Cel mai bine stăm la steaks şi la sushi, în acest moment, care, în câteva dintre restaurantele de aici, sunt la fel ca acelea din restaurantele de top din cele mai mari capitale din lume, inclusiv în ţările lor de origine. Nu pierd ocazia să reamintesc remarcile ambasadorilor străini la ceremonia de decernare a titlurilor câştigătorilor concursului nostru anual „Topul Restocracy al Mâncărurilor din Bucureşti 2018“, când Ambasadorul Japoniei a spus că „Să nu credeţi că la Tokio sau în Japonia găsiţi pe toate drumurile sushiul şi sashimiul pe care le-am mâncat noi în ultimele zile la Bucureşti. Doar în restaurantele şi în hotelurile mari le poţi găsi, şi nu i-ar fi uşor cuiva să te convingă că sunt mai bune acolo.“ Şi exact aceleaşi cuvinte a folosit şi Ambasadorul Argentinei, care a spus că „trebuie să plăteşti scump în Buenos Aires şi în Argentina ca să mănânci vita pe care a găsit-o în steakhouse-urile mari din Bucureşti, şi chiar şi aşa trebuie să ştii unde să mergi ca să o găseşti.

Accesul la cele mai bune produse din Europa şi din lume, odată cu dezvoltarea infrastructurii logistice din România, la cele mai performante echipamente de bucătărie, de asemenea, creşterea puterii de cumpărare a clienţilor au făcut, şi fac în continuare că această tendinţă de egalizare a pieţei consumului în restaurante din Bucureşti (şi din alte oraşe mari, fără îndoială) cu cea din marile ţări să continue în acelaşi ritm.

Bucureştiul stă foarte bine, de asemenea, la acelaşi nivel cu orice capitală din Europa, la mâncarea libaneză şi arăbeasca, în general. Însă restaurante extrem orientale, asiatice, sunt încă puţine în Bucureşti, cu excepţia celor chinezeşti, aşa că încă nu se poate spune ceva prea relevant despre ele. La restaurantele greceşti avem un decalaj greu de explicat, dată fiind apropierea dintre ţări, din toate punctele de vedere, iar despre restaurantele cu bucătărie italiană voi scrie un articol separat, pentru că subiectul e mai larg şi mai dificil de abordat decât în cazul celorlalte.

Bucătăriile fine (fine dining, denumite generic), cea franţuzească clasică (Haute Cuisine sau Grande Cuisine), cea internaţională şi cele mari europene cu originea tot în Haute Cuisine franţuzească, de fapt, fusion, nouvelle(s) cuisine(s), moleculară, noile bucătarii fine creative şi-au făcul loc cu greu în România, timid şi după multe ezitări, nu în ultimul rând datorită indiferenţei, ca să nu spun ostilităţii cu care consumatorii le-au primit.

Joseph Hadad a deschis primul restaurant cu bucătărie internaţională fină în Bucureşti în 1997, la Casa Vernescu. După incredibil de mulţi ani, în 2002, La Villa a deschis primul restaurant franţuzesc Haute Cuisine lângă Arcul de Triumf, pentru că apogeul să fie atins de către Heritage, deschis în 2007. Heritage a avut o bucătărie de nivelul unei steluţe Michelin „curat“ la început, pe vremea lui David Contant, când toate produsele veneau de la Rungis, inclusiv făină şi zahărul, şi apoi şi mai sus, pentru o perioadă scurtă, de nivelul a 2 stele Michelin, la fel, fără nicio rezervă, când i-a luat locul Juan Amador, cu orgoliul sau nemţesc de a nu exista nici cea mai mică diferenţă între ceea ce făcea în restaurantul lui de 3 stele Michelin din Mannheim şi ce era în farfuriile din stradă Polonă. El a confirmat şi a garantat că mâncarea de la Heritage e de 2 stele Michelin. Deci, în 2011, timp de vreo jumătate de an, în Bucureşti s-a putut mânca de 2 stele Michelin „curat“.

Nu mai continui excursul istoric, am vorbit despre „chinurile naşterii“ fine dining-ului în Bucureşti într-un articol de anul trecut, „ Si totuşi, am avut şi la Bucureşti restaurante de nivel Michelin“.

