Interviu Filmul românesc care l-a cucerit pe Sebastian Stan: „L-a finanțat pentru că a rezonat cu propria lui poveste“

După șase ani de lucru și doi ani în care a căutat finanțare, „Malul Vânăt“, filmul cu care Andreea Borțun a debutat în lungmetraj, s-a bucurat de finanțări din străinătate, inclusiv din partea lui Sebastian Stan, celebrul actor de origine română de la Hollywood.

Andreea Borțun a debutat în lungmetraj cu Malul Vânăt. FOTO: Arhiva producătorului

Andreea Borțun (36 de ani) a debutat anul acesta în lungmetraj cu „Malul Vânăt“, film cofinanțat și produs de Sebastian Stan, celebrul actor de origine română de la Hollywood. Drumul ei spre marele ecran a pornit la 17 ani, printr-un atelier TIFF pentru adolescenți, „Let's Go Digital!“, experiență care a determinat-o să urmeze scenaristica la UNATC. A revenit la festival în mai multe rânduri, prin Transilvania Talent Lab și Transilvania Pitch Stop, unde „Malul Vânăt“ a fost prezentat producătorilor încă din stadiul incipient.

Lungmetrajul „Malul Vânăt“ („Blue Banks“) urmărește relația dintre o mamă și fiul ei într-un sat din România rurală, explorând teme precum libertatea, apartenența și maturizarea. Caracterul puternic al personajului din film și îndârjirea de a muta munții pentru fiul ei a rezonat cu Sebastian Stan, a cărui poveste este similară. Povestea filmului are și o notă din viața personală a regizoarei, ea fiind originară din Alexandria. Aflat în cinematografe de la începutul lunii, „Malul Vânăt“ va fi prezentat în șapte festivaluri internaționale prin rețeaua SMART 7, din care face parte și TIFF. Dincolo de regie, Andreea Borțun este scenaristă, dramaturgă și profesoară la UNATC, cofondatoare a rezidenței internaționale de scenaristică Pustnik și membră a echipei festivalului Ideo Ideis. Are studii de filosofie la Bard College Berlin și Universitatea din București. Scurtmetrajele sale „Blue Spring“ (2015), „Love Locker“ (2016) și „When Night Meets Dawn“ (2021) au adus-o în selecțiile celor mai importante festivaluri din lume, precum Cannes și Berlinale.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Andreea Borțun a vorbit despre parcursul de la primele ateliere TIFF până la întâlnirea cu Sebastian Stan, despre dificultatea finanțării de film în România și tăierile de bugete resimțite la nivel european, despre lumile rurale precare pe care le-a descoperit în documentare și despre prejudecățile legate de acestea, despre structurile narative diferite ale poveștilor spuse de femei. De asemenea, ea a subliniat lipsa unui spirit colaborativ între generațiile de cineaști români și a povestit despre cum a învățat să regizeze fără impunere autoritară, printr-un stil colegial de lucru.

„Weekend Adevărul“: Numele dumneavoastră a fost menționat de organizatorii TIFF drept exemplu de artist care a participat la programele festivalului dedicate noilor talente și a ajuns să-și transforme proiectele în realitate. Cum a fost drumul de la primul atelier TIFF la regia de film?

Andreea Borțun: Chiar îmi aminteam că prima oară când am fost la TIFF a fost în 2007, când aveam 17 ani, deci eram în liceu și am făcut parte din programul „Let s go digital“. Așa că povestea a început atunci. Într-o măsură, acela a fost și punctul în care am decis că voi merge până la urmă la UNATC. Nu am mers la departamentul de Regie, pentru că realmente nu mă simțeam potrivită pentru această profesie, așa cum o vedeam eu atunci, având în vedere felul în care funcționez eu pe dinăuntru. Așa că am dat la scenaristică de film. La doi ani după ce am terminat, am început să fac regie de film destul de autodidact, iar la TIFF m-am reîntors de fapt în mai multe instanțe, ulterior. Am venit la programul „Transilvania Talent Lab“, când încercam să dezvolt un program de rezidență de scenaristică, pe care îl și co-curatoriez deja din 2014. Am revenit ulterior cu acest proiect de lungmetraj în Transilvania Pitch Stop și l-am prezentat în fața unor potențiali producători. Și acest film, „Malul Vânăt“, în forma lui de work in progress, a fost prezentat aici pentru industrie, acum doi ani. Cel mai recent scurtmetraj, „When Night Meets Dawn“, de asemenea a fost aici și a fost premiat în competiția Zilele Filmului Românesc, în 2021. Așa că, sigur, e deja un istoric care mă leagă de TIFF.

