„Bucureşti - Oraş Deschis” - Mai mult de 50 de programe şi acţiuni culturale, toamna aceasta în Capitală 0

Una dintre tradiţiile Festivalului Enescu este concertul de închidere acordat, din 2013 încoace, Orchestrei Regale din Amsterdam – Concertgebouw. Festivalul a început acum o lună, când în România erau 868 de cazuri de covid, iar finalul ne găseşte cu un număr de zece ori mai mare de îmbolnăviri zilnice.

Celebrarea lui Enescu la 140 de ani de la naştere ne găseşte într-o situaţie inconfortabilă. Avem un Muzeu Enescu în Bucureşti care stă să cadă, mai ales casa în care locuia compozitorul, aflată în spatele palatului Cantacuzino-Nababul. Avem un Festival Enescu în criză de management.

Între draperiile groase, roşu închis, ale Sălii mari a Ateneului Român, ochiul unei camere de filmat se iţeşte curios – şi rămâne acolo pe întreaga durată a unui recital de mare clasă: negru şi roşu, Maxim Vengerov şi Polina Osetinskaya, pe scena Festivalului Enescu, în cea de-a treia de săptămână de graţie pe care o petrecem în compania Marii Muzici la Bucureşti.

Pentru prima dată invitaţi la Festivalul Enescu, muzicienii maghiari ai Orchestrei Radio din Budapesta au venit să demonstreze că merită să fie incluşi în seria „Mari orchestre“ de la Sala Palatului. Au apelat la doi dirijori foarte experimentaţi şi la doi solişti instrumentişti reputaţi pentru a face impresia cea mai bună.

La sfârşitul acestei săptămâni, se încheie şi cea de-a XXV-a ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”. O ediţie încărcată de o însemnătate simbolică: celebrăm 140 de ani  de la naşterea lui George Enescu, însă ne aflăm la finalul unei ediţii care ar putea să marcheze sfârşitul unei epoci.

Zilele acestea, lumea muzicală românească semnează adeziuni, ca pe vremuri, pentru numirea dirijorului Cristian Măcelaru la direcţia artistică a Festivalului Enescu.

Antonio Caldara a avut o carieră lungă de compozitor al mai multor curţi regale europene, cea mai importantă fiind cea vieneză. Un precursor al lui Salieri, dacă vreţi, fără să lase o urmă adâncă în istoria muzicii. A fost redescoperit de barochiştii secolului XXI, care au găsit că muzica lui merită popularizată.

Cristian Măcelaru spre directoratul artistic al Festivalului Enescu. Surpriza anului 2020 pentru muzica românească a fost numirea timişoreanului Cristian Măcelaru în funcţia de director muzical al Orchestrei Naţionale a Franţei, unul dintre prestigioasele ansambluri simfonice europene şi mondiale.

Cred că azi a fost pentru prima dată în această ediţie a Festivalului când am văzut un dirijor îndrăznind să le arate corzilor interiorul palmei, cerându-le să cânte mai încet. Şi tot pentru prima dată am văzut un dirijor care cere explicit expresivitate cu gestul acela al degetelor strânse spre piept: Give it to me, give me your soul!

Joyce DiDonato, diva muzicii baroce. A intrat în scenă plutind, distinsă, delicată, într-o rochie corail. (Avea s-o schimbe în partea secundă cu una de un auriu strălucitor, şi ea subliniindu-i silueta impecabilă.) Mi-a evocat apariţia pe scena Ateneului a legendarei Elisabeth Schwarzkopf acum multe zeci de ani, în văluri, parcă planând. Aceeaşi eleganţă, aceeaşi nobleţe, acelaşi farmec.

A doua întâlnire cu Maxim Vengerov la Enescu 2021 (după Concertul de Şostakovici cu Orchestra Naţională a Franţei dirijată de Cristian Măcelaru) a fost în intimitatea Ateneului, într-un recital cameral cu sonate pentru vioară şi pian. Partenera lui Vengerov a fost Polina Osetinskaia, o pianistă mai puţin celebră decât starul viorii, care şi-a asumat rolul secundar în această după amiază.

Concertul de la Ateneu promitea multe dincolo de prezenţa pe afiş a teribilei Yuja Wang. Mahler Chamber Orchestra la Bucureşti e un eveniment în sine, dar fără dirijor? Tocmai orchestra fondată de Claudio Abbado?

Când ai atâtea orchestre londoneze la Bucureşti, în cadrul Festivalului Enescu – London Symphony Orchestra (LSO), Philharmonia Orchestra (PO), London Philharmonic Orchestra (LPO), Royal Philharmonic Orchestra (RPO), ca să nu mai punem la socoteală şi orchestrele de cameră (The Academy of St Martin in the Fields sau London Mozart Players) – aproape că te temi că o s-ajungi să le încurci, că n-o să înţelegi nimic.

Un număr redus de spectatori au aplaudat zeci de minute creaţia naţională a operei lui Alexander von Zemlinsky, Der Zwerg (Piticul).

Acum doi ani, tot la Enescu, Vadim Repin oferea o versiune de neuitat a Concertului pentru vioară al lui Şostakovici, cu un Scherzo într-adevăr diabolic şi o Passacaglia apăsătoare şi lentă. Îl acompania Christian Badea la conducerea Filarmonicii din Sankt Petersburg, cea care a creat lucrarea în 1955.

Sunt un spectator fidel al Promenadei Operei de când s-a inventat sub forma de concert de gală extraordinar care anunţa debutul noii stagiuni.

Lahav Shani nu e celebru, dar este pe cale să devină. Multe lucruri nu veţi găsi pe Google despre el. A câştigat Mahler Conducting Competition (2013), concursul care l-a lansat pe Gustavo Dudamel pe scena internaţională.

Programul concertului avea titlul: Stabat mater – Caldara & Pergolesi, însă doar lucrarea celui din urmă a fost prezentată. Antonio Caldara a compus şi el muzica unui Stabat mater, dar pentru cvartet de solişti, cor şi orchestră, adică un efectiv mult mai numeros decât cel din distribuţia anunţată.

Dacă Stravinski şi-a descris Les Noces/Nunta drept „scene coregrafice cu muzică şi voci” sau „scene coregrafice pentru cor, solişti, patru piane şi percuţie”, îmi iau şi eu libertatea – pe care mi-o oferă muzica, pe care mi-o oferă Festivalul – să numesc câteva minunate întâmplări ale Enescului cu titlul de mai sus. Citiţi, deci, şi vă bucuraţi – ca să nu mă bucur doar eu.

De la Lausanne... ... a revenit la evenimentele enesciene Orchestra de Cameră, care îşi extrapolează numele odată ce bagheta îi revine tânărului american de 34 de ani Joshua Weilerstein.