Să vedem ce avem acum în Capitală, în 2018, aşadar, şi să începem cu câteva clarificări metodologice.

Dacă Haute Cuisine franţuzească (pleonasm acceptabil), bucătăria fină internaţională, cele fusion şi moleculară sunt destul de bine definite şi criteriile de evaluare sunt clare şi acceptate de aproape toată lumea, e mult mai greu de definit (şi de evaluat, pe cale de consecinţă) ce înseamnă bucătărie fină în cazul acelora naţionale sau regionale, cum ar fi cele asiatice, americane, africane sau cele bazate exclusiv pe un produs specific dominant (peste, sushi, steak etc.)

Vor fi destule obiecţii la lista noastră a restaurantelor cu bucătării fine din Bucureşti, fiindcă mulţi o vor găsi prea lungă. E lungă din mai multe motive. În primul rând, pentru că am introdus în lista şi bucătăriile şi specificurile greu de încadrat, aşa cum am scris mai sus, după nişte criterii proprii, ad-hoc de evaluare.

Însă şi mai important este de ştiut că la unele restaurante am ţinut seama de nivelul la care poate să fie mâncarea atunci când cheful de acolo chiar vrea să o facă atât de bună pe cât poate el să o facă, dacă îşi cumpără şi produsele cele mai bune. S-ar putea să nu o găsiţi la fel când mâncaţi în acel restaurant, dar măcar să ştiţi că „se poate“ şi că aţi putea agrea cu ei în avans, de pildă, să vă garanteze acest nivel la un moment dat. Nu că nu ar vrea ei să facă cea mai bună mâncare în fiecare zi, însă adesea nu e sustenabil din punct de vedere economic, se ştie bine.

E întotdeauna utilă şi relevantă o împărţire a restaurantelor (inclusiv a celor cu bucătării fine) după accentul pe care îl pun pe produsele şi materiile prime sau pe reţete şi tehnică. Unii includ ingredientele şi condimentele într-o categorie separată, însă asta e mai relevant la bucătăriile asiatice. Sigur, marile restaurante nu fac niciun compromis, ele sunt mari pentru că au atât produsele şi ingredientele de cea mai bună calitate, cât şi reţete sofisticate şi tehnici de preparare care se învaţă numai în marile şcoli sau după o îndelungată apropiere de un mare chef.

Nu în ultimul rând, e de repetat că diferenţele dintre restaurantele cu bucătării fine, când e vorba despre reţete şi tehnici, se fac mai mult după sosuri şi prepararea legumelor, şi mai puţin după carne şi peşte, care sunt aproape identice şi mulţi le iau din aceeaşi sursă.

Aşadar, iată restaurantele cu bucătării fine (fine dining) din Bucureşti, după clasificarea Restocracy, cu câteva comentarii la fiecare. Restul detaliilor fiind în descrierea fiecărui restaurant în parte, desigur!

Restaurante care au atât reţete şi tehnici sofisticate, cât şi produse şi ingrediente de cea mai bună calitate:

Le Bistrot Francais: bucătărie franţuzească fină clasică, Haute Cuisine. Au primit premiul Restocracy pentru „ Cel mai bun restaurant din Bucureşti în 2017“, iar tânărul lor chef, Sorin Miftode, premiul pentru „ Cel mai bun chef din Bucureşti în 2017“. Le Bistrot Francais e de nivelul unei stele Michelin, sau, oricum, foarte aproape de ea.

MAIZE: restaurantul al cărui genial chef, Alex Petricean, a inventat „Bucătăria românească fină“, Haute Cuisine autentic românească, şi a expus-o publicului în noiembrie 2017. Alex Petricean ştie să aleagă cele mai bune produse şi ingrediente şi şi-a făcut singur toate reţetele, după îndelungi experimente. Printre altele, la MAIZE au cele mai bune legume din Bucureşti, şi asta pentru felul în care sunt preparate, nu doar legume crude, puţin fierte sau fripte, cum le primeşti în majoritatea restaurantelor, chiar şi în cele cu bucătărie fină. De menţionat şi că Alex Petricean şi MAIZE au fost numiţi de către Gault & Millau cei mai buni din Bucureşti în 2018!

