că Rusia nu ar mai ataca, dacă se ajunge la pace. Analist: „Niciun garant unic nu e suficient”

Negocierile de pace pentru Ucraina, așteptate sub mediere americană, readuc în prim-plan o întrebare esențială la care Occidentul nu are încă un răspuns: cine poate garanta că Rusia nu va ataca din nou? Analizând fragilitatea unui eventual armistițiu, specialiștii avertizează că o semnătură pe o hârtie nu valorează nimic fără o forță reală de descurajare în spatele ei.

Trmp și liderii europeni la Casa Albă. Foto: Adevărul

Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a confirmat că o întâlnire între ruși și ucraineni va avea loc în noiembrie sub mediere americană. Liderul de la Kiev este dispus ca reprezentanții săi să revină la masa discuților pentru a relansa negocierile de pace aflate în impas de la începutul anului, relatează Agerpres, care citează AFP. Însă problema va fi, chiar dacă se va ajunge la un armistițiu sau chiar la un tratat de pace, cine va garanta Ucrainei că Rusia nu va ataca din nou.

De unde vin piedicile

Problema cea mare ar fi că aliații europeni ai Kievului, plus Canada, nu dispun de o forță militară suficientă pentru a impune Federației Ruse să-și respecte viitoarele angajamente. Pe de altă parte, așa cum s-a văzut nu o dată în istorie, Moscova știe să respecte semnăturile de pe memorandumurile și înțelegerile internaționale doar când acestea o avantajează sau când nu își poate permite să acționeze militar.

În principiu, însă, singurele state pe care Federația Rusă nu le-ar putea ataca și să aibă sorți de izbândă ar fi Statele Unite ale Americii și China, care au armate mai puternice. Din motive evidente, niciuna dintre cele două țări nu dorește să fie garant pentru Ucraina, nedorind la rândul lor o confruntare cu Kievul care ar putea degenera într-un război mondial sau chiar unul nuclear, care le-ar putea pune chiar și lor existența sub semnul întrebării.

Profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Radu Albu Comănescu vorbește despre această problemă a garanțiilor pentru Ucraina, una cel puțin aparent fără un răspuns sau o rezolvare pe termen scurt sau mediu. Analistul de politică externă clujean consideră că oricum nu ar fi suficient să existe un singur garant, nici măcar dacă acesta ar fi Washingtonul.

„Experiența ultimelor decenii ne arată că niciun garant unic nu e suficient. Un eventual acord ar combina mai multe niveluri de garanții: mecanisme de monitorizare internațională, angajamente americane și europene, poate un rol al unor state neutre și, eventual, un cadru ONU, dacă raportul de forțe din Consiliul de Securitate îl va permite”, spune Radu Albu Comănescu.

Adevăratul garant al unui acord

Totul se reduce la cât de mult ar fi dispuse statele care ar garanta pentru Ucraina să reacționeze prompt, în cazul în care o înțelegere, fie ea un armistițiu sau un tratat de pace, ar fi călcat în picioare de una dintre semnatare, cel mai probabil Federația Rusă, în cazul de față.

„Adevăratul garant al unui acord nu este o semnătură, ci capacitatea de reacție în cazul încălcării sale. Dacă o parte violează armistițiul și știe că nu vor exista consecințe semnificative, acordul rămâne o hârtie fără valoare. Dacă există sancțiuni automate, asistență militară suplimentară pentru partea atacată sau alte mecanisme de descurajare, costul încălcării crește semnificativ. Drept care aş adăuga retoric întrebarea «cine este dispus să acționeze?», pentru că orice acord de pace e credibil doar în măsura în care există actori pregătiți să îl apere. Şi putem fi siguri că Moscova va încerca toate mijloacele şi alianţele posibile să atingă capacităţi şi instrumente prin care să poată sabota acordul”, consideră profesorul Radu Albu Comănescu.

Vorbind despre dimensiunea economică și internă, de sancțiuni vs. Reconstrucție, el s-a referit și la modul în care ar putea fi folosită o eventuală ridicare a sancțiunilor economice asupra Rusiei și pachetele de reconstrucție pentru Ucraina ca monedă de schimb.

Cât contează factorul economic pentru Rusia și Ucraina

„În orice negociere de asemenea calibru, dimensiunea economică devine inevitabil una dintre principalele monede de schimb. Pentru Rusia, perspectiva relaxării sancțiunilor reprezintă unul dintre puținele beneficii concrete pe care Kremlinul le-ar putea prezenta rapid elitelor economice și populației drept rezultat al unui acord, dincolo de hărţi de propagandă şi republici de carton «pe Donul liniştit»”, arată el.

