Show-ul lui Paul McCartney de la Glastonbury, alături de Bruce Springsteen şi Dave Grohl, considerat „fenomenal“ - FOTO/ VIDEO 2

Dacă citiţi acest articol, înseamnă că la a treia încercare a fost în sfârşit publicat. Intenţia a pornit de la o întrebare adresată la un moment dat de către un adolescent care îşi dorea să asculte muzică la un nivel mai aprofundat.

Cred că cel mai bun lucru pe care îl pot face muzicienii când nu sunt pe scenă este să asculte alţi muzicieni sau să vorbească tuturor despre muzica pe care o descoperă şi în alţii. Nu doar despre instrumente şi concerte, ci şi despre colecţii de discuri, cărţi şi audiţii.

50, o cifră plină, care poate defini tot felul de repere, ne punctează cicluri existenţiale şi ne oferă prilejul celebrării. O cifră rotundă, cum se spune, care printre altele ne dă iluzia jumătăţii vieţii, deşi am cam trecut binişor de acel moment.

Queen ne-au arătat ce înseamnă un show, un solist paroxistic, dar înainte de toate au întărit ideea că muzica stă în compoziţie şi interpretare. Acela e nucleul fără de care nimic nu străluceşte. Iar capodopera cu titlu inspirat din filmul fraţilor Marx (primul fără Zeppo) dă dimensiunea creativă a anilor ’70 precum şi unul dintre cele mai clare exemple de corp muzical format într-un mod unic, providenţial, irepetabil.

Trăim prin muzică. Ideea că viaţa noastră e ilustrată sonor nu e departe de impactul real al muzicii asupra noastră, asupra lumii în care trăim. Unii trăiesc pentru a cânta, alţii cântă pentru a trăi. Ideal, ei creează medii în care fluxul format îi ţine aproape într-o relaţie intimă.

În 1903, W.C.Handy moţăia într-un tren care traversa Mississippi, când a fost trezit de un tip în gara Tutwiler care trăgea de corzile chitarei şi cânta ceva despre o intersecţie de căi ferate.

Directorul UMG (Universal Media Group) va câştiga în 2021 mai mult decât au câştigat toţi muzicienii din UK în 2019 în urma vânzării propriilor creaţii. Frustrant sau simptomatic?

Ne putem da seama cât de important a fost muzician de blues după numărul de piese cântate de cei care l-au urmat, de stilul preluat de aceiaşi continuatori, de fundaţiile şi premiile înfiinţate după numele lui sau după albumele omagiu apărute după ce a murit.

Blues-ul ar minţi dacă ar fi cântat cu precizia jazz-ului sau a muzicii clasice. Jimmy Reed are una dintre cele mai subversive poveşti de succes şi rămâne unul dintre cel mai fascinante personaje din povestea americană legată de „roots music”.

Pentru mine, Enescu 2021 n-a început cu Rapsodiile lui Enescu, lucrări de tinereţe ale patronului spiritual al Festivalului şi totodată printre cele mai celebre, dirijate anul acesta de Paavo Järvi cu Filarmonica bucureşteană şi de Sir Simon Rattle cu London Symphony Orchestra.

Cât de mult din ceea ce ascultăm este influenţat de blues? Ce forţă a modelat forma pe care sunt scrise şi cântate majoritatea pieselor din muzica pop, adică limbajul popular, echivalentul ”audienţei generale” din industria filmului? Cât de puternic a fost acest agent de schimbare şi încântare?

Tenorul Daniel Magdal a devenit solistul Operei Bucureştene relativ recent,după aproape trei decenii de consistentă carieră internaţională.

Am lămurit clar ideea că orice intenţie de a stabili lideri unici de ierarhie, conducători supremi de categorie sau orice frază care începe cu „cel mai bun“, „cel mai mare“ sau alte superlative fără sens ţine de nesiguranţa celui care mai degrabă vrea să aduleze, are nevoie de supremaţia unui idol, pierzând atenţia de la esenţial.

Deşi facem parte dintr-o generaţie care a prins şi era analogică şi revoluţia digitală, învăţând astfel să căutăm unde trebuie, fără să credem că totul ni se cuvine şi ne aşteaptă de-a gata, ne e destul de greu să ajungem la unele adevăruri, în pofida documentării acestora, pentru că sursele se înmulţesc odată cu numărul pasionaţilor implicaţi.

N-am mai văzut atâta şoc şi groază de la referendumul Brexit. Când, a doua zi după vot, cea mai căutată sintagmă pe Google, în Marea Britanie, a fost „What is Brexit”. Prestaţia Madonnei la Eurovision nu e nimic altceva decât ceea ce trebuia să fie. Acuzele, scuzele şi argumentele post-show sunt doar pentru cei naivi. O spun din postura de jurnalist care a participat la mai multe ediţii internaţionale ale concursului.

Mi-am tot propus să ajung la unul dintre concertele din Stagiunea de jazz de la ARCUB, iar de când curatorul acesteia a devenit Cristian Soleanu, din stagiunii 2018-2019, pot spune că mi-am notat datele în fiecare lună, pentru a depăşi abstractul informărilor de presă, like-urilor pe Facebook şi a tuturor celorlalte forme de participare virtuală la aceste evenimente.

Să analizezi 50 de ani de muzică, să explici rolul unei trupe care reprezintă tot ce poate fi mai bun, mai tehnic, mai estetic şi mai masiv în muzica secolului XX, cu o extensie foarte influentă în secolul XXI, să încerci să povesteşti drumul de la prima apariţie la primul album apoi întregul catalog atins de geniu, ar însemna sute de pagini consistente, scrise după sute de ore de documentare şi audiţii.

Mulţi chemaţi, puţini aleşi după ce zeul Wothan a aruncat provocarea. Zeu al războiului, dar şi sursă a înţelepciunii, a chemat cele mai creative minţi să încerce Valhalla prin experimente sonore şi un limbaj muzical nou, dezvoltat la sfîrşitul anilor ’60 printr-un curent numit, mai mult sau mai puţin autoironic, krautrock.

8 ianuarie 1947 – se naşte David Robert Jones, pe 40 Stansfield Road, Londra, SW9. Noiembrie 1951 – intră la şcoala Stockwell. 1955 – familia Jones se mută în suburbii. Căsuţa din Plaistow Grove, Bromley va fi adresa lui David pentru următorii 12 ani.

Nu am scris niciodată despre Pink Floyd, la fel cum o bună perioadă nu am îndrăznit să abordez muzical vreun titlu din repertoriul acestei trupe, deşi în privinţa altor preferaţi am avut mai mult curaj.