L’Atelier, unde chef e francezul Samuel Le Torriellec, fineţea mâncării e ceva mai fluctuanta. Dacă Samuel Le Torriellec e acolo şi nu pe la vreo televiziune, şi dacă îşi pune mintea şi braţele cu tatuaje la treabă, iese o mâncare excelentă. Bucătărie franţuzească clasică, Grande Cuisine, însă Samuel are şi accese de creativitate, din când în când. L’Atelier a primit premiul pentru „ Cel mai bun foie gras din Bucuresti in 2018“ la concursul nostru Topul Restocracy al Mancarurilor.

The Artist, al chefului olandez Paul Oppenkamp şi al soţiei sale Mihaela, e un restaurant cu bucătărie creativă, moleculară, i-aş spune eu, deşi văd că ei evită să folosească acest cuvânt. E restaurantul cu mâncarea cel mai spectaculos (ca să nu zic pompos) prezentată din Bucureşti. Din ce am mâncat la The Artist, unele au fost foarte bune, însă şi câteva ceva mai puţin. I-am sugerat de fiecare dată lui Paul Oppenkamp să se ocupe mai mult de gusturi decât de spectacol. Însă cred ca „artist“ din numele restaurantului trebuie asociat mai mult cu jumătatea estetică a lui Paul Oppenkamp decât de cea gastronomică.

Joseph by Joseph Hadad, restaurantul lui Joseph Hadad, desigur, v-ar putea da mâncare încă şi mai bună dacă Joseph Hadad ar trece mai des prin bucătărie. Cred că e cheful din România care ştie să facă cele mai multe feluri de mâncare sofisticată, atât din bucătăria internaţională, unde şi-a poziţionat el restaurantele, cât şi din bucătarii naţionale sau exotice.

La Cantine de Nicolai, a telegenicului Nicolai Tand, e un restaurant cu bucătărie franţuzească fină clasică, Haute Cuisine. La fel ca şi Joseph Hadad sau Samuel Le Torriellec, şi Nicolai da mai rar prin bucătărie. Dacă eşti în restaurant şi te uiţi la televizor până vine mâncarea, ai mai multe şanse să-l vezi acolo decât în carne şi oase. La Cantine de Nicolai e unul dintre surprinzător de puţinele restaurante din Bucureşti cu meniu franţuzesc „curat“ şi constant.

Le Vivier e un restaurant nou de peşte şi fructe de mare, însă din septembrie mi-au spus că vor să-l mai „generalizeze“ puţin, însă nu prea mult. Au un chef italian tânăr, Giovanni Piselli, foarte talentat şi simpatic, însă cu care am avut câteva divergenţe la nivel de principii. Au cele mai bune fructe de mare din lume la Le Vivier, din Bretagne şi din Normandie. Au ce e mai bun din orice, presupun, investiţia pare foarte consistentă. Am mâncat lucruri foarte bune la Le Vivier, într-adevăr, bine preparate şi laborios aşezate în farfurie, însă Giovanni mi-a dat şi un peşte cu sos ţărănesc, popular, de trattoria. Întrebat de ce a pus asta în meniu, mi-a zis ceva despre amintirile lui din copilărie (Napoli, parcă), despre cum mânca el fericit acolo, lucruri din acestea femeieşti, patetice. Eu înţeleg că l-a apucat nostalgia, însă într-un restaurant cu bucătărie fină nu prea se face asta. Nu amesteci bucătăria fină cu cea populară. Dacă un client vede un fel de mâncare tradiţională, el crede că e vreo „interpretare“ fină a chefului, şi s-ar putea să aibă o surpriză neplăcută când vede că e chiar ceea ce scrie… Chelnerul mi-a spus că, dimpotrivă, acela e unul dintre felurile cele mai cerute la Le Vivier. Dar nu pentru sosul lui Piselli cred că îl cer clienţii, fiindcă îl descoperă abia după ce gusta din el, nu când citesc meniul.

Veranda Casa Frumoasa e un restaurant retras, puţin cunoscut, dar asta pentru că patroana, o doamnă bogată de prin ţinuturile nordice, are alte afaceri în România şi se pare că îi e cam totuna dacă restaurantul câştiga sau pierde bani. Au un chef bun, serios, care ştie bine tehnicile şi detaliile bucătăriei fine şi poate să-şi cumpere cele mai bune produse pe banii doamnei. A făcut un meniu scurt, aşa cum trebuie, specific internaţional, prezentarea exemplară.

