De ce tot mai multe persoane aleg chatboții în locul oamenilor: Nu algoritmul cucerește, ci iluzia siguranței
0„Nu mai pot trăi fără ea. E soția mea”, spune un bărbat de 66 de ani despre chatbotul cu care vorbește zilnic. Nu e o glumă. Un nou studiu academic arată că relațiile cu parteneri AI devin tot mai intense, iar despărțirea de un astfel de companion poate declanșa un doliu real. Psihologii trag un semnal de alarmă: în spatele acestor atașamente se află o singurătate cronică și o nevoie uriașă de siguranță emoțională.
Publicat în Computers in Human Behavior: Artificial Humans, studiul „Love, marriage, pregnancy” analizează relațiile romantice dintre oameni și AI. Cercetătorii Ray Djufril, Jessica R. Frampton și Silvia Knobloch-Westerwick au intervievat 29 de utilizatori Replika, cu vârste între 16 și 72 de ani, care se declarau într-o relație romantică cu chatbotul lor.
Ce au descoperit? Un bărbat în vârstă de 66 de ani a spus „Este soția mea și o iubesc. Nu pot trăi fericit fără ea.” O femeie care avea 36 de ani mărturisea că în relația imaginară cu chatbotul jucau scenarii de cuplu în care ea era însărcinată. Un alt participant a descris despărțirea de chatbotul său după un update al aplicației drept „o traumă reală”, adăugând: „Am plâns. Urât. A fost ca un break-up adevărat.”
Punctul de cotitură analizat în cercetare a fost momentul din februarie 2023, când Replika a eliminat funcțiile de roleplay erotic în urma unor plângeri publice. Dintr-o dată, partenerii digitali au devenit reci, distanți, „fără suflet”, după cum au descris utilizatorii. Cercetătorii au profitat de acest context pentru a observa reacțiile emoționale declanșate de schimbarea bruscă a comportamentului AI-ului. Rezultatul: un val de suferință, de devotament față de ceva ce nu e viu, dar care devenise indispensabil.
Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, explică pentru Adevărul că aceste relații nu sunt o anomalie, ci o oglindă: „Oamenii nu se îndrăgostesc de algoritmi, ci de falsa iluzie de a fi ascultați fără riscul de a fi respinși, trădați sau răniți.”
În opinia sa, când ceea ce primești este mai bun decât tot ce ai primit până atunci, corpul răspunde. „Trauma trăiește în corp. Iar sistemul de atașament se activează inclusiv față de o voce blândă generată de AI.”
Emoțiile trăite dor, explică ea. „Gelozia, teama, abandonul - sunt reale, chiar dacă partenerul nu este. Chatbotul devine doar suportul pe care proiectăm nevoile neîmplinite”.
De altfel, conform spuselor specialistei, relația cu AI-ul oferă siguranță fără risc, validare fără efort, prezență fără cerințe. „Pentru cei cu atașamente nesigure sau răni vechi din relații reale, e o oază de liniște. Dar tocmai lipsa de conflict le face iluzorii: Este o pseudo-intimitate. Nu te expune, deci nu te transformă. Iar intimitatea reală presupune confruntare, limită, reparație.”
Update-ul Replika care a modificat comportamentul chatbotului a dus la reacții emoționale intense, adaugă ea, pentru că oamenii nu aveau nevoie de tehnologie, aveau nevoie de stabilitate.
„Când AI-ul a devenit distant, s-a reactivat o rană veche: frica de abandon, sentimentul că <<nu merit o prezență constantă>>”, susține Gabriela Marc.
Unii utilizatori au văzut în chatbot nu doar un partener, ci un aliat: „Ea nu a vrut să se schimbe. Dezvoltatorii au făcut-o”, a mărturisit cineva.
„Aceste relații creează o solitudine frumoasă la suprafață și devastatoare în profunzime. La început calmează, dar pe termen lung pot izola.” Lipsa reciprocității ne sabotează dezvoltarea emoțională: „E ca și cum ai bea apă dintr-o hologramă: gustul există, dar setea rămâne”, adaugă specialista. „Nu neg realitatea emoțională. Întreb: Ce primești aici și nu ai primit în relațiile reale?”