Cât de greu a fost să obțineți finanțarea pentru film? Cât de mult a ajutat premiul obținut la Transilvania Pitch Stop, programul TIFF în care diferite proiecte sunt prezentate producătorilor sau altor potențiali colaboratori? 

Din păcate, aceste pitch-uri sunt mai degrabă menite pentru a găsi colaboratori. Doar dacă câștigi un premiu, ceea ce s-a și întâmplat atunci pentru mine, primești echivalentul unor servicii de post-producție sau echipament tehnic. Uneori primești și o sumă, dar sumele acelea sunt absolut infime în raport cu bugetul unui film, adică sunt mai degrabă de suport în procesul de dezvoltare a filmului. Sigur că acest film s-ar fi făcut mai devreme dacă bugetul lui ar fi fost împlinit mai devreme.

De când lucrați la film?

De mult, de aproximativ șase ani. Aș zice că procesul de finanțare a durat în jur de doi ani din momentul în care scenariul a fost într-o formă suficient de ok cât să fie trimis la instituțiile care finanțează astfel de proiecte. Filmul este o coproducție între România, Franța, Slovenia, inclusiv cu implicare din Statele Unite ale Americii de private equity. Am obținut fonduri inclusiv din partea Eurimages (n.e. – fond de sprijin cultural înființat de Consiliul UE care promovează filmul independent), deci a fost un buget care realmente s-a împlinit la potențialul maxim în raport cu ce oportunități există, de fapt, în spațiul european. Dar repet, asta a însemnat că a trebuit să așteptăm doi ani și ceva pentru ca lucrurile astea să se împlinească și cred din că e din ce mai dificil acum.

Andreea Borțun la filmările pentru Malul Vânăt. FOTO: Arhiva producătorului

Toți colegii mei din alte țări europene îmi povestesc despre tăieri de bugete în zona culturală, în finanțările de film, în coproducții. Aud asta din Finlanda până în Elveția. Nu suntem foarte optimiști în privința felului în care lucrurile vor evolua și cred că noi, ca cineaști, ne găsim într-un punct în care ar trebui să învățăm să operăm un pic diferit, fie că asta înseamnă echipe mai mici, fie că asta înseamnă o regândire a procesului de producție. Dar, realmente, cred că pentru a apuca să faci lucrurile pe care ți le dorești și pe care ți le-ai propus, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, trebuie să te adaptezi un pic la aceste limitări.

Prima finanțare a filmului, din străinătate

Am văzut mai multe filme românești, inclusiv câștigătorul la Cannes de anul acesta, realizate în coproducție. Cum a funcționat pentru dumneavoastră acest sistem? De exemplu, cum a funcționat relația cu instituțiile din Franța?

Ei intră în aceste coproducții ca parteneri minoritari. Adică filmul este majoritar românesc și există niște secțiuni specifice care nu intră în aceeași categorie cu a filmelor franțuzești la instituția din Franța care finanțează pelicule, CNC-ul lor. Eu am concurat practic pentru finanțarea de acolo, care e deosebit de competitivă, cu cineaști din întreaga lume aflați la primul și la al doilea film de lungmetraj. Unele finanțări au niște obligații care înseamnă fie că vei lua o parte din echipă din Franța, fie vei utiliza niște servicii post-producție de acolo; vei filma acolo poate. Astea sunt chestiuni pe care le negociezi deja încă din stadiul de scenariu, deci e important să ai asta în vedere.

