Britney Spears a anunţat că nu ştie dacă va mai concerta vreodată 5

Am lămurit clar ideea că orice intenţie de a stabili lideri unici de ierarhie, conducători supremi de categorie sau orice frază care începe cu „cel mai bun“, „cel mai mare“ sau alte superlative fără sens ţine de nesiguranţa celui care mai degrabă vrea să aduleze, are nevoie de supremaţia unui idol, pierzând atenţia de la esenţial.

Deşi facem parte dintr-o generaţie care a prins şi era analogică şi revoluţia digitală, învăţând astfel să căutăm unde trebuie, fără să credem că totul ni se cuvine şi ne aşteaptă de-a gata, ne e destul de greu să ajungem la unele adevăruri, în pofida documentării acestora, pentru că sursele se înmulţesc odată cu numărul pasionaţilor implicaţi.

N-am mai văzut atâta şoc şi groază de la referendumul Brexit. Când, a doua zi după vot, cea mai căutată sintagmă pe Google, în Marea Britanie, a fost „What is Brexit”. Prestaţia Madonnei la Eurovision nu e nimic altceva decât ceea ce trebuia să fie. Acuzele, scuzele şi argumentele post-show sunt doar pentru cei naivi. O spun din postura de jurnalist care a participat la mai multe ediţii internaţionale ale concursului.

Mi-am tot propus să ajung la unul dintre concertele din Stagiunea de jazz de la ARCUB, iar de când curatorul acesteia a devenit Cristian Soleanu, din stagiunii 2018-2019, pot spune că mi-am notat datele în fiecare lună, pentru a depăşi abstractul informărilor de presă, like-urilor pe Facebook şi a tuturor celorlalte forme de participare virtuală la aceste evenimente.

Să analizezi 50 de ani de muzică, să explici rolul unei trupe care reprezintă tot ce poate fi mai bun, mai tehnic, mai estetic şi mai masiv în muzica secolului XX, cu o extensie foarte influentă în secolul XXI, să încerci să povesteşti drumul de la prima apariţie la primul album apoi întregul catalog atins de geniu, ar însemna sute de pagini consistente, scrise după sute de ore de documentare şi audiţii.

Mulţi chemaţi, puţini aleşi după ce zeul Wothan a aruncat provocarea. Zeu al războiului, dar şi sursă a înţelepciunii, a chemat cele mai creative minţi să încerce Valhalla prin experimente sonore şi un limbaj muzical nou, dezvoltat la sfîrşitul anilor ’60 printr-un curent numit, mai mult sau mai puţin autoironic, krautrock.

8 ianuarie 1947 – se naşte David Robert Jones, pe 40 Stansfield Road, Londra, SW9. Noiembrie 1951 – intră la şcoala Stockwell. 1955 – familia Jones se mută în suburbii. Căsuţa din Plaistow Grove, Bromley va fi adresa lui David pentru următorii 12 ani.

Nu am scris niciodată despre Pink Floyd, la fel cum o bună perioadă nu am îndrăznit să abordez muzical vreun titlu din repertoriul acestei trupe, deşi în privinţa altor preferaţi am avut mai mult curaj.

Am făcut un site în care am încercat, şi ne străduim în continuare, să punem toate informaţiile relevante despre instituţiile şi organizaţiile muzicale din România.

La prima vedere, cântăreţii sunt (doar?) nişte oameni frumos îmbrăcaţi (uneori ciudat îmbrăcaţi) care se distrează toată ziua şi au parte de (prea multă) atenţie. „Ce-o fi greu în a cânta pe scenă?“, se întreabă unii. „Ce legătură au Andre şi Şatra Benz şi Voltaj cu antreprenoriatul?“, se miră alţii.

Fiecare lecţie în viaţă ne este dată în funcţie de ceea ce avem ascuns adânc în noi. Dumnezeu lucrează cu materialul clientului, or, dacă acesta este catifea, o jachetă iese într-un fel, dacă e din tafta, alt fel, dacă e mătase, alt fel, iar dacă este din pânză de sac, într-un cu totul şi cu totul alt fel. Am avut şansa să cunosc de-a lungul timpului, graţie profesiei, oameni şi Oameni, artişti şi Artişti.

În Braşov, oraşul meu natal, comunitatea maghiară este relativ mare, alături de secui şi saşi. Un mix în care am crescut fericit.

Aruncă doar câteva minute un ochi pe comentariile de pe Facebook, YouTube, Instagram sau chiar aici, pe adevarul.ro, şi vei descoperi câtă ură se revarsă înspre noi.

Hai că m-am enervat şi nu ştiu cum să fac să o ajut pe această tânără artistă... Poate o scrisoare deschisă va atrage atenţia celor din jur, pentru că e o problemă importantă a vremurilor noastre!

Weekend-ul trecut a avut loc a şasea ediţie a festivalului de muzică jazz din Paloznak, Ungaria. Locaţia perfectă pe malul lacului Balaton şi artiştii de renume au făcut ca să mă întorc a doua oară cu zâmbetul pe buze de la acest festival. Este un festival micuţ, intim, cochet, cu mâncare foarte bună şi un vin alb excelent din zona lacului. Muzica este doar un plus care te aduce mai aproape de starea ideală.

Da, îmi asum: Domnule Andrei Pleşu, nu aţi înţeles nimic din „Despacito“! Nu e ca şi cum era obligatoriu să înţelegeţi, dar dacă tot aţi făcut efortul de a o analiza, daţi-mi voie să vă spun unde greşiţi, după părerea mea.

Ca orice lucru frumos, şi un festival reuşit se termină la un moment dat. Este acea perioadă de timp numită de specialiştii britanici „depresia post-festival“, când îţi faci bagajele după câteva zile de hotel şi părăseşti un loc frumos cu destinaţia acasă. Dar cum se tratează un asemenea „sindrom“?

De cinci ani, comuna Bonţida a fost pusă pe harta europeană a marilor concerte. Singurul mod în care se auzise de acest loc până atunci era mai mult accidental, datorită ruinei castelului Banffy, promovat în ultimii ani de Festivalul de Film Transilvania - TIFF.

De vreo două decenii încoace pop-ul deţine titlul pentru „Cel mai inovator gen muzical”. Muzica electronică nu stă nici ea degeaba – doar anul acesta a adus primul premiu Grammy grupului dance The Chainsmokers (băieţii ăia care-ţi suprasaturează urechile cu muzica lor de fiecare dată când deschizi radioul). Iar hip-hop-ul este mai cameleonic ca niciodată!

Să urci două tunuri pe scena de la Eurovision în 2017 pare sinistru şi neinspirat. Iar  să o faci pe o scenă din Ucraina, o ţară în care tunurile nu tac în adevăratul sens al cuvântului, aduce a cinism!