Interviu Alegerile pentru Congres pot redesena puterea lui Trump. Analist: „Pentru Europa, aceste lucruri contează enorm”

Evenimentul global al sfârșitului de an, alegerile de mijloc de mandat din SUA (midterm elections) reține atenția la începutul săptămâni, iar mizele sunt enorme nu numai pentru americani. Există analiști care simplifică la maxim totul și spun că un eșec al MAGA ar însemna blocarea lui Trump. Alții, simplificând iar totul la maxim, îi contrazic și susțin că indiferent de rezultatul de la midterms, președintele SUA nu pierde nimic.

O victorie a democraților în midterms i-ar consolida puterea lui Trump Foto: AFP

În sistemul american de verificare și echilibru al puterilor (checks and balances), Articolul I din Constituția SUA stipulează că niciun ban din trezorerie nu poate fi cheltuit fără aprobarea explicită a Congresului. Deși președintele controlează politica externă și comandamentul militar direct, el nu poate trimite fonduri, echipamente sau ajutoare financiare peste hotare fără acordul legislativului.

Întrebarea centrală este dacă puterea asupra bugetului deținută de Congres (Power of the Purse) va fi folosită ca pârghie de negociere pentru a proteja securitatea Flancului Estic sau dacă va duce la un blocaj instituțional la Washington. Sau altfel spus, cât de mult ar putea frâna sau modela un Congres fragmentat agenda de securitate a Casei Albe în relația cu Europa și Flancul Estic, inclusiv România.

Gabriela Ciot este profesor la Facultatea de Relații Internaționale din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Expert în negocieri internaționale, fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe și fost candidat pentru funcția de comisar european, profesoara clujeană explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cât de multă putere i-ar mai rămâne lui Trump în condițiile unui Congres controlat de democrați, dar și ce ar însemna MAGA fără Trump și mai ales cum a apărut, ca reacție la progresismul dus la extremă.

Adevărul: În sistemul american, alegerile de tip midterms acționează clasic ca un barometru sau ca o frână pusă puterii executive. Credeți că modelul instituțional american mai are capacitatea de a absorbi șocurile unei polarizări extreme, sau ne îndreptăm spre o cronicizare a blocajelor legislative?

Gabriela Ciot: Modelul instituțional american a fost conceput ca un sistem de puteri compensatorii, iar alegerile de la jumătatea mandatului au servit ca un mecanism corectiv, sau chiar o frână pentru inițiativele executive. Însă 2026 dezvăluie un sistem supus unei presiuni fără precedent.

După cum au afirmat numeroși analiști, votul de marți, 3 noiembrie, ar putea să susțină influența unui deceniu a MAGA asupra vieții politice interne americane sau să indice începerea declinului acesteia. Iar acest lucru ne spune că centrul de greutate în politica americană s-a mutat de la rezistența instituțională la confruntarea existențială. Întrebarea nu mai este dacă sistemul suportă tensiunea, ci dacă mai dispune de reziliență. Charlie Cook, unul dintre cei mai respectați analiști, a observat că aproape au dispărut votanții indeciși, la fel ca și tradiționala coloratură roșie sau albastră a unor state, iar acest lucru indică o scădere a capacității sistemului de a absorbi șocurile. Cu alte cuvinte, ceea ce era considerat sigur în votul cetățenilor sau orientările politice, inclusiv răspunsurile la sondajele de opinie, nu mai poate fi luat ca atare.

Se poate vorbi de  efecte directe asupra politicii externe americane și a securității transatlantice?

Pentru Europa și relația transatlantică, aceste lucruri contează foarte mult. Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR) a avertizat încă de la sfârșitul lunii octombrie 2026 că, inclusiv în situația unui Congres american democrat, ultimii doi ani ai mandatului Președintelui Trump ar putea fi cei mai volatili de până acum. O victorie democrată la mijlocul mandatului ar putea conta enorm pe termen lung, dar ar putea schimba mai puțin pe termen scurt.

