De ce ajung unii oameni să își ia viața? Explicațiile unui psiholog după cea mai recentă tragedie de la metroul din București

Un tânăr de 22 de ani a murit după ce s-a aruncat în fața metroului, în stația Piața Unirii 2 din București, pe 12 martie 2026.

Sursă foto: Pixabay

Incidentul a blocat circulația și a mobilizat pompierii, medicii și poliția, dar dincolo de protocoalele de intervenție rămâne o întrebare pe care societatea o evită adesea: cum ajunge un om în punctul în care moartea pare singura soluție?

Anatomia unei tragedii

„Suicidul nu este niciodată rezultatul unei singure cauze. El apare la intersecția dintre suferința psihologică profundă, vulnerabilități personale, tulburări psihice, presiuni sociale și circumstanțe dificele de viață. Cercetările din domeniul sănătății mintale arată că trebuie să facem o distincție esențială între factorii de risc pe termen lung - precum depresie, stresul cronic sau istoricul tentativelor de suicid - și semnele de avertizare imediată , care indică faptul că persoana se află într-o criză acută”, explică psihologul clinician Mirela Maftei pentru „Adevărul” .

Specialista subliniază că, în multe cazuri, suicidul nu este o dorință reală de a muri, ci o încercare disperată de a scăpa de o suferință percepută ca fiind fără sfârșit. Pentru cei care nu au trecut printr-o astfel de experiență, poate fi dificil de înțeles cum poate deveni viața atât de apăsătoare încât să nu mai fie percepută ca suportabilă, atrage ea atenția.

Conform spuselor sale, în stările depresive severe persoana percepe existența drept lipsită de valoare, viitorul - fără speranță, iar lumea - ostilă sau indiferentă. Această percepție nu este o simplă tristețe, ci un mod distorsionat de a vedea realitatea, în care suferința psihică devine atât de intensă încât individul nu mai percepe alternative.

Semnele pe care le ignorăm

„În acest context, apar frecvent semne de avertizare: izolare socială, anhedonie, tulburari de somn, negativism, autoculpabilizare, discurs despre moarte, pierderea sensului vieții sau schimbările bruște de comportament. Aceste semnale sunt esențiale pentru intervenția timpurie și nu trebuie ignorate”, completează ea.

Există o dezbatere veche în literatura de specialitate privind ideea de „strigăt de ajutor”:„Unele comportamente suicidare pot avea o dimensiune de comunicare a suferinței - o încercare de a transmite lumii cât de mult doare ce nu poate fi exprimat altfel. Este important să înțelegem că semnele de avertizare nu trebuie minimizate sau interpretate drept simple încercări de a atrage atenția. Cercetările arată ca aceste semne sunt indicatori reali ai riscului și se impune necesitatea intervenției imediate”.

În realitate, adaugă Mirela Maftei, persoane aflate într-o criza suicidară trăiesc o profundă ambivalență: o parte din ele vrea să scape de durere, dar o altă parte ar dori să fie salvată. 

„Locul public poate facilita vizibilitatea strigătului de ajutor și poate spori intervenția rapidă a trecătorilor, dar alegerea spațiului reflectă, adesea, impulsivitatea, nevoia de a fi văzuți sau accesibilitatea mijloacelor, împreună cu dorința a transmite un mesaj comunității. Important este că, indiferent de context, gestul rămâne expresia unei suferințe extreme.”

Martorii, victimele invizibile

De altfel, Mirela Maftei vorbește și despre impactul avut asupra celor care asistă la un astfel de eveniment. „Puțin se vorbește despre impactul pe care un suicid îl poate avea asupra celor care asistă la un astfel de eveniment. În realitate, martorii pot deveni, la rândul lor, victime tăcute ale tragediei, purtând cu ei imagini, emoții și întrebări care pot persista mult timp după momentul în sine", punctează psihologul.

