Exclusiv Silicon Valley preia puterea, Rusia exploatează haosul. Nouă tactică a Kremlinului, dezvăluită de românul care predă diplomație la Oxford

Lumea nu mai este condusă doar de guverne și ambasade, ci de decizii luate în board-urile din Silicon Valley și de algoritmi care controlează fluxul global de informație. Politologul Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford și director al Oxford Digital Diplomacy Research Group, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum în timp ce statele democratice se împotmolesc în birocrație, Rusia a trecut de la propaganda clasică la „epistemic warfare”, un război cognitiv menit să distrugă însăși capacitatea cetățenilor de a deosebi adevărul de ficțiune. Bjola dezvăluie vulnerabilitățile ascunse ale României și ale Europei în fața noilor amenințări hibride și explică de ce supraviețuirea noastră depinde de o schimbare radicală de viziune politică.

Rusia a declanșat un veritabil război hibrid împotriva UE și a României Foto: Freepik

Adevărul: Trăim într-o eră în care deciziile diplomatice și militare depind tot mai mult de tehnologie privatizată. În ce măsură afectează emergența marilor companii de tehnologie autoritatea ministerelor de externe și a ambasadelor? A devenit Silicon Valley mai puternică în arena internațională decât jumătate dintre statele ONU?

Corneliu Bjola: Una dintre schimbările majore ale diplomației contemporane este că statele au început să depindă, în exercitarea propriei autorități, de infrastructuri pe care nu le controlează. O bună parte a capacității de comunicare, de procesare a informației și, în anumite situații, chiar a capacității militare se sprijină pe servicii oferite de companii private. Acest lucru schimbă raporturile de putere. O decizie luată într-un board din Silicon Valley poate avea consecințe imediate pe câmpul de luptă din Ucraina sau asupra modului în care circulă informația într-o societate aflată în criză.

Starlink ilustrează foarte bine această schimbare. Comunicațiile satelitare au devenit esențiale pentru numeroase activități civile și militare din Ucraina. Atunci când funcționarea unui asemenea serviciu depinde de condiții contractuale, decizii comerciale și raporturi între companie și guverne, apare o vulnerabilitate strategică evidentă. Au existat relatări credibile în ultimele zile despre restricțiile impuse de Starlink pentru armata ucraineană. Implicația politică este deja limpede: un stat poate ajunge să depindă de o infrastructură asupra căreia exercită un control limitat.

Aici aș distinge trei forme de putere. Prima este puterea asupra infrastructurii: cine controlează sateliții, cloud-ul, modelele AI și accesul la tehnologie. A doua este puterea asupra circulației informației: cine stabilește, prin arhitectura platformelor și a algoritmilor, ce devine vizibil, ce este amplificat și ce rămâne periferic. A treia, din ce în ce mai importantă, este puterea asupra procesului de interpretare. Odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, companiile tehnologice furnizează și instrumentele prin care instituțiile își sintetizează informațiile, formulează evaluări și pregătesc decizii. Am publicat recent un studiu pe această temă, comparând modurile în care inteligența artificială oferă răspunsuri la aceleași întrebări. Erau diferențe notabile între modelul american, modelul european și modelul chinez.

Prin urmare, întrebarea dacă Silicon Valley este mai puternică decât jumătate dintre statele ONU trebuie nuanțată. În anumite domenii, companiile tehnologice au resurse și capacități de influență superioare celor deținute de multe state. Aceasta nu le conferă însă autoritate diplomatică în sens juridic sau politic. Mai mult, Silicon Valley nu este un actor omogen. Avem companii cu modele de afaceri, interese și raporturi foarte diferite cu puterea politică. Modelul lui Elon Musk, care are o agendă politică destul de toxică, este diferit, de exemplu, de modelul Anthropic al lui Dario Amodei, care recent a refuzat să-și lase compania să fie folosită în acțiuni de supraveghere în masă. Și chiar a refuzat, în numele acestui principiu, contracte foarte valoroase financiar cu Pentagonul.