Acesta este paradoxul rezilienței instituționale într-o epocă a polarizării - mecanismul încă funcționează, dar produce din ce în ce mai mult blocaj în loc de guvernare, iar blocajul de la Capitoliu se traduce direct în imprevizibilitate pe Flancul Estic. Pentru România și pentru alianța NATO în sens larg, un Congres blocat (cronic) înseamnă că angajamentele de apărare, pachetele de ajutor și semnalele strategice devin ostatice ale manevrelor politice interne.

E larg răspândită ideea că ideologia MAGA va transcende mandatul lui Donald Trump, alimentată de refulările și agresivitatea acumulate în societate. În perspectiva midterm elections, credeți că Partidul Republican va reuși să instituționalizeze acest populism conservator ca pe o linie politică permanentă, sau asistăm doar la un episod trecător de contestare a establishmentului?

Putem consider, pe baza analizelor și evidențelor, că MAGA nu este un episod trecător, ci o forță politică instituționalizată - deși sustenabilitatea sa fără Trump rămâne principala întrebare fără răspuns. Arhitectura financiară a campaniei spune totul. Datele publice prezentate de presa internațională ne arată că MAGA Inc., super PAC-ul aliniat cu Trump, a raportat încasări totale de 449 de milioane de dolari (90% de la 102 mega-donatori, care au donat peste un milion de dolari fiecare), la care se adaugă și alte sume - de la Fondul Republican de Campanie al Senatului (526 de milioane de dolari) și Fondul Republican de Campanie pentru Cameră (260 de milioane de dolari).

Pentru democraților, PAC-ul majoritar al Senatului a strâns 305 milioane de dolari, iar PAC-ul majoritar al Camerei Reprezentanților 294 de milioane de dolari – sume substanțiale! Asimetria se accentuează la nivelul individual al donatorilor: Elon Musk singur a investit 445 de milioane de dolari în super PAC-urile aliniate cu republicanii în acest ciclu - mai mult decât familia Soros (102 milioane de dolari), Michael Bloomberg (81 de milioane de dolari) și consorțiul a16z format din Andreessen și Horowitz (90 de milioane de dolari) la un loc. În total, 515 donatori au donat 4,2 miliarde de dolari super PAC-urilor pentru alegerile intermediare din 2026. Aceasta este o concentrare a puterii financiare fără precedent în istoria alegerilor intermediare americane - dar interpretarea mai profundă este una structurală.

Senatorul Tim Scott, cel care conduce campania republicană pentru Senat, le-a spus alegătorilor în mod explicit că Trump „este pe buletinul de vot”, o abordare menită să contopească identitatea mișcării cu persoana liderului.

Asta ar însemna că s-a ajuns în situația în care toate aceste miliarde au fost investite pentru și într-un sigur om, Donald Trump?

Totuși, ar fi naiv să presupunem că miliardarii donatori care susțin această arhitectură investesc doar în capitalul politic al unui singur om. Aceștia sunt actori care se poziționează pentru o reorganizare generațională a puterii globale prin influență politică și vor găsi un alt vehicul dacă aceasta stagnează. Partidul nu se distanțează de naționalismul populist - pariază totul pe el, iar miliardarii care finanțează pariul nu speculează, construiesc o infrastructură de putere menită să supraviețuiască și altui mandat prezidențial. Dar acest pariu are contradicții.

Alegerile din 2025, care au avut loc în afara anului electoral, au arătat că alegătorii i-au pedepsit pe republicani din cauza costului vieții, iar rata de favorabilitate a Președintelui Trump a scăzut la 30%. Întrebarea care apare este una strategică și binară: poate MAGA să-și lărgească coaliția sau este condamnată să o consolideze pe cea existentă? Datele din 2026 indică tot mai clar spre a doua ipoteză: nu nașterea unei majorități guvernamentale durabile, ci solidificarea unei minorități feroce de loiale, care preia controlul aparatului de partid, îi monopolizează alegerile primare și îi impune orientarea ideologică, în timp ce alienează sistematic exact electoratul larg fără de care nu poate guverna. Pentru capitalele europene, distincția abia dacă contează, indiferent dacă MAGA deține puterea sau doar ține Partidul Republican ostatic, aceasta va stabili termenii dezbaterii de politică externă americană pentru o generație - iar aliații vor trebui să navigheze în acești termeni, indiferent cine ocupă Casa Albă.