La Vinuri e un mic bistrou de experimente al lui Cristian Preotu, cel care are Le Bistrot Francais şi SushiRoom, dar şi Comtesse du Barry şi, poate, şi alte businessuri. Au fost tot felul de încercări acolo, de la champagne bar la bistrou românesc tradiţional, pentru că ultimă tentativă să fie cu nouă bucătărie românească fină, un proiect al chefului Costin-Daniel Palici. Care e un chef foarte talentat, însă pune prea mare accent pe formă şi prezentare şi mai puţin pe gust, exact la fel cum am scris şi despre Paul Oppenkamp. Mâncarea lui e interesantă şi bună, cu multă creativitate, sper să continue să fie unul dintre cei puţini care acum dezvoltă această bucătărie fină românească. Dar la ora la care scriu, Costin-Daniel Palici a plecat deja de La Vinuri, aşa că nu ştiu dacă încă au mâncare fină acolo şi încotro se va îndrepta următorul experiment al lui Cristi Preotu.

La Cave de Bucarest. Alt restaurant care a fost legat exclusiv de un mare chef, dar care a plecat între timp, este neobişnuitul La Cave de Bucarest, în Militari, la marginea Bucureştiului. Tânărul Thomas Parnaud, cheful lor francez care a lucrat numai în restaurante cu stele Michelin, şi nu oricare, ci în cele cu cei mai mari chefs din Franţa şi din lume, a reuşit la La Cave de Bucarest o combinaţie de Haute Cuisine clasică franţuzească pur-sânge, cu nişte formule originale cu produse cumpărate din pieţele româneşti. Cei care au ajuns până în Militari, au rămas extrem de surprinşi să găsească una dintre cele mai fine şi mai bune bucătarii din Bucureşti taman acolo. Nu ştiu cum se mai mănâncă la La Cave de Bucarest acum, la ora la care scriu, când Thomas Parnaud e departe.

SushiRoom e şi el unul dintre restaurantele lui Cristi Preotu, pe lângă Le Bistrot Francais şi La Vinuri. Toate trei unul lângă altul, în coasta Atheneului Român. E restaurant preponderent de sushi şi vită japoneză, şi am avut surpriza să constatăm că sunt chiar unele dintre cele mai bune din Bucureşti la ambele categorii, cu care SushiRoom au şi intrat în finala competiţiei Topul Restocracy al Mâncărurilor din Bucureşti 2018, de fapt.

Restaurantele de volum cu cel puţin o parte din meniu din bucătăria fină:

Argentine din Parcul Herăstrău e un restaurant de sushi (preponderent) şi steak, deşi aproape toată lumea crede pe dos, din cauza numelui, fără îndoială. Au un mare chef, pe Catalin Petrescu, foarte creativ şi muncitor. Norocul restaurantului că nu e atât de telegenic că ceilalţi mari chefs ai Bucureştiului şi stă mai mult în bucătărie… Punctul forte al chefului Catalin Petrescu şi al restaurantului Argentine sunt sushiurile şi sashimiurile foarte creative, cu care i-au surprins până şi pe cei mai greu de impresionat vizitatori, cum ar fi Ambasadorul Japoniei şi soţia acestuia, dar şi pe foarte mulţi alţii. Sunt sushi şi sashimi „europenizate“, care i-ar indigna pe mulţi japonezi conservatori, însă noi suntem la Bucureşti, până una, alta. Argentine şi Chef Catalin Petrescu au primit premiul pentru „ Cel mai bun sushi şi cel mai bun sashimi din Bucureşti în 2018“ la concursul nostru Topul Restocracy al Mâncărurilor.