În fața unui eveniment atât de șocant, reacțiile psihologice sunt adesea intense și variate, subliniază ea. De exemplu, mulți oameni experimentează stări de șoc, neputință, anxietate sau vinovăție, întrebându-se dacă ar fi putut face ceva pentru a preveni tragedia. Alții pot rămâne cu imagini intruzive sau cu gânduri persistente legate de fragilitatea vieții. „Pentru unele persoane, mai ales dacă experiența este foarte violentă sau neașteptată, pot apărea chiar simptome specifice stresului posttraumatic”, atrage atenția specialista.

Un lucru este clar: majoritatea oamenilor nu sunt pregătiți să reacționeze într-o astfel de situație. „În lipsa unor repere sau a unei educații privind recunoașterea semnelor de avertizare și intervenție în timp de criză, martorii pot rămâne cu sentimentul paralizant al neputinței”, susține ea. Studiile arată că oamenii diferă semnificativ în modul în care interpretează semnele de risc și în capacitatea de a interveni, ceea ce evidențiază nevoia unor programe de educație comunitară privind sănătatea mintală in prevenirea suicidului.

Psihologul atrage atenția că impactul poate fi și mai profund atunci când martorii sunt copii sau adolescenți. „Pentru copii și adolescenți, expunerea la un astfel de eveniment poate avea efecte psihologice semnificative. Ei nu au capacitatea de a cunoaște sau procesa sau tragedie de acest tip, iar experiența poate genera anxietate, frică sau confuzie”, explică ea. 

În aceste situații, rolul părinților devine esențial: comunicarea calmă, oferirea unui spațiu sigur pentru exprimarea emoțiilor și, dacă este necesar, apelarea la sprijin psihologic. Toate acestea pot reduce impactul traumatic.

În cele din urmă, tragediile de acest tip nu afectează doar persoana care suferă, ci pot reverbera în întreaga comunitate. Ele ne amintesc cât de interconectate sunt viețile noastre și cât de important este ca societatea să dezvolte mai multă empatie, educație și capacitate de intervenție atunci când cineva trece prin situatii dificile de viață, este de părere Mirela Maftei.

Cum a reacționat internetul: între revoltă, empatie și furie

La scurt timp după tragedia de la metrou, pe Reddit a circulat intens o postare care a stârnit indignare. Titlul ei era: „Vă rugăm să nu vă mai sinucideți în public că speriați copiii”. Postarea originală a fost ulterior ștearsă, dar discuția de pe r/RoGenZ a rămas și a adunat sute de reacții.

Tonul dominant al comentariilor a fost unul de revoltă față de lipsa de empatie a persoanei care a început discuția. Mulți utilizatori au spus că formularea mută accentul de pe drama persoanei care și-a luat viața pe disconfortul celor din jur, într-un mod pe care l-au considerat brutal și lipsit de umanitate.

Un utilizator a scris: „Cred că mi-aș da o palmă peste față de rușine dacă mi-aș auzi un părinte vorbind așa despre un om care și-a luat viața. Păcat de omul ăla, tânăr, nu știu prin ce a trecut și ce probleme îl apăsau pe suflet, dar sper să fie într-un loc mai prietenos și mai pașnic decât pământul ăsta”.

Mai mulți participanți la discuție au insistat asupra ideii că, într-o criză suicidară, omul nu mai gândește în termenii confortului celor din jur. Un utilizator a scris: „Când zici că nimic nu mai are rost, crezi că mai stai să te gândești ce părere au alții, că văd pe cineva aruncându-se sau că îi întârzie la muncă? Când nu mai dai nicio importanță vieții tale, crezi că ai da pentru viața altora? Devine irelevant”.

Altcineva a formulat aceeași idee și mai tăios: „Un om de 21 de ani se sinucide, dar pe tanti asta o interesează că îi rămâne plodul traumatizat. Aia era buba”.