Se spune că, indiferent de rezultatul de la midterms, președintele SUA își păstrează puteri executive majore, iar pentru țări precum România politicile nu se schimbă radical peste noapte. Totuși, privitor la aceste alegeri de la jumătatea mandatului, cât de mult poate frâna sau modela un Congres fragmentat agenda de securitate a Casei Albe în relația cu Europa și Flancul Estic?

Arhitectura formală a puterii americane îi conferă președintelui puteri executive sporite (mai ales după 9/11), inclusiv în politica externă și apărare (clauza comandantului-șef, acordurile executive, derogările de la sancțiuni și autoritățile de transfer de arme, etc). Merită să ne oprim asupra importanței structurale a acestui lucru.

Constituția americană oferă Congresului o pârghie pe care niciun președinte nu o poate eluda prin ordin executiv, puterea bugetului, adică autoritatea exclusivă de a autoriza și aloca cheltuieli federale. Un președinte poate semna ordine executive, poate folosi retorica și poate da un ton diplomatic, dar nu poate finanța un pachet de arme, nu poate susține o desfășurare militară sau nu poate finanța un program de partajare a informațiilor fără alocarea de fonduri din partea Congresului.

Gabriela Ciot e profesor de relații internaționale și a candidat pentru funcția de comisar european Foto: Arhivă personală

Este cel mai robust dintre mecanismele de echilibru pe care părinții fondatori le-au înscris în Constituție: nu o convenție procedurală, ci un drept de veto structural, parte integrantă din arhitectura republicii. Chiar dacă republicanii pierd una sau ambele camere, echilibrul mai larg al puterilor separate va persista, președinția își păstrează autoritatea de comandă, instanțele își păstrează controlul judiciar, dar bugetul devine un câmp de luptă, iar la Washington, oricine controlează bugetul modelează în cele din urmă politica.

Și ce ar schimba rezultatele acestor alegeri, inclusiv din perspectiva Ucrainei și a securității transatlantice?

Alegerile intermediare din 2026 nu vor schimba această distribuție a puterii. Cu toate acestea, ceea ce poate controla Congresul este puterea asupra bugetului și confirmarea personalului, iar aceste pârghii contează în practică. Schimbarea votului republicanilor privind ajutorul pentru Ucraina a fost dramatică, din aprilie 2024, când 101 republicani au susținut un pachet major de ajutor pentru Ucraina, până în iunie 2026, doar 18 republicani au mai susținut proiectul de lege.

O Cameră a Reprezentanților democrată ar putea supune la vot un nou ajutor pentru Ucraina și ar putea respinge politica lui Trump față de Rusia, dar nu îl poate obliga pe președinte să livreze arme mai rapid sau să își schimbe postura de negociere cu Moscova. Analizele surprind cu precizie dilema Europei: Congresul a stabilit un plafon legal pentru numărul de trupe americane din Europa, dar președintele a contestat legalitatea acestuia. Chiar și sub un Congres democrat, este puțin probabil ca instanțele să soluționeze problema suficient de repede pentru a conta în cei doi ani rămași. Pentru România și Flancul Estic, aceasta înseamnă un control instituțional real asupra Congresului, dar lent, procedural și ușor de ocolit prin acțiuni executive. Un Congres fragmentat poate pune în dificultate, investiga și întârzia - dar nu poate conduce nava. Președintele stabilește cursul, Congresul poate, în cel mai bun caz, ajusta viteza.

Ce puteri sporite ar câștiga republicanii dacă ar reuși să se salveze în aceste midterms și cum s-ar răsfrânge asupra abordării față de Rusia și Ucraina, respectiv asupra Flnacului de Est al NATO? 