Și mai spuneați că ați obținut fonduri din Slovenia, o țară mai mică decât România...

Da, așa este, de aici am primit prima finanțare. Este finanțarea care a deschis calea proiectului, de fapt. În timpul unui pitch, producătorul sloven Alex Pavlin s-a atașat foarte tare de poveste, de echipă, a vrut să lucrăm împreună și a zis că e dispus să încerce să aplice pentru o coproducție minoritară.

Sebastian Stan: modestia și notorietatea

Fondurile din SUA cum au fost posibile?

Vorbim de o sursă privată, de Sebastian Stan, actorul de origine română care a decis să se implice în film și a ajuns să fie inclusiv finanțator. Am discutat la Cannes, dar întâlnirea a fost facilitată anterior de prietena noastră comună, Alexandra Tânjală. Alexandra mă știe de foarte multă vreme, știa și proiectul, a citit scenariul și i-a plăcut. Îl știe foarte bine și pe Sebastian. El era într-un punct în care voia foarte tare să se implice în ce se întâmplă în cinemaul din România și atunci, cumva, lucrurile s-au potrivit foarte bine. Discuțiile au început în 2021. A decis să fie finanțator și producător.

Ați ajuns să-l cunoașteți pe Sebastian Stan? Vă gândiți, poate, chiar la un film în care să-l distribuiți?

Da, e foarte posibil.

Ce l-a atras la această poveste pe care o spuneți în film?

Cu precădere relația dintre mamă și fiu. Este ceva ce a rezonat cu el și, într-o măsură, cu propria lui poveste. Tipul acesta de caracter foarte puternic al Laviniei, personajul principal din film, care cumva trece peste munți pentru a putea să își atingă obiectivele e ceva ce i-a vorbit, a rezonat cu el.

Sebastian Stan are o relație foarte apropiată cu mama lui. FOTO: Profimedia

Cum este Sebastian Stan dincolo de ceea ce vedem în aparițiile publice?

Cred că este întocmai așa cum se prezintă în interviuri, cineva care, în ciuda notorietății, a reușit să păstreze o formă de modestie absolut de admirat și care manifestă un spirit de generozitate genuin. Cineva care știe să facă loc celuilalt. Realmente este o persoană pe care m-am bucurat că am avut ocazia să o cunosc.

„În absența acestor reprezentări, realitatea nu e întregită“

Care a fost punctul de pornire al acestui film?

A fost o căutare personală. Eu vin din sud, am crescut într-un sat din sudul rural. A fost o lume formatoare pentru mine și, inevitabil, la un moment dat, după ce o părăsești, vine o vreme când începi să îți construiești un sine mai stabil, în care simți nevoia să te întorci către locurile alea pentru a înțelege un pic ce a rămas în tine de acolo și ce păstrezi, ce nu păstrezi din experiența de acolo. Așa că de acolo a pornit, de fapt, din această nevoie a mea de a înțelege cum arată astăzi diferit mediul acela, cine sunt oamenii care îl locuiesc, cum e mentalul lor. Și după aceea, cum mă poziționez eu, ca tânăr adult, în relație cu această lume. Normal că apoi au intervenit și aceste agende un pic din sfera activismului, în sensul că mi se pare foarte nedrept că aproape jumătate din această țară este, până la urmă, rurală și o vedem atât de puțin reprezentată pe ecrane. De asemenea, mi se pare nedrept atunci când intervin prejudecăți despre felul în care oamenii aceștia își trăiesc viețile și cum ajung să aleagă lucruri. Toate treburile astea cred că trebuie rechestionate și mi se pare că cinemaul e un mediu potrivit pentru asta.

Mihaela Subțirică joacă rolul principal în Malul Vânăt. FOTO: Arhiva producătorului

Care sunt poveștile care lipsesc din cinemaul românesc?