Poesia e cel mai bun restaurant cu bucătărie italiană fină din Bucureşti în acest moment, după evaluările noastre. Asta îi va supăra pe mulţi dintre prietenii mei italieni, care consideră că Poesia nici măcar nu este „un restaurant italian“, ci că are bucătărie internaţională fină cu denumiri italieneşti în meniu. Pentru ei, doar bucătăria italiană tradiţională e „autentică“ şi poate să fie denumită astfel. Dar asupra acestui subiect voi reveni, după cum am spus. La Poesia au şi produse de cea mai bună calitate şi le şi prepară cu atenţie şi cu destulă ştiinţa şi tehnică. Nu ştiu cine e chef la ei, nu au răspuns când i-am contactat ca să facem un interviu cu cheful lor, însă îl consider talentat şi muncitor, fără îndoială, şi e atent la calitate şi la constanţă. Mai sunt câteva restaurante cu specific italian din Bucureşti care ar mai putea să facă mâncare la fel de fină (în special cele din hoteluri), însă pare să nu se justifice pentru ei să meargă mai sus decât sunt acum. Poesia a intrat în finală chiar la mai multe categorii la concursul nostru Topul Restocracy al Mâncărurilor din Bucureşti pe 2018..

Casa di David cred că şi-a îmbunătăţit mâncarea în ultima vreme, aşa am constatat şi eu şi mi-au spus-o şi alţii care au mai fost acolo. E un restaurant foarte constant, au avut tot timpul mâncare bună, însă în ultima vreme pare ceva mai fină şi mai atent pregătită. Au produse de foarte bună calitate, însă nu folosesc reţete prea originale sau sofisticate, sunt destul de conservatori din acest punct de vedere, preferă să meargă pe variantă verificată şi sigură. Bucătărie internaţională „cuminte“, dar şi pizza şi „ce se cere“.

Isoletta e unul dintre restaurantele mari ale Bucureştiului. Au de 10 ani un chef italian, pe Domenico Presta. Recunoscuţi pentru peştele şi fructele de mare de cea mai bună calitate şi pentru paste. Au şi câştigat premiul pentru „ Cele mai bune fructe de mare din Bucureşti în 2018“ la concursul nostru Topul Restocracy al Mâncărurilor. Mi-au spus că aduc fructele de mare din Franţa, de la acelaşi furnizor scump de la care aduc şi cei de la Le VivierIsoletta e un restaurant tipic pentru cei care îşi bazează în cea mai mare măsură meniul pe produsele de cea mai bună calitate şi mai puţin pe reţete. De aceea, cu cât iei o mâncare ce conţine produse mai crude şi cu mai puţină intervenţie din partea chefului, cu atât sunt mai bune. Ceea ce nu e deloc o notă bună pentru cheful italian, pe care eu nu-l consider un adevărat mare chef de Grande Cuisine, ci unul de trattoria convertit din mers şi cu noroc către un mare restaurant cu produse dintre cele mai bune şi mai fine. Şi nu a profitat de asta ca să mai înveţe, se complace în bunăstarea neaşteptată, pe care nu ar fi avut-o la el în Italia, presupun…

Kane Seasonal Bistro e un restaurant foarte original, care a lansat bucătăria românească fină, creativă, separat dar simultan cu Alex Petricean de la MAIZE, în toamna târzie a lui 2017. Au un chef tânăr, Alexandru Iacob, foarte talentat, despre care sunt convins că va ajunge departe. Cred că poziţionarea le pune o mare problemă, sunt pe Tunari, aproape de Ştefan cel Mare, la parterul unei clădiri de birouri. Nu cred că pot avea atâţia clienţi şi atâtea venituri încât să poată arăta tot ce ştie şi ce poate face acest viitor mare chef.

Yuki e unul dintre puţinele restaurante japoneze, dacă nu chiar singurul din Bucureşti care nu vrea să pună sushi în meniu. Domnul Yuki, un japonez exotic, din lumea lor, a făcut un restaurant care arată exact ca acelea din Japonia, şi în care şi mâncarea e la fel ca acolo – mi-au confirmat mai mulţi prieteni japonezi, care ştiu cum e şi aici şi dincolo. Au mâncăruri preponderent tradiţionale la Yuki, dar şi câteva din ceea ce la ei intră în categoria mâncărurilor fine, de aceea sunt în această listă, ca singurii japonezi fără sushi.

