Locuiesc în centrul Bucureştiului. Un agent imobiliar ar zice ultracentral: la doi paşi de Radio România, la alţi doi de Operă, la un sfert de oră de mers pe jos spre Ateneu sau Palatul Regal.
... la pupitrul primelor orchestre simfonice bucureştene. Spre bucuria
marelui public dar şi a celui de specialitate, tânărul şef de orchestră
este actualmente muzicianul care se impune treptat, dar sigur atât în
planul vieţii noastre muzicale, cât şi a celei internaţionale.
Vasile Ernu în dialog cu Mona Nicoară, regizoarea filmului „Distanţa dintre mine şi mine“ dedicat scriitoarei Nina Cassian (filmul este realizat de de Mona Nicoară şi Dana Bunescu).
Da,
dar nu doar să vorbim, ci să îl şi privim, fiindcă această aventură artistică
şi cognitivă ne este propusă de o operă cinematografică. Una curajoasă: "Touch Me Not", pelicula care a câştigat
în 2018, Ursul de Aur şi Premiul pentru cel mai bun debut, la Festivalul de
Film de la Berlin.
Reiau tema invitaţilor şi intrărilor în rol pe
prima scenă lirică a ţării, incitat de un recent spectacol cu „Rigoletto“ de
Verdi, în care baritonul clujean Balla Sándor a fost personajul titular, iar
tânărul tenor Adrian Dumitru a debutat în straiele Ducelui de Mantua. Li s-a
alăturat soprana Veronica Anuşca, Gilda, o artistă prea puţin prezentă pe
afişul Operei Naţionale Bucureşti.
... a fost aseară, când Sala Mare a Ateneului a vibrat de aplauze şi ovaţii în picioare după implacabilul final al simfoniei lui Şostakovici.
A fost iniţiativa regizoarei Alice Barb,
directorul fondator al Casei Artelor „Dinu Lipatti“, de a continua ciclul
aniversărilor memorabile începute cu marea soprană Virginia Zeani, dedicând o
serată specială de... „cifră rotundă“ binecunoscutei
realizatoare TV şi Radio Luminiţa Constantinescu.
Splendoarea unei epoci de mult apuse ne este readusă de
regizorul grec Yorgos Lanthimos, în filmul său „The Favourite“,
dar şi cruzimea inerentă perioadelor de decadenţă maximă, cum este şi cea pe
care o traversăm în prezent.
Trebuie observat, momentele simfonice ale lunii ianuarie, cele
concertante, au fost în parte interesante, în parte captivante. Spiritul
relaxat, exuberant al sărbătorilor de iarna a trecut. Evenimentele au
intrat în făgaşul firesc al stagiunii de concert.
2019 găseşte Opera Naţională Bucureşti pe acelaşi drum greşit pe care păşeşte apăsat de doi ani încoace. Numeroasele schimbări de direcţiune şi hotărârile judecătoreşti care amendează măsurile ministerului culturii duc la degradarea continuă a misiunii instituţiei din Piaţa Eroilor.
Ştiut este faptul, muzica de cameră este corolarul spiritual al
performanţei muzicale, un nivel pe care nu toţi muzicienii tind, nu toţi
pot a-l atinge, nu toţi ascultătorii îi pătrund tâlcul.
Specificul aparte al locului poate fi regăsit inclusiv în specificul vieţii muzicale israeliene. Indiscutabil, Filarmonica este actualmente
formaţia vedetă a ţării, una dintre ansamblurile cele mai bine cotate
ale vieţii muzicale internaţionale.
Ciclul de serate iniţiat, conceput şi pus în
pagină de muzicologul dr. Luminiţa Arvunescu, realizator al apreciatelor „Seri
de operă” de la Radio România Muzical, a cunoscut recent al şaselea episod,
mult aşteptat de fanii lirici.
De demult absentă de pe afişul primei scene
lirice naţionale, după o încercare nereuşită de a înlocui vechea montare a lui
Jean Rânzescu, populara operă verdiană a revenit recent la sala din str. Gen.
Berthelot, concertant, renunţându-se din nou la principiul consacrat al Orchestrelor
şi Corurilor Radio de a prezenta la fiecare început de an titluri lirice rare.
A fost, dacă se poate spune aşa, şi o mănuşă aluzivă aruncată vecinilor din
Splai.
Jubiliară. Acordată anual din fonduri proprii,
fără sponsori, de profesoara şi soprana Georgeta Stoleriu unui tânăr sau unei
tinere, studenţi ai unei clase de canto paralele, a colegilor dascăli de la
Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Omagiu adus regretatei soprane
Iolanda Mărculescu, profesoară a Georgetei Stoleriu.
Coerent cu ideologia social-democrată, PSD guvernează cultura într-un singur sens: accesibilitate mărită, dar cu costul renunţării la calitatea actului artistic. Mult, ieftin şi prost.
Decadenţa fără decadentism se trăieşte la nivelul individului şi a întregii societăţi fără urme estetice. Epoci decadente au mai existat în istorie.
Chiar dacă
regizorul danez va mai face şi un alt film, cel mai nou titlu al său, „The
House That Jack Built“, are o nuanţă testamentară. Prin el, Lars von Tier îşi
exprimă plenar dacă nu ura, în orice caz dispreţul faţă de specia umană care-l
animă. Există rai şi iad, ne spune regizorul danez, cum puţini au îndrăznit,
numai că raiul este gol.
S-a întâmplat recent la Opera Naţională
Bucureşti. Într-un titlu pentru care Verdi a fixat ca de obicei cu preciziune
timbralităţile personajelor vizavi de rolurile interpretate, de profilurile lor
caracterologice, de dramaturgia izvorâtă din sursele literare, aici, piesa
omonimă a lui Schiller forjată de libretiştii Méry şi du Locle, am întâlnit un
bariton, pe tânărul şi promiţătorul Cătălin Toropoc, distribuit în rolul de bas
al regelui Filip.
Azi marcăm Ziua Culturii Naţionale. Legiutorul a vrut să facă din Mihai Eminescu efigie culturală naţională, patron al spiritului românesc. Ce n-a luat acesta în calcul, el însuşi mai degrabă din lumea lui Nenea Iancu, este faptul că spiritul lui Eminescu face pereche - şi ce pereche! - cu spiritul lui Caragiale, că unul fără altul nu se poate!