În ce măsură mai poate diplomați, în situația dată, să se adapteze acestor vremuri și cum ar putea să o facă?

Diplomația trebuie, și aș insista că este obligată, să se adapteze acestei realități. Danemarca a fost printre primele state care au înțeles necesitatea unei diplomații tehnologice dedicate. După ea, un număr de alte țări au început să dedice capacitate și să construiască capacitate pentru a înțelege relațiile importante de putere care se construiesc în acest moment, în contextul revoluției tehnologice. Pe zona mea de interacțiune cu diferite organizații internaționale și ministere de externe, principala preocupare este de a înțelege dependențele tehnologice, modul în care acestea să negocieze condițiile accesului la infrastructură, și să participe efectiv la elaborarea regulilor care guvernează tehnologiile emergente. Aceasta este noua prioritate geopolitică. Suveranitatea nu se măsoară numai în teritoriu. Suveranitatea se măsoară și prin capacitatea unui stat de a-și administra dependențele tehnologice strategice.

Războiul cognitic și tactica Rusiei de a distruge adevărul

Asistăm la o schimbare de paradigmă în războiul informațional. Cum funcționează concret acest concept de „epistemic warfare” și în ce fel a trecut Rusia de la propaganda clasică la o strategie care încearcă să distrugă însăși capacitatea societăților occidentale de a mai deosebi adevărul de ficțiune?

Cred că trebuie să înțelegem mai bine natura schimbării produse de operațiunile informaționale rusești. Propaganda urmărea în mod tradițional să impună o anumită versiune a realității. Războiul cognitiv merge mai departe: încearcă să slăbească încrederea în însăși posibilitatea de a stabili ce este adevărat. Când toate sursele sunt prezentate drept compromise, când orice probă poate fi denunțată drept manipulare și orice instituție devine suspectă, societatea își pierde treptat capacitatea de a ajunge la judecăți comune. Aceasta este una dintre cele mai serioase vulnerabilități ale democrațiilor.

Un exemplu concret este incursiunea dronelor rusești în spațiul aerian al Poloniei, în noaptea de 9 spre 10 septembrie 2025. Incidentul a fost însoțit, chiar în timpul desfășurării sale, de o campanie de dezinformare care prezenta încălcarea spațiului aerian drept o provocare ucraineană menită să atragă Polonia și NATO în război. Circulau inclusiv afirmații că Ucraina ar fi preluat controlul dronelor sau le-ar fi deviat prin bruiaj. Avem aici două acțiuni care se completează: dronele produc un incident de securitate, iar dezinformarea încearcă să îi răstoarne sensul politic, mutând responsabilitatea de la agresor la țara atacată. Miza nu este doar negarea implicării Rusiei, ci compromiterea încrederii în explicațiile autorităților și transformarea fricii de război în ostilitate față de Ucraina. Nu este necesar ca publicul să creadă aceeași versiune falsă; este suficient ca oamenii să nu mai știe pe cine să creadă și să nu mai poată susține un răspuns comun.

Cum este utilizată inteligența artificială de către serviciile de intelligence ale Rusiei pentru a-și amplifica mesajele?