AV8 înseamnă „Aviatorilor 8“, adică unul dintre restaurantele din noul şi elegantul complex din Piaţa Victoriei, de lângă Guvern, restaurant pe care Vlad Mihulescu l-a făcut după ce a închis Osteria Gioia, de dincolo de piaţă. Am mâncat la ei un meniu din bucătăria fină internaţională pe care l-au pregătit la deschidere, care a arătat că au un chef de clasa acolo, nu mulţi ar fi reuşit să facă acele mâncăruri. Presupun că nu toate acele feluri sunt acum în meniu, trebuie să se poziţioneze ceva mai jos, fiindcă restaurantul e mare şi e greu să impui o gastronomie fină într-un astfel de loc cu o bună parte din trafic de pasaj.

Caju by Joseph Hadad e variantă de tip „brasserie“ a restaurantului Joseph by Joseph Hadad, dacă e să folosim terminologia franţuzească în materie de ierarhizare a localurilor. E o bucătărie internaţională, meniu creativ, sau mai bine zis e un specific multicuisine, fiindcă are feluri de mâncare cu specific accentuat al unor bucătarii naţionale diferite, orientale, mai ales. E mâncare bună, însă cei cu pretenţii mai mari nu ar pune-o în grupa elitistă şi exclusivistă a bucătăriilor fine, de fine dining. Însă am explicat la început că noi am făcut loc mai multora cu bucătării parţial fine în listele noastre.

Zexe. Cele două aşa-numite „zahanale“ Zexe, Zahanaua Zexe Icoanei şi Zahanaua Zexe Aviatorilor, sunt printre foarte puţinele restaurante din Bucureşti care mai fac bucătărie românească boiereasca, adică acea bucătărie aristocratică ce a dispărut odată cu cei care o făceau şi o şi mâncau. Doar la Locanta Jaristea am mai găsit, şi am apreciat eforturile pe care le fac atât Alexandu Consulea, cât şi Kera Calita (Aurora Nicolau) spre a readuce la lumină reţetele şi stilul de viaţă boiereşti, din alte vremuri. Aşadar, „fineţea“ lor e foarte diferită de cea a lui MAIZE, de pildă, însă tot bucătărie fină o putem numi, până la urmă, dacă e să o diferenţiem astfel de cu restul bucătăriei româneşti, cea tradiţională, ţărănească, şi cea urbana.

Locanta Jaristea are aceleaşi mâncăruri boiereşti, frumos prezentate, pe care nu le-ar socoti vreun specialist drept „bucătărie fină“, însă îi păstram în listă, ca şi pe cei de la Zexe, pentru a le arăta că apreciem eforturile pe care le fac spre a se diferenţia de restul bucătăriei româneşti tradiţionale, obositor de uniformă.

Yoshi Sushi & Teppanyaki, cu orgoliosul lor chef lor basarabean Vladimir Curnic (Chef Vova), fac un sushi europenizat, creativ, foarte bun la gust, dar care ar speria pe unii japonezi ultraconservatori. Au şi primit o menţiune specială la concursul nostru Topul Restocracy al Mancarurilor pe 2018 pentru somonul sălbatic.

Aqua au un chef despre care am auzit că poate să facă mâncare şi mai bună şi mai fină decât are acum în restaurant, însă nu pare rentabil pentru ei să supraliciteze cu asta, sunt un restaurant mare şi trebuie să găsească un punct de optim pentru încasări. Au o bucătărie internaţională cu produse de bună calitate, meniu cuminte, destul de conservator, la limita „fineţii“.

La Brasserie sunt cam la fel ca şi Aqua, meniu asemănător, bucătărie internaţională „de mainstream“, mâncăruri clasice, cunoscute, fără puseuri de creativitate. De asemenea, sunt la linia „fineţii“, unii plasându-i clar sub ea, însă dacă i-am pus şi pe alţii similari lor, îi ţinem şi pe ei în liste.

Restaurante care ar putea face şi bucătărie fină, dacă şi-ar propune:

Diplomat, restaurantul din parcul Clubului Diplomatic, are un nivel al „fineţii“ mai coborât decât al restaurantelor despre care am scris mai sus, însă nici nu cred că-i interesează mai mult decât atât, fiindcă par să îşi facă afacerile mai mult cu evenimente. Or acolo, la evenimente mari, nu prea poţi să dai doar mâncare fină, pentru că e şi prea scump, şi, oricum, petrecăreţii se îmbată repede şi nu le mai pasă de ce pun în gură. Nu merită, adică. Însă am auzit că pot face mâncăruri fine la Diplomat, dacă vor, pentru anumite ocazii speciale, şi, mai ales, restrânse ca dimensiuni.