În primul rând, cred că lipsesc povești ale unor femei care vin din niște medii poate mai puțin cosmetizate. Nu cred că ne este ușor să ne uităm la lumile precare, dar cred că uneori trebuie s-o facem pentru a ne păstra un simț al lucidității. Și cred că, de asemenea, în aceste lumi există și foarte multă lumină tocmai prin această reziliență. Și cred că tipul acesta de privire lipsește uneori. Ori ne uităm la ceva foarte gri, foarte întunecat, foarte tenebros și avem senzația că doar aia e realitatea, ori căutăm să supra-simplificăm și să bagatelizăm. Și atunci devine așa un fel de comic al comicului care nu mai are nicio esență în spate.

„Avem prejudecăți față de lumea rurală“

Care este întrebarea cu care vreți ca spectatorii să plece din sala de cinema după acest film?

Mi-aș dori să plece cu multe întrebări, să rămână procesul acesta cumva activ în spectator. Mi-ar plăcea să se întrebe despre felul în care se raportează la failibilitățile lor și la ale celorlalți din jur, la cum anume judecăm înainte de a cunoaște suficient niște lucruri. Da, poate că tipul acesta de relație mai ambiguă cu realitatea este ceva ce m-ar interesa să devină și o chestiune de chestionare pentru spectator.

Credeţi că există multe prejudecăți legate de femeile din zona rurală?

Da, dar nu doar în raport cu asta, cred că în general avem prejudecăți. Nu aș zice neapărat că avem prejudecăți față de femeia din mediul rural, dar aș spune că mai degrabă față de lumea aceea, în general.

Sărăcia ignorată a satului românesc

Personajul principal este inspirat dintr-o persoană cu care v-ați întâlnit în cadrul procesului de documentare? Este o parte din dumneavoastră?

Este rezultatul acestui proces de cercetare în care am cunoscut peste 40 de femei cu care am stat de vorbă în decursul a peste doi ani. Modelul de construcție interioară e mai degrabă al uneia dintre aceste femei care a rămas cu mine. Pe baza a ceea ce am înțeles eu despre ea, am construit ulterior această ficțiune. Și normal că parte din acest mix implică și ceva din mine. Nu poate să fie altfel, pentru că nu cred că am cum să mă sustrag din ecuație. Și cred că orice scriitor și orice autor se pune pe el în personajele lui. Nu în totalitate. Nu e sub nicio formă ceva autobiografic acolo, dar sunt bucăți din mine. Sigur, sunt părți dintr-un mine care am fost, părți dintr-un mine care sunt azi.

Din urma parcursului procesului de documentare, există un moment sau momente care au rămas cu dumneavoastră?

Da, sunt foarte multe. Primul care-mi vine în minte e poate nu unul cel mai fericit. Am ajuns într-un sat la un moment dat, care de altfel nu a intrat în primul film, dar va intra în al doilea, se cheamă Colb și inclusiv numele vorbește despre ce e acolo. Este un sat izolat cumva de drumul principal și e locuit de o comunitate rromă. A fost o ostracizare încă de pe vremea ceaușistă; multă vreme nu au avut acolo nici școală, nici dispensar. Copiii nu puteau ajunge la școală pentru că nu exista un autobuz care să-i ducă – din păcate, povești pe care le-am mai auzit în România. Dar în momentul în care am ajuns în satul acela, am simțit ceva ce n-am simțit niciodată până atunci. M-a lovit foarte tare felul în care un stat poate să-și abandoneze cetățenii. A fost cutremurător să văd un grad de precaritate foarte ridicat și, în același timp, o lipsă de încredere a oamenilor în ceilalți și o constantă vigilență, așa ca de mamifer. Asta mi-a rămas foarte puternic în minte, motiv pentru care locul acesta și lumea aia o să fie un personaj în următorul filmul. Altfel, sunt foarte multe momente amuzante pe care mi le amintesc, povești ale femeilor care încercau să facă haz de necaz pornind de la experiențe prin care au trecut. Îmi amintesc, inclusiv în procesul de casting, de câteva dintre actrițele cu care am lucrat și pe care le-am dus într-unul din satele în care am filmat, am făcut un fel de laborator de lucru și am avut mai multe experiențe cu natura de acolo care era foarte potrivnică. A fost foarte mult viu în toată experiența asta și mi-am dat seama că este poate partea din film care îmi place cel mai mult. Îmi plac toate celelalte, dar îmi place foarte mult să fiu pe teren. 