Inteligența artificială amplifică această problemă în patru moduri. Permite producerea industrială a mesajelor persuasive, adaptarea lor la vulnerabilitățile unor categorii foarte precise de public, accelerarea operațiunilor și integrarea datelor comportamentale cu mecanismele de influență. În cercetările mele urmăresc lanțul complet al influenței: colectarea datelor, profilarea publicului, amplificarea mesajelor, interpretarea lor și efectul politic. Investigația Snoop asupra ecosistemului AdNow/RocketProfit îl ilustrează concret: identificatorii persistenți și urmărirea utilizatorilor pe mai multe site-uri produc semnale comportamentale; acestea sunt folosite pentru profilarea intereselor și targetarea audiențelor. Rezultatul raportat surprinde trecerea de la colectarea și profilarea datelor la distribuire și conversie comportamentală. Întrebarea centrală este ce se întâmplă în continuare: cum interpretează oamenii mesajele și dacă această interpretare se traduce în atitudini, comportament sau efect politic. Efectele sunt clar vizibile. Un segment al populației României nu consideră Rusia un agresor, în ciuda războiului împotriva Ucrainei și a incursiunilor dronelor rusești (aproape zilnice) în spațiul aerian românesc. Uitați-vă și la comentariile de pe paginile ziarului dumneavoastră: veți vedea cât de mult sunt preluate și susținute, uneori cu entuziasm, narațiunile propagandei rusești. Operațiunile hibride rusești au efecte concrete: o parte a societății românești a ajuns să îmbrățișeze propaganda agresorului și să îi justifice acțiunile. Este un fel de divizie „Tudor Vladimirescu" digitală: o parte acționează intenționat (vezi cazul Șoșoacă), iar alții acționează probabil involuntar dar direcția este aceeași: readucerea României în sfera de influență a Kremlinului și subordonarea deciziilor sale intereselor Moscovei.

Corneliu Bjola e director al Oxford Digital Diplomacy Research Group Foto: Arhivă personală

Cum mai poate fi apărată o democrație de acest tip de eroziune fără a aluneca ea însăși în cenzură sau autoritarism?

Cum se poate apăra o democrație? În primul rând, printr-o decizie politică de a trata această confruntare ca pe o amenințare de durată, nu ca pe o succesiune de scandaluri mediatice. Nu putem cere societății să reziste unor operațiuni pe care conducerea politică refuză să le ia în serios. Această asumare trebuie să se vadă în priorități de securitate, finanțare și capacități permanente de răspuns. În plan cognitiv, miza este să refacem capacitatea societății de a distinge între informație verificabilă și manipulare. Statul nu poate face singur acest lucru și nici nu trebuie să devină arbitrul adevărului. Presa independentă, universitățile, organizațiile civice și companiile tehnologice trebuie să poată colabora cu autoritățile pentru a identifica mecanismele influenței ostile, fără să își piardă autonomia. Apărăm astfel libertatea de informare, nu impunem o versiune oficială a realității. Acest efort are nevoie și de o voință europeană comună de acțiune. Cazul recent, în care propaganda în sprijinul forțelor separatiste și populiste din Europa a scăzut brusc după loviturile ucrainene asupra centrelor de date, sugerează și ilustrează perfect modul în care Rusia compromite libertatea de informare în societățile democratice europene. Rețelele de interferență operează peste granițe; răspunsul nu poate rămâne izolat în interiorul fiecărui stat. Analiza trebuie urmată de măsuri care întrerup finanțarea și funcționarea acestor rețele și îi obligă pe cei responsabili să suporte consecințe. Ținta este infrastructura operațiunilor ostile, nu dreptul cetățenilor de a critica puterea. Pare complex, dar modelele există. Nu avem timp să discutăm pe îndelete formulele instituționale, dar ele există în Marea Britanie, în țările nordice și în țările baltice. Nu trebuie reinventată roata.

Nu cumva o parte a vineri aparține și autorităților din statele NATO, inclusiv în modul în care aleg să comunice cu populația?

Dar există și o problemă care ține direct de calitatea guvernării. Autoritățile care comunică târziu, contradictoriu sau fără să explice dovezile pe care se bazează își subminează singure credibilitatea. Într-o criză, este legitim să spui că anumite informații sunt încă în curs de verificare. Important este să explici ce știi, ce nu știi și ce faci pentru a clarifica situația. Aici intervine ceea ce numesc reziliență cognitivă: capacitatea unei societăți de a evalua afirmații, de a recunoaște incertitudinea și de a-și revizui deciziile atunci când apar dovezi noi. Aceasta cred ca este apărarea democratică de care avem nevoie.