Dacă republicanii își păstrează ambele camere, Președintele Trump ar dispune în continuare de o formă de putere discreționară, absolută, în politica externă, pe care sistemul constituțional american o permite unui președinte. Transformarea judiciară a instanțelor ar continua, ordinele executive nu s-ar confrunta cu nicio respingere legislativă, iar abordarea față de Rusia și Ucraina (care a inclus derogări de la sancțiunile privind energia rusească, un acord cu Moscova privind motorina și restricții privind capacitățile militare ale Ucrainei) ar continua fără o rezistență semnificativă din partea Congresului. Pentru Kiev, acesta este cel mai rău scenariu posibil - o erodare lentă a sprijinului.

Pentru Flancul Estic, acest lucru ar semnala că abordarea de până acum față de alianțe - tranzacțională, cu o preferință pentru acordurile bilaterale, în locul angajamentelor multilaterale - beneficiază de un sprijin intern consistent.

Ce ar putea să câștige democrații și până unde ar putea să schimba lucrurile și politica externă, eventual politica față de Ucraina și Rusia?

Dacă democrații vor câștiga majoritatea în Camera Reprezentanților - și posibil Senatul (au nevoie de patru locuri), peisajul politic se schimbă, dar nu decisiv. De exemplu, pachetele de ajutor pentru Ucraina nu ar fi puse în aplicare nu în luni, de zile, ci zile sau săptămâni. Democrații ar câștiga un avantaj asupra procesului bugetar, forțându-l pe Trump să negocieze.

De asemenea, ar putea lansa anchete privind relațiile lui Trump cu Rusia, și beneficiile financiare ale familiei, crescând costurile reputaționale pentru cei implicați. Dar, repet, nu îl pot forța pe președinte să își schimbe politica externă. Pot constrânge, complica și expune, dar puterea executivă își păstrează supremația. Însă percepția unei victorii democrate va conta în sine — pentru că în politică, narativul învingătorului modelează realitatea mai mult decât cifrele.

Privind spre confruntarea intensă dintre curentul MAGA și cel progresist (așa-numitul pol „woke”), există multe voci care susțin că fenomenul MAGA funcționează în mare măsură ca o reacție la un progresism dus la extrem. În ce măsură credeți că ciclul electoral midterms va aduce o corecție sau o accentuare a acestei falii ideologice, afectând coeziunea democrațiilor aliate?

Aceasta este probabil cea mai importantă întrebare pentru înțelegerea traiectoriei pe termen lung a politicii americane și a extinderii acesteia în democrațiile aliate. Președintele Trump însuși a transformat această opoziție frontală în piesa centrală a strategiei sale pentru alegerile de la jumătatea mandatului. La Convenția Republicană din Dallas, el i-a portretizat, în mod explicit, pe democrați ca mișcându-se periculos spre stânga, invocând victoriile candidaților progresiști și socialiști democrați în alegerile primare democrate, drept dovadă. Presa americană a arătat că 58% dintre alegători consideră Partidul Democrat ca fiind excesiv de orientat spre stânga - un maxim istoric.

În acest context, apelul lui Trump, «prefă-te că mă votezi pe mine», depășește simpla tactică de mobilizare, este afirmația că alegerile de la jumătatea mandatului reprezintă o alegere civilizațională între MAGA și ceea ce președintele numește progresism radical. Doar că realitatea este mai complexă, decât lasă să se înțeleagă această grilă dihotomică. Aripa progresistă a Partidului Democrat s-a afirmat într-adevăr - unii analiști s-au întrebat dacă democrații au propriul lor „moment MAGA” -, dar alegătorii indeciși, care influențează decisiv rezultatele în circumscripțiile competitive, sunt motivați mai mult de anxietatea economică, decât de alinierea ideologică cu oricare dintre poli. Pericolul mai profund nu este că o parte câștigă acest război cultural, ci că războiul în sine devine principiul organizatoric permanent al politicii americane, eliminând guvernarea pragmatică. Pentru democrațiile aliate, aceasta înseamnă că partenerul american va vorbi din ce în ce mai mult în limbajul războiului cultural intern, chiar și atunci când discută despre politica externă, ceea ce face mai dificilă construirea unui consens transatlantic durabil cu privire la orice, de la cheltuielile pentru apărare la reglementarea tehnologiei.