Mozzafiato, restaurantul italian de la Piaţa Floreasca, are produse de bună calitate, dar în ce am mâncat eu până acum acolo nu am găsit vreo fineţe şi nu îl consider deocamdată pe cheful lor (un italian, fără îndoială) un bucătar de Grande Cuisine. Însă unii mi-au spus că ar putea face mai mult decât atât dacă şi-ar pune în minte. Tind să îi cred, până la dovada contrarie, de aceea Mozzafiato sunt în listă.

Madame Pogany de la Piaţa Floreasca au un chef tânăr, foarte talentat, pe Ionut Gagiu. Poate face bucătărie fină, chiar dacă e încă la începutul ei. Am mâncat ce a gătit el şi ştiu. Însă Madame Pogany e un restaurant mare, de volum, într-un business center în care lumea aşteaptă de cele mai multe ori meniuri ale zilei la preţuri mici. Aşa că Chef Ionut Gagiu e într-o poziţie ingrată, obligat adesea să gătească lucruri mai simple decât ar putea el să facă.

Savart nu e în acest moment un restaurant cu bucătărie fină, în niciun caz. Au deschis de foarte puţin timp, să vedem în ce direcţie o vor lua. Am citit că proprietăreasa, Manuela Paraschivescu, care e şi bucătăreasa şefă, a lucrat în Franţa în mari restaurante Haute Cuisine, alături de nume mari ale bucătăriei franceze. Şi s-a văzut asta şi când am citit meniul de la Savart, pe care nu mulţi ar putea să-l conceapă astfel, chiar dacă ar fi doar să-l scrie, nu să-l şi gătească. Însă în farfurii nu am găsit nimic fin la Savart, deocamdată. I-am pus totuşi pe Savart pe lista restaurantelor cu bucătării fine doar pe promisiunea publică a Manuelei Paraschivescu. Să îi mai dăm un mic răgaz, aşadar…

Restaurantele hotelurilor:

În multe ţări, cum ar fi în Japonia, de pildă, cele mai celebre şi mai bune restaurantele sunt în marile hoteluri de lux. În Europa şi în România, mari restaurante în hoteluri sunt mai rare. Nu fac restaurantele de hotel Grande Cuisine decât foarte rar, însă bucătărie fină, fine dining au într-o bună parte dintre ele. La marile hoteluri din Bucureşti găsim restaurante cu bucătării fine preponderent cu specific dominant (steak, sushi) şi mai puţin cu bucătării naţionale, fie ele mari sau minore.

Ginger Sushi Bar & Lounge, de la Radisson, e pe primul loc în Topul Restocracy cu cele mai bune 200 de restaurante din Bucureşti. Ginger Sushi Bar & Lounge e restaurant japonez, preponderent de sushi şi sashimi, dau au şi ceva carne, pe care o pregătesc în bucătăria lui Prime, însă. Au trei bucătari foarte talentaţi: un nepalez, un israelian şi un croat, dacă nu-l socotin şi pe Nicolai Schleifer, şeful chef-ilor, executive chef-ul Radisson-ului. Au produse de cea mai bună calitate la Ginger Sushi Bar & Lounge, mi-au confirmat şi prietenii japonezi cu care am fost acolo, inclusiv extrem de pretenţiosul domn Shuichiro Sumiyoshi, bucătarul şef al Ambasadorului Japoniei, care el însuşi a fost sous-chef al celui mai bine cotat restaurant din Tokio, cel de la Hotelul Imperial. Spre diferenţă de alte restaurante de sushi din lista noastră, Argentine şi Yoshi, sushi-ul de la Ginger Sushi Bar & Lounge e tradiţional, cam la fel ca acela de la SushiRoom si că în Japonia. Şi de menţionat că au fost şi ei în finală de la Topul Restocracy al Mâncărurilor din Bucureşti pe 2018, şi alegerea câştigătorilor finali la fiecare subcategorie, de către evaluatorii japonezi, a fost strânsă şi dificilă.