Vulnerabilitățile instituționale și „lecția” Călin Georgescu

Sunt alianțele occidentale, NATO și UE, suficient pregătite pentru un atac hibrid simultan în plan cognitiv în timpul unor alegeri critice, sau răspunsul rămâne birocratic și mult prea lent în comparație cu dinamica rețelelor?

NATO și Uniunea Europeană au făcut progrese în înțelegerea amenințărilor hibride, dar evident e mult, mult de lucru. Există mecanisme de analiză, cooperare și protejare a proceselor democratice, inclusiv inițiativele europene reunite în jurul European Democracy Shield (strategia din 2025 a Uniunii Europene pentru protejarea democrațiilor împotriva dezinformării, ingerințelor străine și amenințărilor la adresa alegerilor, presei independente și participării civice). Întrebarea dificilă este cât de bine funcționează toate acestea atunci când adversarul acționează simultan în mai multe domenii și obligă instituțiile să ia decizii sub presiune. Nu trebuie să ne imaginăm un asemenea scenariu.

În România am avut alegeri anulate, în 2024, ceea ce e un lucru rar, dacă nu deloc întâlnit într-o democrație occidentală. Ce ar trebui să învățăm din această lecție și unde au greșit autoritățile?

Alegerile prezidențiale din România din 2024 și cazul Călin Georgescu au arătat cât de repede poate fi depășită capacitatea de reacție a instituțiilor. Ascensiunea sa pe TikTok s-a transformat într-un rezultat electoral înainte ca statul să ofere publicului o explicație coerentă despre mecanismele promovării, finanțarea campaniei și riscurile pentru integritatea scrutinului. Informațiile relevante erau împărțite între servicii, autorități electorale și platforme, fiecare cu propriile competențe și proceduri. Dar publicul nu trăia această criză pe compartimente instituționale: vedea o succesiune de decizii greu de înțeles, culminând cu anularea alegerilor. Iar lipsa unei explicații publice clare a permis ca măsura prezentată drept apărare a procesului democratic să fie reinterpretată drept dovadă că „sistemul” refuză votul cetățenilor. Aceasta este vulnerabilitatea: o intervenție instituțională nu își produce automat și propria legitimitate. Dacă nu explici la timp ce ai constatat, pe ce dovezi te bazezi și de ce acționezi, lași altora puterea de a stabili sensul politic al deciziei tale.

Și care ar fi în acest context marea vulnerabilitate a democrațiilor?

Aici se află, după părerea mea, principala vulnerabilitate occidentală, și despre care am vorbit des, atât în intervențiile publice, cât și în prelegerile mele academice: diferența dintre viteza cu care se produce o operațiune și viteza cu care instituțiile reușesc să formuleze un răspuns comun. De multe ori, putem detecta un semnal relativ repede, dar ne este mult mai greu să îl interpretăm, să stabilim responsabilitatea și să comunicăm public într-un mod coerent. Soluția trebuie pregătită înainte de criză. Este nevoie de o capacitate instituțională efectivă, de exerciții comune, de proceduri de schimb al informațiilor, de responsabilități clare și de capacitatea de a comunica public chiar și atunci când atribuirea nu este definitivă. O instituție poate avertiza asupra unui risc și poate explica măsurile luate fără să pretindă că a identificat deja autorul. Această capacitate de a gestiona incertitudinea este la fel de importantă ca detectarea atacului.

Ce-i lipsește României

România se află, vrem sau nu, în prima linie a războiului hibrid la Marea Neagră, adesea fără o strategie articulată de comunicare strategică. Din perspectiva dumneavoastră, ce îi lipsește cel mai mult României în materie de comunicare strategică: resursa umană, viziunea politică sau infrastructura tehnologică?