În contextul în care ritmul politic din SUA devine tot mai imprevizibil, cum se resimte la nivelul partenerilor europeni această fluctuație a priorităților de la Washington? Poate Europa să își recâștige autonomia strategică reală, sau rămâne profund vulnerabilă în fața șocurilor electorale americane? 

Partenerii europeni resimt fluctuația priorităților Washingtonului cu o neliniște din ce mai greu de disimulat. Institutul UE pentru Studii de Securitate a evaluat mediul de securitate al Europei în 2026 ca fiind sumbru și incert, relația transatlantică fiind supusă unei presiuni crescute. Grupul de experți CEPS din Bruxelles a spus-o mai dur: atâta timp cât Trump ocupă Casa Albă, SUA va rămâne egoistă, imprevizibilă și uneori deschis ostilă. Autonomia strategică nu înseamnă izolare pentru UE, ci ar putea înseamna o modalitate de proiectare a puterii în noul Sistem Internațional care se reconfigurează.

Adevărul este că UE este dependentă de SUA, iar argumentele pentru reciclarea autonomiei strategice din 2026 sunt în esență aceleași cu cele formulate în 2017, iar dependențele structurale - descurajarea nucleară, partajarea informațiilor, logistica militară - nu s-au diminuat. Dacă e să spunem ceva, războiul Rusiei împotriva Ucrainei a subliniat dependența Europei de Statele Unite, chiar dacă a demonstrat imprevizibilitatea Americii ca partener. Paradoxul cel mai deranjant pentru Europa este că amenințarea nu vine dintr-o singură direcție.

Naționalismul MAGA și stânga progresistă americană se opun retoric, dar converg practic - ambele contestă alianțele, ambele se îndoiesc de cheltuielile militare, ambele preferă perturbarea în locul continuității instituționale. Strategiile lor (mobilizarea anti-elită, retorica conspiraționistă, respingerea normelor procedurale) funcționează în paralel, chiar când ideologiile se contrazic. Pentru arhitectura transatlantică (NATO, cadrele comerciale, cooperarea în domeniul informațiilor), acest lucru înseamnă că scepticismul vine simultan din ambele flancuri ale spectrului american. Centrul politic care a construit și susținut aceste instituții se erodează de ambele părți ale Atlanticului în același timp.

Mulți analiști au atras atenția că analiza politică externă și internă a SUA suferă adesea de o simplificare excesivă de genul republicanii versus democrații ca blocuri omogene. Privind spre dinamicile electorale de la mijlocul mandatului, cum se poziționează electoratul moderat – cel care înclină balanța în statele-cheie – în fața acestei radicalizări generalizate?

Reducerea politicii americane la o confruntare între două blocuri monolitice este una din cele mai persistente erori de analiză în comentariul european, și o simplificare pe care mulți americani o resping. Acest lucru nu este nou, în 1992, Ross Perot, candidând ca independent pe o platformă de disciplină fiscală și furie anti-sistem, a obținut 18,9% din votul popular - cea mai puternică reprezentare a unui al treilea partid de la Theodore Roosevelt în 1912. Acea insurgență s-a prăbușit aproape la fel de repede pe cât a crescut, fiind absorbită din nou de mașinăria bipartidă. Dar setea pe care a dezvăluit-o, nu a dispărut niciodată. Un sondaj Gallup din septembrie 2025 a constatat că 62% dintre americani cred că este nevoie de un al treilea partid major, cifra crescând la 74% în rândul independenților.

Dezamăgirea traversează ambele tabere: alegătorii nu mai votează pentru ceva, ci împotriva a ceea ce consideră mai rău. Arhitectura structurală a alegerilor americane - districtele în care câștigătorul ia totul, Colegiul Electoral, barierele de acces la vot - ne arată că această cerere pentru o a treia cale rămâne permanent nesatisfăcută. Electoratul moderat nu a dispărut, ci este captiv într-un sistem care nu îi oferă nicio alternativă reală, condamnat să penduleze între cei doi poli de care nu se simte reprezentat.