Andreea Borțun explorează România rurală în debutul său în lungmetraj. FOTO: Arhiva personală

Observ că personajele feminine au un rol central în multe din proiectele dumneavoastră. E un fel de semnătură?

Nu e neapărat o semnătură și nici nu știu în ce măsură a fost o decizie conștientă. Probabil că inițial te apleci asupra lucrurilor care-ți sunt mai degrabă cunoscute și poate mi-a fost mai ușor să înțeleg cum funcționează un personaj feminin. Dar, spre exemplu, la al doilea lungmetraj și, de altfel, și la cel mai recent scurtmetraj avem personaje masculine în centru.

Sunt anumite subiecte de film care sunt stimulate prin finanțare sau prin aplecarea juriilor marilor festivaluri spre ele, cum ar fi, de exemplu, la Oscaruri filmele despre minorități. Credeţi că ar trebui cumva și în România să fie stimulate anumite subiecte, de exemplu, cele despre condiția femeii în societate, în lumea rurală?

Nu cred că ar trebui să stimulăm în sensul acela în care s-o facem pentru că există un anumit scop de genul primirii unui premiu. Cred că ar trebui să facem acest lucru dintr-un real și onest sentiment de conștientizare a faptului că în absența acestor reprezentări, realitatea nu e întregită. Nu m-aș duce până la premii, dar cred că ar fi o idee bună dacă ar fi sprijinită producția, mi se pare că chiar ar putea să aducă așa un impuls adițional. Atunci când vine vorba de produsul final, cred că trebuie să rămână ceea ce este. Eu tind să cred că suntem deja expuși de când a apărut cinemaul mai degrabă la narative care au ca bază un spirit masculin, pentru simplul fapt că a fost un cinema al bărbaților. Felul în care femeile spun povești deseori au alte structuri, inclusiv dramaturgice. Și cred că, cu cât vedem mai mult și ne familiarizăm cu tipul acesta de structuri, cu atât o să înțelegem și unde stau calitățile acestor filme făcute de femei. Într-adevăr, uneori, niște jurii, care se uită în competiții la filme făcute de bărbați și de femei, s-ar putea să nu prindă în momentul acesta în care suntem în istorie întocmai niște aspecte pe care le găsesc a fi foarte importante în filmele făcute de femei. S-ar putea să pară puțin spectaculoase unele dintre ele, s-ar putea să pară puțin aventuroase, deși ele sunt foarte provocatoare, cred. Cred că avem un alt fel de a ne uita.

Andreea Borțun la filmările pentru Malul vânăt. FOTO: Arhiva producătorului

Ursula K. Le Guin, scriitoare de ficțiune, vorbește despre o teorie foarte interesantă, care se cheamă „The Carrier Bag Theory of Fiction“ și spune că mai degrabă decât să ne uităm la poveste ca la o suliță care, până la urmă, este instrumentul vânătorului, am putea să ne uităm ca la o desagă. Multă vreme povestea a fost văzută din perspectiva „arunc de aici și trebuie să ajungă acolo“; există o serie de obiective pe care un personaj trebuie să le atingă în căutarea a ceva. În vreme ce Le Guin spune „Da, dar cum ar fi dacă ne uităm la povești care sunt despre acumulare“. Așa e și povestea femeii care adună lucruri în această desagă și asta nu înseamnă că e mai puțin o poveste, doar că funcționează diferit și energia acestei povești e diferită.