Dacă ar trebui să aleg între viziune politică, resursă umană și tehnologie, aș începe cu viziunea politică. România are instituții cu bugete uriașe, are specialiști care nu neapărat fac parte din aceste instituții și dispune și de anumite instrumente tehnice. Ceea ce lipsește este capacitatea de a le reuni într-o strategie coerentă, cu obiective clare, responsabilități bine definite și mecanisme prin care informația să se transforme rapid în decizie. Ceea ce lipsește și lipsește de mult timp este voința politică. Personal, dar nu numai eu, am vorbit de această problemă de circa 10 ani. Și nu întâmplător, pt ca agresiunea hibridă a Rusiei a fost pregătită după discursul lui Putin de la München, din februarie 2007, și s-a intensificat în 2014, imediat după invazia Crimeii. Nu întâmplător, la trei luni de la invazie, Dughin (ideologul fascist al Kremlinului) ajungea la București, invitat de Călin Georgescu să planteze primul steag de revendicare a României sub umbrela Kremlinului. Dughin s-a întors din nou în România în 2016, adus din nou de Georgescu, care a călătorit și la Moscova în 2016. Toate tenebrele acelor momente indică cel puțin slăbiciune, dacă nu complicitate a unor personaje din diferite instituții.

De unde apar aceste confuzii și aceaste slăbiciunai atât de evidente din partea unor instituții?

Comunicarea strategică este adesea confundată cu administrarea imaginii publice a unei instituții. De aici rezultă o abordare predominant reactivă: apare o acuzație, redactăm o dezmințire; apare o criză, organizăm o conferință de presă. În acest fel, adversarul ajunge să stabilească subiectele, ritmul și uneori chiar termenii discuției. O strategie serioasă începe cu întrebarea ce vrem să protejăm, ce vulnerabilități trebuie reduse și ce comportamente instituționale trebuie schimbate. Comunicarea trebuie să fie legată de ceea ce statul face efectiv.

Resursa umană este a doua problemă. Avem nevoie de specialiști care înțeleg operațiunile informaționale, analiza datelor, comportamentul publicului, tehnologia platformelor, securitatea cibernetică și contextul regional. Dar contează la fel de mult felul în care lucrează împreună. Un analist poate identifica un semnal relevant, însă dacă observația sa nu ajunge la persoana care poate decide, expertiza rămâne fără efect. Iar tehnologia, oricât de sofisticată, nu rezolvă singură această problemă. Ea poate produce mai multe date, fără să producă neapărat o înțelegere mai bună.

Incidentele cu drone din apropierea frontierei cu Ucraina sunt un exemplu potrivit. Avem informații care pot fi incomplete, o situație de securitate sensibilă și un public care așteaptă explicații. În asemenea momente, instituțiile trebuie să poată comunica rapid ce s-a confirmat, ce rămâne incert, care sunt riscurile și ce măsuri au fost luate. Dacă mesajele sunt fragmentate sau contradictorii, spațiul rămas liber poate fi ocupat de speculații și operațiuni ostile. Este și un teren pe care putem testa cât ajută instrumentele AI la evaluarea informației, cu condiția ca decizia să rămână fundamentată și verificată de oameni.

Ați vorbit nu o dată despre războiul hibrid, componentele sale și riscurile la adresa României și a democrațiilor occidentale. Cum au reacționat instituțiile și în ce măsură au ținut cont și au apelat la expertiza dumneavoastră?

Toate aceste elemente le repet de ani de zile, deci uneori mi se pare că vorbesc cu pereții. Nu este nimic nou în ceea ce spun eu aici, elemente confirmate în mod repetat în toate studiile despre Cognitive Warfare. Ce este surprinzător este lipsa de interes și de responsabilitate politică pentru a se implica serios în contracararea războiului hibrid. România ar avea nevoie de o capacitate permanentă de anticipare, coordonare și răspuns, conectată direct la nivelul deciziei. Ce configurație, în ce mod, cu ce oameni, acestea sunt detalii. Modele există. Dar, până când nu există voință politică, nu se va întâmpla nimic.