Avem, se spune, SUA dacă nu mai radicalizate ca oricând, cu siguranță foarte polarizată. Riscăm să ajungem în situația în care în curând totul se va reduce la o luptă între extreme, mai ales că și democrații demonstrează că au extremiștii lor?

Statele Unite nu sunt mai radicalizate decât în alt moment istoric, Războiul Civil, anii 1960 și persecuțiile politice din era McCarthy au produs crize mai profunde. Dar sunt polarizate într-un mod specific epocii noastre, electoratul s-a fragmentat în tabere identitare rigide, amplificate de rețelele sociale algoritmice și consolidate de separarea geografică voluntară a comunităților, într-un context în care dezacordul politic a încetat să mai fie o chestiune de procedură și a devenit una de supraviețuire.

Sondajul realizat de Brookings Institution a înregistrat încrederea socială la minime istorice, aproape șase din zece alegători aliniați cu democrații au declarat că își doresc schimbări majore sau o revizuire completă a propriului partid, confirmând că presiunile radicalizării operează de ambele părți.

Riscul real nu este ca politica să se reducă la un război permanent între extreme, ci ca mecanismele instituționale concepute pentru a impune compromisul - negocierile în comisie, coalițiile bipartizane - să continue să se atrofieze, în condițiile în care ambele partide găzduiesc astăzi facțiuni influente care tratează orice concesie drept trădare. Dacă ceea ce trăiește America este o febră ciclică ce se va stinge de la sine - așa cum s-a întâmplat după convulsiile anilor ‘60 -, sau o mutație structurală alimentată de economia media, fragmentarea demografică și dispariția unui spațiu informațional comun, rămâne întrebarea esențială la care democrațiile aliate nu au încă răspuns.

Extrapolând dincolo de granițele SUA, translatarea acestei polarizări ideologice extreme (MAGA vs. stânga ultra-progresistă) își face simțită prezența și în spațiul european. Credeți că modelul american devine o normă toxică de import pentru dezbaterile publice din Europa, erodând încrederea în instituțiile democratice tradiționale?

Pe scurt, da - dar mecanismul contează mai mult. Cadrul războiului cultural american - populismul MAGA versus politica identitară progresistă - este deja translatat în dezbaterile europene, lipsit de contextul specific american care l-a produs. Încadrarea „woke” versus „anti-woke”, care în America reflectă fracturi sociale autentice legate de rasă, gen și dislocare economică, devine în Europa un limbaj împrumutat, care distorsionează realitățile locale - mișcările de extremă dreapta și populiste din diverse state membre își extrag muniția din războiul cultural american, fără a importa substanța acestuia. Ceea ce face ca alegerile intermediare din 2026 să fie deosebit de semnificative este încadrarea explicită de către Trump a alegerilor ca un referendum personal - „prefă-te că sunt pe buletinul de vot”, repetat miting după miting, ca un apel final emblematic. Această personalizare a politicii democratice este tocmai modelul pe care îl adoptă populiștii europeni - liderul ca întruchipare a voinței poporului, alegerile ca plebiscite privind loialitatea, controalele instituționale ca obstacole mai degrabă decât garanții.

Sondajele europene arată o preferință covârșitoare pentru câștigul democraților la alegerile intermediare, chiar și în rândul alegătorilor europeni de dreapta - totuși, această preferință coexistă, paradoxal, cu adoptarea entuziastă a metodelor politice trumpiene în întreg spectrul european. Distincția esențială este următoarea: Europa nu importă ideologia americană en-gros, ci importă tehnologie politică americană - campania electorală permanentă, grila narativă a războiului cultural și referendumul centrat pe lider - iar această tehnologie erodează încrederea instituțională, indiferent de ideologia pe care o folosește. Antidotul, dacă există, rămâne european și constă în sistemele multipartide, negociere și cultura coaliției, care obligă la compromis, acolo unde arhitectura bipartidă americană, construită pe principiul câștigătorul ia totul, a încetat să-l mai producă. Dar aceste tradiții sunt supuse unei presiuni crescânde, iar anul 2026 va testa dacă se mențin.