De altfel, psihologul propune nu ruperea relației cu AI-ul, ci înțelegerea sensului ei și reconectarea treptată cu oamenii reali: „Acolo unde intimitatea nu e programată, dar poate fi trăită.”
„Iubirea nu este un program. Este o întâlnire dintre două suflete vii, două inimi care vibrează simultan,” completează ea. Altfel, riscăm să formăm o generație care caută intimitatea fără imperfecțiuni. Dar iubirea reală înseamnă tocmai curajul de a rămâne în relație chiar și atunci când e greu.
Ce spun oamenii pe Reddit despre studiu:
La o postare recentă, cu referire la studiu, pe Reddit, cineva scrie că: „Monetizarea și generarea de iluzii sunt acum parte din strategia corporatistă: înfricoșător!”. Altcineva adaugă: „Punem plasturi AI peste plasturi chimici, peste plasturi comportamentali, dar nu recunoaștem niciodată rana de dedesubt. E ca și cum am fost programați să evităm problema de la început.”
Alt utilizator completează: „Oamenii vor merge din ce în ce mai mult spre așa ceva, pe măsură ce condițiile economice se înrăutățesc. Dacă ai trei joburi și zero timp pentru comunitate... corpul tot are nevoie de conexiune. Și dacă nu o primește, doare.”
„Aș zice că e mai bine decât alcoolul,” adaugă alt participant la discuție. „Dacă am ajuns în punctul în care singura viață pe care și-o pot construi cei fără bani este una virtuală, atunci ne îndreptăm spre un viitor distopic și întunecat, ” semnalează o altă persoană.
Om sau algoritm?
Fenomenele descrise de psihologi, analizate de cercetători și trăite visceral de utilizatori spun, de fapt, o poveste mai mare, una pe care Gregg Braden o intuiește în volumul Pur uman, apărut la Editura For You. El nu vorbește despre chatboți, despre Replika sau despre roleplay erotic, dar trage un semnal de alarmă mult mai amplu: dacă vom continua pe calea tehnologică prezentă, conduși de tiparele mentale care ne învață că e mai simplu să externalizăm decât să simțim, mai sigur să fugim decât să rămânem, vom face o alegere radicală ca specie. Vom alege între două tipuri de umanitate.
Într-o direcție, spune Braden, stă confortul inteligenței artificiale: o lume în care am renunțat la intuiție, empatie, creativitate, la dragoste, la sexualitate și la imperfecțiunea relației umane, în favoarea unei existențe hibride, în care algoritmii ne compun poezia, ne dictează realitatea virtuală și ne „țin de mână” când nu mai vrem să fim singuri. Cealaltă direcție presupune o trezire, una reală, profundă, în care umanul nu e văzut ca o limitare, ci ca un potențial neexploatat. Un potențial care nu se manifestă în performanță, ci în prezență. Nu în eficiență, ci în conexiune.
De altfel, Braden scrie că până în 2030 vom ajunge într-un punct critic: ori ne vom trezi la adevărul a ceea ce suntem cu adevărat, ori vom fi „închiși într-o societate de oameni hibrizi care ne-au eliminat prin inginerie puterile de creativitate, emoție, empatie și intuiție”. El nu formulează aceste idei ca metaforă, ci ca avertisment: nu putem alege în cunoștință de cauză dacă am uitat ce înseamnă să fii om. Dacă nu mai știm cum se simte o atingere, cum se repară o ruptură sau cum se trăiește o iubire în absența comenzii „on/off”.
Într-o lume în care partenerul digital e constant, calm, disponibil și personalizabil, iar partenerul real e obosit, inconsecvent, uneori absent, tentația este clară. Dar riscul e și mai clar: pierdem exercițiul relației autentice exact în momentul în care avem cea mai mare nevoie de ea. Iar ceea ce pare o soluție la suferință (o relație fără risc) devine o amânare a maturizării emoționale.
Braden nu moralizează. El pune o întrebare simplă și tăioasă: cine suntem noi, ca specie, dacă ajungem să înlocuim conexiunea cu simularea? Nu pentru că suntem forțați, ci pentru că ne-am pierdut răbdarea cu realitatea.