Marea Neagră și „barajul Vidrariu” al Europei

Cum ar trebui să arate o politică de realistă pentru regiunea Mării Negre, unde dependența de narativele populiste este în creștere?

În regiunea Mării Negre, aș evita să tratăm dezinformarea ca pe o problemă separată de celelalte instrumente ale confruntării rusești. Operațiunile informaționale pot însoți atacuri cibernetice, sabotaj, presiuni economice, incidente maritime sau acțiuni desfășurate prin intermediari. Un incident produce efecte materiale, iar campania informațională care îl însoțește încearcă să îi multiplice efectul politic: să provoace teamă, să compromită autoritățile, să semene neîncredere între aliați sau să inducă impresia că statul nu își poate proteja cetățenii.

Această combinație este importantă. Dacă analizăm separat fiecare atac cibernetic, fiecare campanie online și fiecare incident de securitate, putem rata strategia care le leagă. Rusia urmărește adesea să opereze sub pragul la care aliații ar considera necesar un răspuns militar colectiv, acumulând totuși presiune politică și psihologică. Tocmai caracterul repetitiv al incidentelor poate deveni o vulnerabilitate: societățile se obișnuiesc cu ele, instituțiile reacționează fragmentat, iar adversarul învață cât de departe poate merge.

O politică regională credibilă ar trebui să înceapă printr-o capacitate comună de înțelegere a amenințărilor. Este foarte important ca percepția de amenințare să fie corelată, iar asta este o provocare chiar și pentru țările din zonă, pentru că interesele sunt oarecum diferite. Trebuie însă să plece de undeva. România, Bulgaria, Turcia, Ucraina și Republica Moldova au experiențe, constrângeri și percepții de amenințare diferite, dar pot coopera în identificarea rețelelor de influență, schimbul de analize, exerciții de criză și protejarea infrastructurilor critice, împreună cu NATO și UE acolo unde mandatele permit. Punctul de plecare, care poate fi acceptat poate de toate statele din zonă, este un centru de reacție rapidă de avertizare. Acesta ar fi primul pas. Analiza și contracararea ar putea urma ulterior, prin exerciții comune, pentru a dezvolta acea coeziune decizională și de răspuns în contextul unor divergențe de interese.

Mai există o dimensiune pe care o ignorăm frecvent: propaganda exploatează nemulțumiri reale. Dificultățile economice, corupția, sentimentul abandonului și anxietatea provocată de război creează vulnerabilități pe care adversarul le poate transforma în instrumente de influență. Un protest legitim poate fi captat informațional, radicalizat și orientat spre obiective politice care nu mai au legătură cu revendicările inițiale. Cazul protestului „Ciobaniada” ilustrează acest risc: au apărut mărturii credibile despre amplificarea și denaturarea sa de către forțe politice interne, cu o posibilă amplificare și din exterior.

De aceea, reziliența nu se construiește numai prin combaterea mesajelor false, ci și prin răspunsuri credibile la problemele cetățenilor. O politică publică serioasă poate reduce vulnerabilitatea la manipulare mai mult decât o sută de dezmințiri. Criza politică și tensiunile legate de justiție, corupție și slăbiciunea instituțiilor oferă propagandei adverse material pe care îl poate exploata pentru a adânci neîncrederea și diviziunile din societate. O strategie coerentă trebuie, așadar, să acționeze simultan pe două planuri: să contracareze asediul informațional de zi cu zi și să reducă, pe termen lung, problemele interne care îi dau calculated forță. Cele două sunt inseparabile. Nu poți apăra credibilitatea statului doar prin comunicare, dacă felul în care este guvernată țara continuă să o submineze.

La ce ar trebui să ne așteptăm în continuare pe flancul Estic: atacă Rusia un stat NATO sau va rămâne la stadiul de război hibrid, poate chiar întețindu-l?