Puterea filmului de a schimba realitatea

Se discută în ultima perioadă despre o responsabilitate a regizorului. Are regizorul o responsabilitate socială, politică, civică sau el trebuie să spună povestea așa cum o vede el fără a se preocupa la altceva?

Cred că are o responsabilitate, pentru că trăim într-un moment în care niciodată nu am fost expuși imaginilor precum suntem acum, și cred că felul în care ele ajung să ni se imprime în minți și în imaginar este și periculos, pentru că realmente cred că se produc niște modificări în noi, niște alterări, așa că cine se ocupă de domeniul imaginilor trebuie să fie foarte conștient la ce dă înapoi în realitate. Multă vreme am fost obișnuiți să credem – și așa a și fost – că filmul se inspiră din realitate. Dar cred că e un cerc mai complex, filmul se inspiră din realitate și se aruncă în realitate, iar realitatea se modifică ca urmare a ceea ce filmul a dat mai departe. Și cel mai simplu exemplu aici sunt telenovelele din America Latină, care au făcut asta cu generații întregi de femei. Modifică idealul după care-ți trăiești viața, construiesc obiective. Poate e un exemplu foarte diferit față de cinemaul de artă, dar cred că funcționează destul de similar și cred că avem o responsabilitate în a putea să fim foarte lucizi în felul în care prezentăm de fapt lucrurile pe care le spunem într-un film. Asta nu înseamnă că trebuie să fie dogmatic, nu promovezi un tip de agendă politică, asta se cheamă ideologizare și nu cred în asta, de oricare parte te-ai situa.

Cum vedeți evoluția noii generații de cineaști români? A apărut un nou val după Noul Val?

Nu cred că există acum un nume pentru ce se întâmplă pentru cinemaul din România. Până la urmă, titulatura „Noul Val“ nu a fost creația cineaștilor, ci a celor care se uitau la ce făceau ei. Așa că probabil o să mai treacă niște timp până când se concrentizează încercările generației mele, să vedem ce anume e comun în ce facem de fapt, iar pentru asta trebuie să existe un corpus. Nouă ne-a fost foarte greu să ne producem primele filme. Apropo de moștenirile Noului Val: eu am avut noroc într-o oarecare măsură, deoarece n-am terminat regie de film, motiv pentru care n-am simțit că trebuie să calc pe urmele nimănui, am simțit că vreau să descopăr cum vreau să fac film și asta mi-a dat o libertate pe care colegii mei din același an, de la departamentul de regie, nu au avut-o. Simțeau că trebuie într-o măsură să plătească un tribut cumva acestui tip de mișcare și, în același timp, să lucreze mimetic pentru a putea fi la rândul lor vizibili în ce înseamnă festivalurile din afară. Așa că a existat sigur acest tip de presiune. În același timp, nu cred că a fost o generație care să se fi gândit foarte mult la cei care vin după ei. Și nu cred că au implementat mecanisme care să poată să facă mai ușor traseul generației următoare, atât în ce înseamnă dezvoltarea zonei de producție, cât și în ce înseamnă de fapt debuturile în lungmetraj.

Tudor Giurgiu, președintele TIFF, spunea că astăzi nu ar vedea o coalizare a cineaștilor din Noul Val pentru obținerea unor condiții mai bune pentru artiști la fel cum a existat în momentul în care cinemaul era dominat de „vechea gardă“, sub conducerea lui Sergiu Nicolaescu. Este cumva normal să existe anumite animozități, anumite orgolii, în condițiile în care fondurile sunt limitate și este nevoie să se descurce cu resurse puține?

Cred că merge dincolo de fonduri. Nu cred că fondurile sunt sursa primă. Cu cât vei sprijini mai mult existența mai multor case de producție ale unor producători tineri, cu atât vei crește șansele ca ei să poată lucra cu oameni din generația lor și să-i poată susține. Atunci când tu, ca debutant, te duci într-o companie de producție cu experiență, care are doi-trei autori cu care lucrează și îi prioritizează pe aceștia când vine vorba de calendarele de producție, tu vei sfârși prin a-ți face filmul cu întârziere de trei-patru ani, pentru că stai la coadă.

