Explozie de tehnică, eleganţă şi emoţie la Gala de Balet „Carmen Sylva“. Publicul a aplaudat în picioare minute în şir la finalul reprezentaţiei 0

… a fost acordată pentru a 26-a oară la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti de către prof. univ. Georgeta Stoleriu, iniţiatoarea demersului, drept omagiu adus propriei îndrumătoare istorice, soprana Iolanda Mărculescu (Bucureşti 1923 – Milwaukee, Wisconsin 1992).

Anul muzical 2020 a debutat ridicol. În timp ce Filarmonica repeta pentru aniversarea celor 250 de ani ai lui Beethoven, guvernul, prin ministerul Culturii, îşi comanda un concert exclusivist de ziua culturii naţionale, cu invitaţii pentru nomenclatură. Au venit şi preşedintele şi premierul (ceea ce nu se întâmpla pe vremea  PSD).

În fiecare an, de Ziua Culturii Naţionale, unele dintre Institutele Culturale Române din străinătate reuşesc să organizeze câte o manifestare prilejuită de acest moment, învingând cu abilitate piedicile sistemului care presupune că acest tip de activităţi ar trebui reduse la minimum, dacâ nu chiar suspendate, din cauza inexistenţei unui buget de stat în vigoare în luna ianuarie şi, uneori, luni bune după.

Anul acesta, Beethoven împlineşte un sfert de mileniu, e incredibil de mult timp. Şi a-l onora înseamnă să-i asculţi muzica, fie în sala de concerte sau la Operă, fie prin înregistrări.

O.Ş.P. Domnule Marin Cazacu, sunteţi managerul Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română”, iar proiectul dumneavoastră Orchestrele Naţionale de Tineret ale României traversează, nu fără emoţii, o perioadă fastă în ultimii ani, cu prezenţe tot mai ambiţioase pe marile scene de concert ale lumii. Cum a fost anul 2019?

De prin toamna anului trecut, Netflix a adăugat ritmic în bibliotecă  o grămadă de filme româneşti (dacă am numărat bine, sunt 57, în total). O bună parte dintre acestea nu par să fi fost distribuite cum trebuie în reţeaua de cinematografe, pentru că nici nu auzisem de ele.

Mădălina Paşol provine dintr-o familie celebră de muzicieni care se întinde deja pe trei generaţii. Tatăl ei a fost şef partidă violoncel al Orchestrei Radio din România, unde bunicul ei a performat timp de 40 de ani, în calitate de solist.

Ca şi cum ar da un răspuns butadei în care Dumnezeu îl întreabă pe un credincios după moarte „cum a fost în Paradis?“, cineastul palestinian Elia Suleiman ne arată în cel mai recent film al său, „It Must Be Heaven“ / „Paradisul, probabil“ (care va fi distribuit de vineri de Independenţa Film), că paradisul, dacă ai ochi pentru el, poate fi găsit nu numai în Palestina natală, ci oriunde, poate fi chiar „după colţ“.

...în ultimele trei decenii? Am câştigat şi am şi pierdut, cu certitudine, în zona demnităţii susţinerii actului muzical artistic, în cea a conţinutului dar şi a motivaţiei acestuia; fapt care poate fi pe deplin realizat de cei care aparţin generaţiei de mijloc; sau celei a vârstnicilor zilelor noastre.

Filmele lui Radu Jude, Cristian Mungiu sau Cristi Puiu au dominat deceniul, dar adevărata deschidere a fost produsă spre sfârşitul decadei, de filmul Adinei Pintilie, „Touch Me Not“, câştigător al Ursului de Aur la Berlin în 2018. Regizoarea nu aduce numai o tematică cu totul nouă în cinematograful românesc, ci şi un limbaj cinematografic unic, revoluţionar chiar pe plan universal.

Obişnuiam să fac o recapitulare a celor mai frumoase momente muzicale ale anului care se încheie. Misiunea a devenit din ce în ce mai dificilă din 2016 încoace, pentru că în România se produc abia 5-6 spectacole sau concerte de calitate într-un an.