În privința unui eventual atac asupra unui stat NATO, trebuie să distingem între intenție, capacitate și oportunitate. Pe termen apropiat, intensificarea operațiunilor hibride mi se pare mai plauzibilă decât un atac convențional deliberat împotriva unui aliat. Această evaluare depinde însă de evoluția războiului din Ucraina, de capacitatea Rusiei de a-și reface forțele și de modul în care Kremlinul apreciază coeziunea și determinarea NATO. Nici riscul unor incidente militare limitate nu trebuie ignorat: erorile de calcul și reacțiile succesive pot provoca o escaladare pe care nimeni nu o controlează pe deplin.

Intensificarea războiului hibrid exploatează slăbiciuni politice și instituționale din România și din alte state europene. În același timp, confruntarea capătă o componentă fizică și militară tot mai pronunțată: dezinformarea este însoțită de sabotaje, incursiuni cu drone și amenințări cu asasinate. Pericolul este și normalizarea acestor acțiuni. Dacă încălcările repetate ajung să fie tratate ca incidente obișnuite, societățile își pot pierde capacitatea de a recunoaște gravitatea escaladării. Ne obișnuim cu agresiunea, iar adversarul învață că poate merge mai departe.

Se poate deja vorbi de o escaladare?

În evaluarea mea, presiunile militare, economice și politice asupra Rusiei alimentează deja această escaladare. Loviturile ucrainene asupra rafinăriilor și altor obiective strategice afectează resursele cu care Moscova își susține războiul și sporesc presiunea internă. Un Kremlin aflat în dificultate depune eforturi serioase în acest moment să transfere această presiune asupra europenilor, prin intimidare și destabilizare, pentru a slăbi sprijinul acordat Ucrainei. Slăbiciunea Rusiei nu trebuie confundată cu absența pericolului. Tocmai de aceea, una dintre cele mai importante forme de apărare a României și a Europei este sprijinirea Ucrainei. Ucraina este, metaforic, barajul Vidraru al securității noastre: ține în loc un puhoi de agresiune care, dacă trece de acest obstacol, nu se va opri de la sine. Vreau să subliniez foarte clar: o înfrângere a Ucrainei nu ar însemna sfârșitul războiului. Ar putea însemna o pauză în care Rusia să își refacă forțele și să încorporeze resursele teritoriilor cucerite (oameni, capacități industriale, tehnologie și resurse energetice) în propriul aparat de război, pregătind următoarea etapă a agresiunii împotriva Europei.

Miza Kremlinului

Și care ar fi acum miza Federației Ruse, obiectivul fixat de Putin și de cei din jurul său?

Miza Kremlinului este readucerea statelor din estul Europei sub tutela Moscovei. O asemenea ordine este incompatibilă cu suveranitatea, democrația și prosperitatea pe care România le-a construit prin integrarea europeană și euroatlantică. Modelul de subordonare nu este unul democratic, ci unul de tip Belarus. Sprijinirea Ucrainei nu este, așadar, doar un gest de solidaritate. Este un interes strategic național al României: ne apărăm propria securitate, propriul regim democratic și perspectivele de prosperitate. Abandonarea Ucrainei nu ne-ar cumpăra deloc „liniștea”; ar muta pericolul mai aproape de noi și ar face apărarea mult mai costisitoare.

Pe scurt, pentru România, concluzia este că apărarea flancului estic presupune mai mult decât capabilități militare. Avem nevoie de instituții capabile să recunoască din timp o campanie ostilă, să coreleze informațiile și să acționeze coerent. Comunicarea strategică face parte din această capacitate de apărare. Un stat care înțelege rapid ce i se întâmplă, explică public situația și ia decizii credibile este și un stat mai greu de intimidat. Confruntarea se poartă și în interior, unde o nouă divizie „Tudor Vladimirescu”, de această dată digitală, legitimează deliberat sau involuntar agresorul și readucerea României sub tutela Kremlinului. Dar dificultatea luptei nu poate deveni scuza capitulării: România democratică nu își poate permite să repete anul 1940 și să cedeze în fața agresorului fără să se apere