În același timp, discuția nu a fost complet unitară. Au existat și voci care au spus că, deși limbajul postării inițiale este revoltător, trauma celor care asistă la un astfel de moment nu poate fi pur și simplu ignorată : „Eu înțeleg faptul că unii se simt fără scăpare și recurg la suicid, e extrem de trist. Dar în același timp, șoferul și oamenii care așteaptă metroul ce vină au? Ei de ce trebuie să îl vadă pe om (...) și să rămână traumatizați?”. 

Altcineva a scris că: „Sinuciderea în public este un act de egoism extrem”. În timp ce alții au susținut că o astfel de judecată ratează tocmai esențialul: dimensiunea disperării din spatele gestului.

Pe lângă revoltă și condamnare, în discuție au apărut și observații despre lipsa de sprijin real acordat persoanelor aflate în criză. „E trist, pe consilierii de la ONG-uri antisuicid îi poți contacta telefonic doar în weekend, în timpul săptămânii dacă ai o criză și vrei să te sinucizi trebuie să le dai mail, iar serviciile de urgență nu iau în serios crizele persoanelor cu mai multe tentative”, a scris un utilizator.

În fond, discuția de pe Reddit a arătat două lucruri în același timp: cât de repede poate aluneca spațiul public spre cruzime și cât de puternică rămâne, totuși, nevoia de empatie atunci când societatea este pusă față în față cu o tragedie.

De ce reacționăm atât de diferit? „Aceste diferențe sunt influențate de nivelul de educație privind sănătatea mintală, de experiențele personale și de modul în care societatea percepe suferința psihică. Stigma asociată și suicidului rămâne o problemă majoră, iar lipsa de educație psihologica poate duce la judecăți dure sau la minimalizarea suferinței. În realitate, condamnarea nu ajută pe nimeni. În schimb, educația și empatia pot salva vieți”, opinează Mirela Maftei.

Ce putem face, de fapt

Psihologul spune că prevenția suicidului nu este doar responsabilitatea sistemului medical, ci a întregii societăți. Familia, prietenii și comunitatea pot juca un rol esențial în identificarea timpurie a semnelor de risc și în sprijinirea persoanelor aflate în criză.

„Primul pas este să ascultăm fără să judecăm și să luăm în serios semnalele de alarmă. De multe ori, oamenii aflați în suferință transmit indirect că au nevoie de ajutor, iar aceste semne nu ar trebui ignorate”, explică specialista.

Încurajarea persoanelor care trec prin momente dificile să ceară sprijin și facilitarea accesului la profesioniști în sănătate mintală pot face o diferență reală. În situații de risc iminent, intervenția rapidă -fie prin apelarea serviciilor de urgență, fie prin contactarea unui specialist - poate salva vieți.

Aceasta atrage atenția că, în spatele unui gest suicidal, există aproape întotdeauna o suferință profundă care nu este vizibilă pentru cei din jur. Spre deosebire de o rană fizică, durerea psihică nu lasă semne evidente și poate rămâne mult timp neobservată, chiar și de către cei apropiați.

„Empatia nu înseamnă să justificăm un gest tragic, ci să încercăm să înțelegem suferința care îl precede. Oamenii pot ajunge în momente de disperare profundă, iar uneori ceea ce lipsește nu este voința de a merge mai departe, ci sentimentul că cineva este acolo pentru ei”, mai spune Mirela Maftei.

În opinia specialistei, educația emoțională - atât pentru copii, cât și pentru adulți - rămâne una dintre cele mai importante forme de prevenție. Capacitatea de a recunoaște și de a exprima emoțiile, dar și de a cere ajutor la timp, poate reduce riscul unor astfel de tragedii.

„Poate cea mai importantă lecție pe care o astfel de tragedie ne-o oferă este că empatia nu este un semn de slăbiciune, ci o formă de responsabilitate umană. Uneori, cel mai puternic gest de prevenție este unul simplu: să fii acolo pentru celălalt”, concluzionează psihologul.