REPORTAJ VIDEO Talpa, satul în care s-au filmat „Moromeţii“, la 31 de ani de la primul film al lui Stere Gulea, inspirat de romanul lui Preda 2

Când îţi cumperi bilet la un concert sau la un spectacol de operă trebuie să te decizi repede asupra locurilor. Fie că eşti la casa de bilete sau în mijlocul unei achiziţii online, timpul te presează şi nu de puţine ori te întrebi dacă ai fost inspirat cu alegerea locurilor. De unde se aude cel mai bine? De unde ai cea mai bună vedere spre scenă?

Am avut privilegiul de a studia muzica clasică indiană în timpul doctoratului chiar în patria Gangelui în modul tradiţional în care această ştiinţă se transmite de milenii în casa unui Guru. Maestrul meu a fost Leela Omchery, Profesor Universitar Doctor, premiată cu distincţia Padma Shri. În casa ei din Ashok Vihar, Delhi, am învăţat tainele ragasurulor din stilul Carnatic. La ultima noastră întâlnire mi-a oferit acest interviu.

S-au întors de la Paris pentru a-şi împlini un vis la construcţia căruia şi eu vă invit, copiii lui Maitec, mai exact fiul lui, scenograful şi fotograful de elită Ştefan împreună cu soţia lui, Dana, fireşte Maitec, de asemenea artistă a fotografiei, care au cucerit recunoaşterea capitalei artelor şi a tuturor experimentelor inovatoare în spaţiul plasticii, al imaginii, al cultivării frumosului în ipostazele lui cele mai diverse.

În sfârşit (toate tentativele anterioare fuseseră zădărnicite, din varii motive), am văzut aseară – în proiecţia de la Centrul Ceh, în Fiction Tuesdays – „Incineratorul“ / „The Cremator“ (1968-9) lui Juraj Herz (1934-2018), piesă de bază, dar şi de amurg, de crepuscul, a „noului val ceh“ (invazia sovietică din august 1968 a făcut ca filmul, prezentat sporadic în 1969, să stea „închis“ timp de două decenii, până-n august 1990).

În această seară se vor anunţa premianţii ediţiei a 59-a a Festivalului Internaţional de Film de la Salonic (TIFF), care s-a deschis pe 1 noiembrie.

Nu voi face nici o comparaţie între concertele de săptămâna aceasta, pentru simplul motiv că Joi am avut loc în primul rând, iar a doua zi undeva în sală.

Competiţia internaţională a oferit mai multe surprize plăcute cinefililor prezenţi la ediţia a 59-a a Festivalului Internaţional de Film de la Salonic (1-11 noiembrie a.c.).

Pe 1 noiembrie a debutat ediţia a 59-a a Festivalului Internaţional de Film de la Salonic (în engleză Thessaloniki International Film Festival sau, pe scurt, TIFF), unul dintre cele mai importante evenimente cinematografice anuale din sud-estul Europei.

Filarmonica a organizat ieri o conferinţă de presă cu ocazia concertului pe care-l va susţine Mischa Maisky la Ateneu, în această săptămână.

Are 27 ani şi un premiu Grammy obţinut în 2018 la categoria „Cea mai bună interpretare solo – muzică clasică“. Este privit drept succesor al marii tradiţii a şcolii ruse de pian, un talent ieşit din comun despre care pianişti importanţi ai timpurilor noastre nu au decât cuvinte de laudă.

A fost şi este o preocupare permanentă a managerului general al Operei Naţionale Române din municipiul de pe malurile Bahluiului, Beatrice Rancea, de a identifica glasuri noi, tinere, de a le oferi debuturi, de a le forja în spectacole, cu perspective importante de dezvoltare ulterioară pe măsura pregătirii lor de bază, tehnice îndeosebi. De la Iaşi au pornit nume care s-au afirmat sau se află în curs de afirmare.

Părerea mea, mânca-v-aş gura, e că de 50 ani, de la „Vânzătorii de pene/Am întâlnit ţigani fericiţi“ (1967), niciun film nu a mai reuşit să atingă realismul şi specificul rrom, ca cel al regizoarei Marta Bergman. O „oglindă” a prăbuşirii în haos.

Săptămâna trecută a avut loc conferinţa de presă prin care s-a anunţat programul ediţiei din 2019 a Festivalului George Enescu. De obicei, lista concertelor se anunţa la finalul ediţiei curente, dar probabil că schimbarea firmei de PR  a dus şi la o schimbare de strategie a comunicării, în general.

Recitalul de toamnă tradiţional dedicat liedului, pe care îl oferă renumita soprană Mariana Nicolesco prin discipolii săi, era aşteptat cu frenezie. În acest an a fost închinat celebrării Centenarului Marii Uniri, drept continuare a startului sărbătoririlor începute în vară, la Cursurile de Măiestrie Artistică de la Brăila.

„Touch Me Not“ al Adinei Pintilie funcţionează foarte bine ca o colecţie de secvenţe din viitorul post-uman al speciei, cel spre care apariţia şi convieţuirea cu „inteligenţa artificială“ ne-mpinge, vrem, nu vrem. Ca (mai) totdeauna, filosoful la care trebuie în primul rând să ne raportăm este germanul Nietzsche, cel pe care şi l-au revendicat în egală măsură şi totalitarismul (nazist), şi democraţia (postmodernă, cea vatimiană).

Titlul acestui film al lui Carlos Reygadas ar putea servi drept epigraf şi întregului festival Les Films de Cannes à Bucarest, aflat la a noua ediţie, la care am văzut anul acesta nu mai puţin de 22 de filme. Multe dintre ele intră pe ecrane în lunile următoare, şi ar fi păcat ca atunci să nu se înregistreze în săli aceeaşi afluenţă de public ca acum.

Ca şi la alte ediţii ale festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, filmele din Estul continentului par a prima clar în faţa celor din jumătatea vestică, atât din punct de vedere al măiestriei cu care sunt realizate, cât şi al importanţei subiectelor abordate. Cel mai clar exemplu: „Donbass“ al ucraineanului Serghei Lozniţa, despre războiul aflat în curs la doar câteva sute de kilometri de graniţele noastre.

În dezgustul general pentru felul în care guvernul tratează Centenarul României, prin cheltuieli faraonice pe proiecte culturale foarte slabe, aproape că am şi uitat să ne întebăm: bine, dar cum ar trebui să fie un eveniment dedicat sărbătorii naţionale ca să îl apreciem? Mai ales în domeniul muzical, ce aşteptări avem?

În concepţia regizoarei Alice Barb, directorul fondator al Casei Artelor „Dinu Lipatti“, noua stagiune a instituţiei subordonate Primarului General al Capitalei a propus un eveniment dedicat celebrei soprane Virginia Zeani, desfăşurat chiar în ziua în care artista a împlinit 93 de ani, 21 octombrie.

Atunci când l-am cunoscut, George era un copil de şaptesprezece ani, slăbuţ, cu ochelari şi mereu îmbrăcat la sacou. Locuia de foarte mulţi ani la Asociaţia Umanitară Concordia, era elev în ultimul an la liceu şi făcea parte din prima generaţie care a studiat la Şcoala de ucenici, un proiect privat de educaţie profesională din cadrul asociaţiei al cărui prim director am fost.