… a avut loc la Iaşi, ca eveniment premergător sărbătorii Sf. Crăciun şi ca memorator al galelor ce s-au desfăşurat începând din 2013 la iniţiativa managerului Operei Naţionale Române din municipiul moldav, Beatrice Rancea, o serie reprezentată de competiţia scenelor lirice cu subordonare naţională din România, cărora li s-a alăturat Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu” din  Chişinău.

2019 este anul în care câţiva autori importanţi s-au întors şi au confirmat că rămân în avangarda cinemaului contemporan: Lars von Trier cu odiseea criminalului în serie Jack, Lanthimos cu un pseudo-film istoric, despre decadenţa de la o curte a Angliei de pe vremuri, dar şi din civilizaţia noastră, Tarantino cu un film-omagiu faţă de „old Hollywood“, o ironie postmodernă de clasă, iar spaniolul Almodovar cu un film trist, testamentar.

Mai bine de trei sferturi din cele trei ore şi jumătate ale celui mai recent film al lui Martin Scorsese sunt ocupate de drumul sinuos şi nu din cale afară de spectaculos dintre o mostră de foreshadowing (o mână care apasă pe un trăgaci, sângele care ţâşneşte dintr-un cap pe un perete) şi dezvăluirea propriu-zisă, adică identificarea celor două personaje şi integrarea crimei într-un peisaj mai amplu.

A trecut cam neobservată proiecţia acestui film extraordinar, în penultima zi a festivalului Les Films de Cannes (în prezenţa regizorului, a unui actor principal şi a unuia dintre producători, şi urmată de un Q&A de o oră şi jumătate!), aşa că revin asupra lui. Mai ales că „Les misérables“ va fi distribuit în România de Independenţa Film, dar acest lucru se va întâmpla anul viitor, de pe 24 ianuarie.

La 53 ani, o cântăreaţă de operă este cel mai probabil să fie la zenitul unei cariere; la 18 ani, un violonist e cel mai probabil doar elev sau student şi pregăteşte concursuri care să-l propulseze în  lumea mare de concert. Altfel stau lucrurile pentru mezzosoprana Cecilia Bartoli şi violonistul Daniel Lozakovich – două excepţii care demonstrează că Excelenţa nu are vârstă.

Ministerul culturii a ajuns, de mulţi ani, o glumă proastă. Nu numai că lista celor care l-au condus în calitate de ministru este cea mai lungă dintre toate portofoliile guvernamentale, dar a devenit o sursă inepuizabilă de stupefacţii şi umor involuntar. Când ai putea crede că „mai rău nu se poate”, fiecare partid ajuns la putere se străduieşte să demonstreze că e mereu loc de mai rău, mai prost, mai nefuncţional.

Deschiderea stagiunii de la Teatro alla Scala pe 7 Decembrie, de ziua Sfântului Ambrozie, patronul oraşului Milano, e o tradiţie bine stabilită, încă din 1951. Prima alla Scala, cum i se spune, a devenit evenimentul cultural numărul unu în Italia, prezenţa preşedintelui republicii sau a premierului fiind o regulă rar încălcată, însă mereu acest spectacol atrage numeroase personalităţi.

Un mare exerciţiu de diplomaţie culturală. Cu „vocaţia de a actualiza imaginea şi percepţia celor două popoare unul faţă de celălalt, de a întări legăturile economice, ştiinţifice, culturale si de societate care unesc cele două ţări, de a arăta dinamismul şi imaginaţia creatorilor şi mediului de afaceri din cele două ţări, de a reafirma ataşamentul celor două ţări faţă de o Europă a păcii, a ideilor şi a cooperării“.

1. PATRU GENERAŢII CULTURALE. Ele – generaţiile culturale – pot fi în număr de patru. Prima generaţie este a întemeietorilor. Ei defrişează spaţiul entropic al naturii şi, în esenţă, sau prin extensie, al Existenţei. Ei sapă şi aşază temeliile solide pentru ceea ce va fi. Întemeierea se face întotdeauna pe orizontală, în punctul de intersecţie şi delimitare dintre adânc şi înalt.