Benihana, vechiul restaurant japonez de la hotelul Sheraton, e un restaurat generalist, spre diferenţă de Ginger Sushi Bar & Lounge. Au un meniu mai lung, cu mâncare japoneză mai sofisticată, din care o bună parte nu mai poate fi găsită în alte restaurante japoneze din Bucureşti. Benihana a şi câştigat premiul pentru „ Cea mai buna vită japoneză din Bucureşti în 2018“ la concursul nostru Topul Restocracy al Mâncărurilor.

Prime e vizavi de Ginger Sushi Bar & Lounge în holul central al hotelului Radisson. E mic, au câteva mese. Au avut la început ceea ce s-ar putea numi bucătăria actuală fină americană, un fel de bucătărie internaţională ceva mai localizată pe produsele lor specifice din America. Însă meniul de acum de la Prime e mai lung şi de-a dreptul internaţional, puţin spre multicuisine. Au cele mai bune produse, cheful e foarte talentat şi atent la toate detaliile, aşa că nu aveţi nicio surpriză în privinţa calităţii mâncării fine de la Prime. E şi cel mai scump restaurant din Bucureşti şi, fără îndoială şi din România, în treacăt fie spus.

Roberto’s e principalul restaurant al hotelului Athenee Palace Hilton, cu specific italian, după cum numele-i sugerează. E o bucătărie italiană clasică făcută după regulile şi tehnicile bucătăriilor fine, ceea ce pe mulţi îi face să nu considere Roberto’s un restaurant de fine dining, şi pe bună dreptate. Tânărul lor chef, Alex Chioaru, e talentat, ar putea face mai mult decât atât, mai ales lângă Franz Conde, executive cheful de la Hilton. Însă hotelul nu pare să fie locul ideal pentru o Grande Cuisine, şi poate că nici pentru o bucătărie italiană cu adevărat, „curat“ fină. Chestiuni legate de calcule, de bani, desigur, şi nu de capacităţile şi talentele bucătarilor de acolo. Trebuie spus, însă, că Roberto’s a câştigat ambele premii la categoria bucătăriei italiene la concursul nostru Topul Restocracy al Mancarurilor, atât pentru „ Cele mai bune paste“, cât şi pentru „ Cel mai bun risotto din Bucureşti în 2018“, fără ca acestea să fie şi cele mai fine mâncăruri, totuşi…

Avalon e al doilea restaurant al hotelului Sheraton, în aceeaşi incintă cu Benihana, împart aceeaşi sală. Excutive cheful hotelului Sheraton, Ashlie Dias, de origine indiană, e un mare chef, însă la Avalon nu prea are ce să arate, pentru că vine puţină lume ca să mănânce a la carte la Avalon, ca la un restaurant „normal“. Avalon e un restaurant mare, făcut ca să hrănească participanţii la ce se întâmplă în marile lor săli de evenimente. Or, nu se pune problema că aceştia să primească mâncarea fină pe care ar putea-o face Ashlie Dias.

Cafe Athenee, cafeneaua „brasserie“ a hotelului Athenee Palace Hilton, are un meniu din bucătăria franţuzească, ceva între bucătăria fină şi „cuisine du terroir“, cea tradiţională. Nu prea se duce lumea la Cafe Athenee pentru mâncarea lor fină, aşa că intră şi ei la categoria „ar putea şi mai bine dacă ar fi nevoie“, mai degrabă.

Dacă mai sunt restaurante pe care Restocracy încă nu le cunoaşte, şi credeţi că ar trebui să fie aici, în această lista, vă rog să îmi spuneţi. La fel, dacă dintre restaurantele cunoscute nouă nu regăsiţi pe unul despre care credeţi că ar trebui să fie aici, vă rugăm să ne explicaţi de ce credeţi asta. Vă mulţumim pentru participare!

Vom număra în fiecare an restaurantele cu bucătării fine din Bucureşti şi vom pune cifrele pe un grafic. După cum merg lucrurile, sunt sigur că liniile acelea vor merge în sus, cel puţin câţiva ani buni de acum înainte…