Filmare la Malul Vânăt. FOTO: Arhiva producătorului

În schimb, dacă ai lucra mai degrabă cu cineva aflat la același nivel cu tine și ați crește împreună, ați face eforturile astea împreună, ai avea șanse poate să faci mai repede filmul. Asta n-ar putea de fapt să funcționeze dacă n-ar fi și un tip de regulament de finanțare care să aibă grijă cumva că se finanțează mai multe debuturi decât în anii anteriori. Că poate debut nu înseamnă doar primul, ci și al doilea lungmetraj, așa cum este modelul francez. Dacă pui un cineast aflat la al doilea film în aceeași categorie cu Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu, nu e drept. Debutantul nu va câștiga decât dacă merge în sesiunile în care nu participă regizori consacrați. Faptul că de atâția ani încă nu există o licență de producție în UNATC spune multe. Există un masterat și a fost extraordinar că s-a putut înființa. Însă cred că ne lipsește foarte mult un spirit colaborativ. Cred că vine și pentru că – eu n-am trăit în comunism, dar am fost crescută de niște părinți care au trăit atunci – lipsa de încredere în celălalt era foarte prezentă și, într-o măsură, probabil chestia asta s-a perpetuat conștient sau nu, combinată cu lipsa de resurse, dar asta nu e o justificare. Atunci când zici „bine, nu ai foarte multe resurse, deci problema este câte bucăți pot fi împărțite“, cineva dintr-o altă cultură ți-ar spune „atât de multe pe cât este nevoie“. Și de fapt nu e vorba despre cât de mare e felia, ci despre cât de multe felii poți tăia.

Discriminarea ierarhică, nu de gen

Sunteți un exemplu de regizoare care a reușit într-o lume a bărbaților. Ce lecție ați putea lăsa altor tinere care vor să urmeze această carieră?

Eu nu mi-am pus problema asta și, într-o măsură, cred că a ajutat, pentru că poate, dacă mi-aș fi pus-o, mi-aș fi dat seama că realmente e foarte multă nedreptate în jur în privința tipului de egalitate de gen. La început aveam alte probleme. Eu nu am dat la regie, pentru că imaginea regizorului pentru mine era figura autoritară care se impune, dă cu pumnul în masă și face ordine, iar toți ceilalți trebuie să se supună. Simțeam că regizorii impun o astfel de energie. Și atunci, nu m-am dus la regie pentru că simțeam astfel. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că poți să lucrezi într-un spirit care este mai degrabă unul colegial și care încearcă să producă, pe cât se poate, o formă de diminuare a acestei ierarhii. Sunt oameni care au înțeles că dacă lucrurile care nu funcționează așa cum îți dorești tu, ele se rezolvă nu prin impunere, ci prin dialog și prin a-l face pe celălalt să înțeleagă de ce și a încerca să înțelegi de ce nu înțelege. E mai lung drumul acesta, asta e clar. Cere mai mult de la tine la nivel de energie, în mod cert. Dar, pe de altă parte, dacă aș deveni modelul acela de regizor, nu aș mai putea trăi cu mine, deoarece nu cred în asta. Iată că da, într-o măsură m-a influențat. O vreme n-am crezut că pot regiza din aceste motive.

Ce înseamnă un film de succes? Cum vă doriți să fie primit filmul dumneavoastră?

Probabil ce ne dorim cu toții e un mix între succes, critică și festivaluri, dar și ca filmul să ajungă la un public cât mai divers și cât mai numeros. Eu sper ca în august să facem o caravană cu filmul acesta în ruralul din sud și să mergem în sate, probabil și în cele în care am filmat, și să arătăm filmul. Am speranța că o să fie văzut de oamenii din lumea asta în care l-am filmat și îmi doresc să fie văzut și de cei care nu cunosc lumea asta și vor să învețe ceva nou despre lume.