Zilele trecute, făcea valuri pe Facebook o ştire cum că în Turcia se închid teatrele de stat. De fapt, nu se închid – pur şi simplu, preşedintele Erdogan le-a luat direct sub aripa lui protectoare, ca să fie sigur că ceea ce se transmite prin cultură corespunde ideologiei de stat.
La trei ani după primul film cu Omul-Furnică, „Omul-Furnică şi Viespea“, cu aceiaşi interpreţi principali, Paul Rudd,
Evangeline Lilly şi Michael Douglas, este un reuşit film „de vară“,
cu umor şi efecte speciale, care duce însă nivelul de fantasmagorie (pseudo-ştiinţifică)
la un nivel inimaginabil nu mai departe de-acum câţiva ani.
În 1945, în contextul dramatic al sfârşitului războiului, Sergiu Celibidache este numit director muzical al Berliner Philharmoniker, ce fusese condusă în ultimii 23 de ani de Wilhelm Furtwängler.
Lansată de puţin timp, Grafic, un nou imprint al dinamicei edituri
ART, dedicat exclusiv cărţilor de bandă desenată şi romanelor grafice, publică în
premieră două volume ale legendarului Alan Moore, personaj iconic al
anarhismului contemporan: „Watchmen“ (considerat printre cele mai bune cărţi de limbă engleză
ale secolului XX) şi „V de la Vendetta“, dar şi reeditări ale cărţilor apărute aici mai demult,
cum ar fi cele ale Marjanei Satrapi.
Regizor şi interpret principal, actorul francez Albert Dupontel reciclează, în filmul său
„La revedere acolo sus“, numeroase toposuri de
cultură populară tipic franceze, într-o încercare de a
exorciza traumele războiului de-acum 100 ani, care-am fi naivi să credem că
sunt complet vindecate.
S-au
împlinit în 5 martie 65 ani de la moartea lui Stalin – finalul uneia dintre
cele mai negre perioade din istoria nu doar a Rusiei, ci a omenirii, în
general. Zeci de milioane de oameni exterminaţi, în Uniunea Sovietică şi în
lagărul comunist, destine frânte - nici
muzicienii nu au fost feriţi de impactul dur cu realitatea sovietică.
La final de stagiune, serialul se încheie cu
cronica spectacolului „Carmen“ de Bizet, în care rolul titular i-a revenit tinerei
Emanuela Pascu. Îl mai cântase pe prima scenă lirică naţională înainte de
stagiul de pregătire la Atelierul Liric al Academiei Operei din Paris.
Încheierea stagiunii de la Ateneu aparţine lui Leonard Bernstein. Fost discipol al lui Lenny, Christian Badea a ţinut să-i onoreze centenarul cu The Age of Anxiety, a doua simfonie a muzicianului american fiind, cred, prezentată în premieră în România.
Într-o îndrăzneaţă relansare a francizei „Ocean’s“,
regizorul şi scenaristul Gary Ross încearcă, prin filmul „Ocean’s 8: Jaf cu clasă“, cu o distribuţie feminină all-star: Cate
Blanchett, Sandra Bullock, Anne Hathaway, Helena Bonham Carter, Rihanna, să
recupereze „stilul“ pierdut, nu atât cel din filmele cu George
Clooney, cât cel al „filmelor-jaf“ din anii ’60-’70, operaţie care-i reuşeşte doar
parţial.
Îl aplaudăm la Ateneu de câteva ori pe an, când, sub conducerea lui, orchestra Filarmonicii cântă altfel şi altceva decât de obicei. Dar, dincolo de momentele cheie precum premiul Grammy, cariera foarte consistentă a lui Christian Badea merită cunoscută mai bine.
Deşi nu este vreo capodoperă, filmul spaniol „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar“, despre viaţa ieşită din comun a traficantului de
droguri columbian Pablo Escobar, cu Javier Bardem şi Penélope Cruz în
rolurile a doi amorezi care mai mult se urăsc, decât se iubesc, pică în România
la ţanc, arătând ce-nseamnă un „stat
mafiot“, cel spre care PSD-ul încearcă, cu
orice preţ, să-ndrepte ţara.
Este interesant
de urmărit cum noi nume apar în sfera interpretării muzicii clasice, oameni
tineri continuă o tradiţie, dar care, fiecare în parte, are ceva personal de
spus. Şi mi se pare important să-i cunoaştem, pentru că doar prin ei, aceşti
oameni care duc mai departe o tradiţie importantă a umanităţii, această artă –
muzica clasică – are un viitor.
LA SCARĂ MARE În noul „Jurassic
World: Fallen Kingdom“, regizorul J.A. Bayona introduce numeroase teme
filozofice şi politice, care fac ca precedentele filme să pară doar un „parc de
distracţii“, reuşind cel mai bun „Jurassic“ făcut
vreodată. Eroii din precedentul film, Bryce Dallas Howard şi Chris Pratt,
îşi reiau aici rolurile.
Deşi se număra deja printre cei mai apreciaţi şi
mai cunoscuţi actori de teatru şi film din România, rolul Relu din cele două
sezoane ale serialului „Umbre” produs de HBO l-au făcut pe Şerban Pavlu un star, atitudinea personajului a
devenit imitată, iar multe dintre replici, preluate.
La începutul anilor 70 România era fascinată de ascensiunea fără precedent în tenisul internaţional a doi sportivi români care ajunseseră să cîştige separat sau împreună marile turnee de tenis de la US Open sau Roland Garros: Ion Ţiriac şi Ilie Năstase.
Relativ recent,
simfonicul Filarmonicii bucureştene a comemorat cu anume discreţie împlinirea
unui secol de la proclamarea primei republici armene.
Fără un proiect centenar (de neînţeles, totuşi, pentru o instituţie reprezentativă a culturii de stat), stagiunea de la Ateneu din acest an merge pe aceeaşi linie mediocră a ultimelor decenii, cu unele momente ieşite din comun. Revenirea lui Andrei Ioniţă într-un concert al Filarmonicii, alături de Christian Badea, e un diamant sclipind în cenuşă.
Un excepţional film despre (prima) copilărie
realizează regizorul american Sean Baker, în „Proiectul Florida“, un mare succes al
cinemaului independent american de anul trecut. Observaţia este însă rece, ca a
unui entomolog sau antropolog, fără niciun fel de determinare psihologică sau
sociologică.
Una dintre ele ne
este mai apropiată – în fond, Leipzig era un oraş german cât de cât accesibil
şi în perioada comunistă, fiind plasat în fosta RDG; de cealaltă, ne desparte
un ocean, de apă şi de concepţii. Una este Orchestra Gewandhaus din Leipzig;
alta este Orchestra Filarmonicii din New York.
Aceasta se pare a fi fost prima grijă, e drept importantă, a actualei
conduceri a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi. Anume aceea de a
găzdui pe parcursul programelor de concert cât mai multe dintre
tendinţele componistice actuale, inclusiv pe cele de tradiţională
orientare.
