Deşi nu este vreo capodoperă, filmul spaniol „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar“, despre viaţa ieşită din comun a traficantului de
droguri columbian Pablo Escobar, cu Javier Bardem şi Penélope Cruz în
rolurile a doi amorezi care mai mult se urăsc, decât se iubesc, pică în România
la ţanc, arătând ce-nseamnă un „stat
mafiot“, cel spre care PSD-ul încearcă, cu
orice preţ, să-ndrepte ţara.
Este interesant
de urmărit cum noi nume apar în sfera interpretării muzicii clasice, oameni
tineri continuă o tradiţie, dar care, fiecare în parte, are ceva personal de
spus. Şi mi se pare important să-i cunoaştem, pentru că doar prin ei, aceşti
oameni care duc mai departe o tradiţie importantă a umanităţii, această artă –
muzica clasică – are un viitor.
LA SCARĂ MARE În noul „Jurassic
World: Fallen Kingdom“, regizorul J.A. Bayona introduce numeroase teme
filozofice şi politice, care fac ca precedentele filme să pară doar un „parc de
distracţii“, reuşind cel mai bun „Jurassic“ făcut
vreodată. Eroii din precedentul film, Bryce Dallas Howard şi Chris Pratt,
îşi reiau aici rolurile.
Deşi se număra deja printre cei mai apreciaţi şi
mai cunoscuţi actori de teatru şi film din România, rolul Relu din cele două
sezoane ale serialului „Umbre” produs de HBO l-au făcut pe Şerban Pavlu un star, atitudinea personajului a
devenit imitată, iar multe dintre replici, preluate.
La începutul anilor 70 România era fascinată de ascensiunea fără precedent în tenisul internaţional a doi sportivi români care ajunseseră să cîştige separat sau împreună marile turnee de tenis de la US Open sau Roland Garros: Ion Ţiriac şi Ilie Năstase.
Relativ recent,
simfonicul Filarmonicii bucureştene a comemorat cu anume discreţie împlinirea
unui secol de la proclamarea primei republici armene.
Fără un proiect centenar (de neînţeles, totuşi, pentru o instituţie reprezentativă a culturii de stat), stagiunea de la Ateneu din acest an merge pe aceeaşi linie mediocră a ultimelor decenii, cu unele momente ieşite din comun. Revenirea lui Andrei Ioniţă într-un concert al Filarmonicii, alături de Christian Badea, e un diamant sclipind în cenuşă.
Un excepţional film despre (prima) copilărie
realizează regizorul american Sean Baker, în „Proiectul Florida“, un mare succes al
cinemaului independent american de anul trecut. Observaţia este însă rece, ca a
unui entomolog sau antropolog, fără niciun fel de determinare psihologică sau
sociologică.
Una dintre ele ne
este mai apropiată – în fond, Leipzig era un oraş german cât de cât accesibil
şi în perioada comunistă, fiind plasat în fosta RDG; de cealaltă, ne desparte
un ocean, de apă şi de concepţii. Una este Orchestra Gewandhaus din Leipzig;
alta este Orchestra Filarmonicii din New York.
Aceasta se pare a fi fost prima grijă, e drept importantă, a actualei
conduceri a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi. Anume aceea de a
găzdui pe parcursul programelor de concert cât mai multe dintre
tendinţele componistice actuale, inclusiv pe cele de tradiţională
orientare.
Chiar dacă e departe de a atinge reuşita lui „Rogue One“,
precedentul spin-off al seriei „Războiul stelelor“, „Solo“
beneficiază de mâna sigură a regizorului Ron Howard (ca şi de pana legendarului
scenarist Lawrence Kasdan) şi îi va mulţumi şi încânta pe fanii genului. Ar fi
fost bine, însă, ca interpretul titular, Alden Ehrenreich, să fi fost
ales mai cu grijă şi cu mai multă charismă.
Un nume de familie arhicunoscut în România şi în
lume a apărut pe afişul primei scene lirice naţionale, în două distribuţii de
sfârşit de mai. Holender. Îl poartă fiul cel mic al celui mai longeviv director
al Operei de Stat din Viena, Ioan Holender, fost director al Festivalului
George Enescu, actual consultant artistic la Opera Metropolitan din New York.
Prezentând cazul unui copil sfâşiat în mijlocul unei proceduri
de divorţ a părinţilor, regizorul debutant francez Xavier Legrand, premiat pentru „Custodie“ cu
Ursul de Argint pentru regie la Veneţia, creează o tensiune aproape
insuportabilă, pe parcursul unui film doar de o oră şi jumătate.
Nu, nu mă pricep, ca tot românul, la fotbal, dar după ce am intrat la Muzeul Naţional al Fotbalului din Manchester am avut câteva revelaţii culturale. Nici nu ştiam că în oraşul celebrelor United şi City, pe care le urmăresc cu admiraţie, dar accidental la televizor, există acest aşezământ dispus pe şase nivele, care reface, în jurul unui concept deştept şi modern, istoria britanică a sportului-rege.
Nu poţi să nu observi: spiritul clasicismului sălăşuieşte în toată muzica în care echilibrul proporţiilor este susţinut de consisteţa unei gândiri ce aduce în prim-plan valori de aleasă semnificaţie; iar aceasta indiferent de zona stilistică; inclusiv în cazul şcolilor muzicale naţionale ale secolului trecut, la Strawinsky, la Bela Bartok.
A
avut loc zilele trecute la Ateneul Român un eveniment emoţionant.
Nu doar pentru că a fost un concert Beethoven pe care publicul îl
întâmpină întotdeauna cu mare bucurie, ci şi pentru că, în
calitate de amfitrion, celebra soprană Mariana Nicolesco ne-a amintit
cu distincţie cum trece timpul şi uităm adesea ce fac şi au făcut
marii Oameni pentru semenii lor.
Reconstituirea unei cariere în regia de operă răscolind prin arhiva revistei Opera vine prea târziu pentru completarea ei cu amintirile lui Lucian Pintilie. Articolul de faţă a prins contur abia Duminică la ora şase, la începutul unei veri de neuitat, în Pavilionul nr. 6, descoperind o latură mai puţin cunoscută a regizorului, punând în balanţă laudele şi criticile, acum, la Terminus Paradis. De ce trag clopotele, Mitică?
O lume
întreagă l-a văzut pe violoncelistul britanic Sheku Kanneh Mason la nunta
regală din 19 mai 2018, interpretând trei piese alături de un ansamblu
orchestral. Presa
britanică a scris deja despre faptul că Meghan Markle, actuala Ducesă de
Sussex, l-a invitat să cânte la nunta regală, după ce l-a ascultat la o gală
caritabilă patronată de Prinţul Harry.
În caz că ar putea contraria formularea minoritate majoritară, ei
bine, este vorba despre femeile care, deşi sunt mai multe pe faţa pământului, sunt
mai puţin prezente în lumina reflectoarelor.
Iată o formulă pe deplin
funcţională privind construcţia unei stagiuni de concerte, o formulă care dă
roade. Pentru publicul bucureştean, pentru abonaţii Filarmonicii, pentru
majoritatea membrilor ansamblului, constituie un real beneficiu faptul că anume
şefi de orchestră invitaţi îşi iau răspunderea specială a se ocupa de starea de
bine a primului colectiv simfonic al ţării.