Acest lucru s-ar traduce în avantaje pe care Federația Rusă nu ar putea să nu și le dorească. Radu Albu Comănescu explică despre ce este vorba.

Radu Albu Comănescu e unul dintre cei mai apreciați analiști de politică externă Foto: Arhivă personală

„Accesul mai ușor la piețele financiare, la tehnologii occidentale, la transporturi și la anumite fluxuri comerciale ar însemna un câștig tangibil, chiar dacă economia rusă s-a adaptat sancțiunilor din ultimii ani”, mai afirmă Radu Albu Comănescu.

Evident, și Ucraina are nevoie de o stimulare pentru a decide să accepte un risc de asemenea natură. Radu Albu Comănescu vorbește de un plan comparabil cu Planul Marshall, care a reconstruit din temeli Europa de Vest după cel de-Al Doilea Război Mondial.

„Invers, pentru Ucraina, miza cea mai profundă nu este atât încheierea războiului, cât etapa următoare: vorbim despre sute de miliarde de euro necesare pentru reconstrucție, modernizarea infrastructurii, readucerea populației refugiate și relansarea economiei. Un pachet internațional de reconstrucție ar putea deveni pentru Kiev echivalentul unui „Plan Marshall al secolului XXI” care ar permite conducerii ucrainene să prezinte eventualele compromisuri nu ca pe o înfrângere, ci ca pe un restart istoric, prețul unei reintegrări accelerate în spațiul economic occidental ca episod de excepţie al reconfigurării securităţii europene în arealul nord-pontic.”

Există însă o problemă reală, remarcă analistul de politică internațională.

„Dar cele două dosare nu sunt simetrice. Occidentul poate ridica sancțiuni, iar Ucraina poate primi ajutoare, însă aceste instrumente funcționează doar dacă sunt condiționate și reversibile. Orice acord durabil ar presupune o formulă graduală: ridicarea etapizată a anumitor sancțiuni în schimbul respectării acordului de către Rusia și deblocarea progresivă a fondurilor de reconstrucție pe măsură ce stabilitatea în regiune se consolidează. Economia nu ar înlocui garanțiile de securitate, ci ar deveni un mecanism de stimulare a comportamentului dorit.”

Ce l-ar determina pe Trump să se implice mai mult

Radu Albu Comănescu comentează și în ce măsură demersul lui Donald Trump este condus de agenda sa de politică internă și de dorința de a obține o victorie diplomatică rapidă. În opinia sa, șeful administrației americane e ghidat în cea mai mare măsură de o astfel de agendă.

„Probabil că e într-o măsură semnificativă, pentru că dacă analizăm discursul lui Donald Trump din ultimii ani, observăm o constantă: preferința pentru rezultate spectaculoase, ușor de prezentat electoratului american ca dovezi ale eficienței sale politice. O eventuală încetare a războiului din Ucraina sau organizarea unei întâlniri istorice cu Vladimir Putin și Xi Jinping i-ar permite să se prezinte drept liderul care a reușit ceea ce administrațiile anterioare nu au putut realiza.”

Mai există și o dimensiune strategică internă, remarcă Radu Albu Comănescu. „O parte masivă a electoratului american nu e dispusă să susțină conflicte externe costisitoare și de lungă durată. Sloganul „încheierii războaielor” produce beneficii politice evidente, iar administrația Trump e accelerat interesată de redirecționarea atenției strategice către competiția cu China și către probleme economice interne. Sunt deci stimulente suplimentare pentru reducerea implicării americane în conflictul ucrainean”

Aici apare și riscul, semnalează profesorul. „Dorința de a obține un succes diplomatic rapid nu coincide întotdeauna cu construirea unei păci durabile. Istoria e plină de acorduri care au arătat bine în fotografiile oficiale, dar care s-au dovedit fragile deoarece au fost negociate sub presiunea timpului sau a considerentelor politice interne; primul dintre ele a fost chiar cel de la Yalta în 1945. Donald Trump poate facilita un acord, dar ne putem întreba dacă acel acord va rezista după ce entuziasmul inițial va trece. În diplomație, ca în arhitectură, este relativ ușor să inaugurezi o clădire. Este mult mai dificil să te asiguri că fundațiile ei vor rezista zeci de ani”, conchide Radu Albu Comănescu.