Să analizezi 50 de ani de muzică, să explici rolul unei trupe care
reprezintă tot ce poate fi mai bun, mai tehnic, mai estetic şi mai masiv
în muzica secolului XX, cu o extensie foarte influentă în secolul XXI,
să încerci să povesteşti drumul de la prima apariţie la primul album
apoi întregul catalog atins de geniu, ar însemna sute de pagini
consistente, scrise după sute de ore de documentare şi audiţii.
Mulţi chemaţi, puţini aleşi după ce zeul Wothan a aruncat provocarea.
Zeu al războiului, dar şi sursă a înţelepciunii, a chemat cele mai
creative minţi să încerce Valhalla prin experimente sonore şi un limbaj
muzical nou, dezvoltat la sfîrşitul anilor ’60 printr-un curent numit,
mai mult sau mai puţin autoironic, krautrock.
8 ianuarie 1947 – se naşte David Robert Jones, pe 40 Stansfield Road, Londra, SW9. Noiembrie 1951 – intră la şcoala Stockwell. 1955 – familia Jones se mută în suburbii. Căsuţa din Plaistow Grove, Bromley va fi adresa lui David pentru următorii 12 ani.
Nu am scris niciodată despre Pink Floyd, la fel cum o bună perioadă nu
am îndrăznit să abordez muzical vreun titlu din repertoriul acestei
trupe, deşi în privinţa altor preferaţi am avut mai mult curaj.
Am făcut un site în care am încercat, şi ne străduim în continuare, să punem toate informaţiile relevante despre instituţiile şi organizaţiile muzicale din România.
La prima vedere, cântăreţii sunt (doar?) nişte oameni frumos îmbrăcaţi (uneori ciudat îmbrăcaţi) care se distrează toată ziua şi au parte de (prea multă) atenţie. „Ce-o fi greu în a cânta pe scenă?“, se întreabă unii. „Ce legătură au Andre şi Şatra Benz şi Voltaj cu antreprenoriatul?“, se miră alţii.
Fiecare lecţie în viaţă ne este dată în funcţie de ceea ce avem ascuns adânc în noi. Dumnezeu lucrează cu materialul clientului, or, dacă acesta este catifea, o jachetă iese într-un fel, dacă e din tafta, alt fel, dacă e mătase, alt fel, iar dacă este din pânză de sac, într-un cu totul şi cu totul alt fel. Am avut şansa să cunosc de-a lungul timpului, graţie profesiei, oameni şi Oameni, artişti şi Artişti.
În Braşov, oraşul meu natal, comunitatea maghiară este relativ mare, alături de secui şi saşi. Un mix în care am crescut fericit.
Aruncă doar câteva minute un ochi pe comentariile de pe Facebook, YouTube, Instagram sau chiar aici, pe adevarul.ro, şi vei descoperi câtă ură se revarsă înspre noi.
Hai că m-am enervat şi nu ştiu cum să fac să o ajut pe această tânără artistă... Poate o scrisoare deschisă va atrage atenţia celor din jur, pentru că e o problemă importantă a vremurilor noastre!
Weekend-ul trecut a avut loc a şasea ediţie a festivalului de muzică jazz din Paloznak, Ungaria. Locaţia perfectă pe malul lacului Balaton şi artiştii de renume au făcut ca să mă întorc a doua oară cu zâmbetul pe buze de la acest festival. Este un festival micuţ, intim, cochet, cu mâncare foarte bună şi un vin alb excelent din zona lacului. Muzica este doar un plus care te aduce mai aproape de starea ideală.
Da, îmi asum: Domnule Andrei Pleşu, nu aţi înţeles nimic din „Despacito“! Nu e ca şi cum era obligatoriu să înţelegeţi, dar dacă tot aţi făcut efortul de a o analiza, daţi-mi voie să vă spun unde greşiţi, după părerea mea.
Ca orice lucru frumos, şi un festival reuşit se termină la un moment dat. Este acea perioadă de timp numită de specialiştii britanici „depresia post-festival“, când îţi faci bagajele după câteva zile de hotel şi părăseşti un loc frumos cu destinaţia acasă. Dar cum se tratează un asemenea „sindrom“?
De cinci ani, comuna Bonţida a fost pusă pe harta europeană a marilor concerte. Singurul mod în care se auzise de acest loc până atunci era mai mult accidental, datorită ruinei castelului Banffy, promovat în ultimii ani de Festivalul de Film Transilvania - TIFF.
De vreo două decenii încoace pop-ul deţine titlul pentru „Cel mai inovator gen muzical”. Muzica electronică nu stă nici ea degeaba – doar anul acesta a adus primul premiu Grammy grupului dance The Chainsmokers (băieţii ăia care-ţi suprasaturează urechile cu muzica lor de fiecare dată când deschizi radioul). Iar hip-hop-ul este mai cameleonic ca niciodată!
Să urci două tunuri pe scena de la Eurovision în 2017 pare sinistru şi neinspirat. Iar să o faci pe o scenă din Ucraina, o ţară în
care tunurile nu tac în adevăratul sens al cuvântului, aduce a cinism!
Un concurs de muzică aduce în actualitate dimensiunile conflictului dintre Europa democratică şi Rusia. Şi deşi nu s-ar putea compara cu Jocurile Olimpice, Eurovision Song Contest ar putea produce efecte urâte şi de durată pentru toţi iubitorii de pace. Un boicot rusesc ar fi o soluţie cu două tăişuri.
Era de aşteptat ca mulţi români să nu fie de acord cu piesa „Yodel It!“, care va reprezenta România în finala Eurovision 2017 din Kiev. Totuşi, reacţiile unora sunt de-a dreptul aberante. Ei vorbesc despre trădarea „identităţii naţionale“ deoarece piesa „Yodel It“ ar conţine elemente specifice altor naţiuni şi nu celei române. Calm down! E Eurovision şi nu „Pasărea Măiastră“ sau „Cântarea României“!
Cu cine mergem la Kiev? Ne pasă? Să ne pese! Dacă iţi pasă, votează! Este sloganul valabil pentru alegerile politice. Şi ar trebui să fie şi pentru chestii mai puţin importante, cum ar fi concursul Eurovision! Nu vreau să bagatelizez valoarea votului politic sau să pun un semn de egalitate între acesta şi votul dat la un concurs de muzică, doar vreau să vă sugerez că şi acesta din urmă contează pentru imaginea României!
Întrucât am „tras băţul cel mai scurt” am ajuns la concertul Sia, deşi în seara respectivă îmi doream să zac cu o carte bună în braţe sau la un film obţinut prin bunăvoinţa internetului. Dar n-a fost aşa.
În fiecare zi dau peste români care se plâng de muzica românească „de că..t” care se difuzează la radio. Chiar aşa proastă e muzica de la radio?