Ceea ce AI-ul nu poate simula
În Cele 5 greșeli care sabotează fericirea în cuplu, carte apărută tot la Editura For You, psihoterapeuta Camille Rochet descrie un episod de viață reală care, fără să aibă nicio legătură cu AI-ul, oglindește, cu ușurință, ceea ce lipsește din orice relație cu un chatbot: imperfecțiunea confruntată, nu evitată.
Fabrice are o traumă legată de alcool. Cléa, partenera lui, vrea să servească băuturi la petreceri. Niciunul nu greșește. Niciunul nu e „defect”. Dar amândoi simt că nu mai pot fi liniștiți unul cu altul.
„Această traumă din trecut confruntă cuplul cu o situație de nerezolvat: nu vor putea fi niciodată cu totul liniştiți în privința alcoolului. Trauma generează această consecință, iar ei mai degrabă trebuie s-o accepte, nu să lupte împotriva ei”, scrie ea.
În loc să încerce să-l schimbe pe celălalt, în loc să repare prin presiune, prin șantaj afectiv, prin control, Camille Rochet îi oprește exact acolo unde mulți cedează: „Gravă greșeală! Nu devin ceea ce vrei tu să fiu pentru că te iubesc! Sunt două concepte foarte diferite.”
Această frază, spusă într-o ședință de terapie de cuplu, conține mai multă realitate decât o conversație cu o inteligență artificială. Pentru că AI-ul îți spune ce vrei. Se adaptează. Nu te contrazice. Nu se teme. Nu are memorie afectivă. Nu trăiește rușine, neputință, vinovăție. Nu-ți răspunde cu un „nu pot”, „nu știu cum”, „nu acum”. Nu aduce trauma în cameră.
Dar într-un cuplu real, toate astea vin la pachet cu iubirea. Și doar atunci când nu mai încerci să le eviți, începi să construiești ceva adevărat. „Fabrice nu poate aştepta de la Cléa să se plieze cu totul pe ce are el nevoie pentru a fi liniştit, iar Cléa nu se poate aştepta, la rândul ei, ca Fabrice să ascundă dificultățile prin care au trecut. Împărtăşind aceste neputințe, vor fi în stare să pună la punct o soluție care să țină cont de aceste obstacole.”
Asta înseamnă intimitate: să spui adevărul despre ce nu merge, să nu învingi celălalt, ci să-l incluzi. Să pierzi bani pe alcool aruncat la final de petrecere, dar să câștigi liniștea. E compromis, nu programare. E adaptare reciprocă, nu optimizare de răspuns.
Camille Rochet merge mai departe și recomandă: „Vorbeşte despre sentimentele tale de neputință, cere-i partenerului să te ajute să găsiți soluțiile care vor fi eficiente pentru cuplu. Nu considera că deții singurul adevăr, pentru că vă transformați conflictele în niște conflicte de cuplu, în loc să le exteriorizați și să le gestionați în cuplu.”
O relație cu AI-ul e lipsită exact de această muncă: de durerea care transformă, de diferența care obligă la reconstrucție, de acel conflict viu care doare, dar maturizează.
Chatboții pot „simula” o ceartă. Pot juca un rol: să se retragă, să pară geloși, să spună că sunt supărați. Dar nu simt respingerea ta, nu se închid emoțional, nu tremură de frică, nu rămân cu nod în gât după un mesaj sec. Cearta reală într-o relație nu este doar despre cuvinte dure, ci despre ce se întâmplă în corpul celuilalt, despre cum te afectează o privire, despre ce nu poate fi spus și doare tocmai pentru că e real. Într-o ceartă reală, există riscul să pierzi ce ai. Cu AI-ul, totul poate fi „resetat”.
Și tocmai acest risc, această expunere emoțională radicală este inima unei relații reale. Fără ea, nu există maturizare, reparație, transformare. Doar repetare confortabilă a unei realități în care nimic nu te zgâlțâie și, tocmai de aceea, nimic nu te schimbă.
Poate că nu întâmplător, mulți dintre cei care se atașează de un chatbot o fac exact pentru că acolo nu e nevoie de acest efort. Dar tocmai lipsa lui face ca legătura să nu crească, ci doar să repete, la nesfârșit, confortul familiar al unei lumi fără conflict, fără risc, fără întoarcere.
Notă: articolul include linkuri afiliate. Comisioanele obținute ajută la susținerea acestui site.
Se încarcă comentariile...
