Interviu Limba română, între includerea cărturarilor la liceu, dispariția regionalismelor și invazia „corporatezei“. „Pentru un copil care citește scrierile lui Creangă, multe cuvinte vor rămâne necunoscute“

Pe 31 august, România sărbătorește Ziua Limbii Române, o limbă care s-a construit mereu din straturi, dar pe fundație latină, ca o casă la care fiecare generație adaugă o cameră. Acum un secol vorbeam cu accent franțuzesc, boierii aduceau de la Paris cuvinte de saloane. După 1989, engleza a intrat pe ușa din față, odată cu televiziunile, calculatoarele și visul american. Astăzi, un nou dialect se scrie cu degetul mare, pe telefon: al internetului și al rețelelor sociale, cu prescurtări, anglicisme și emoji care completează fraza acolo unde cuvântul lipsește.

Multe cuvinte noi "înfloresc" în dicționarul limbii române. Foto: Adevărul

Este o degradare sau o transformare firească, așa cum limba a mai trecut prin atâtea altele? Între cronicile lui Miron Costin și Grigore Ureche, păstrate încă în manualele de liceu, și „corporateza“ care ne umple inboxurile, limba română rămâne, ca în versul lui Nichita Stănescu, o patrie, dar mai ales un punct de referință la care ne putem întoarce atunci când simțim că ne înstrăinăm. Regionalismele se sting încet, cuvintele greșite devin normă prin repetiție, iar inteligența artificială începe să scrie alături de noi.

Despre toate aceste transformări pe care le-a primit limba română, într-o anchetă „Weekend Adevărul“ au vorbit Adrian Cioroianu (istoric), Doina Ruști (scriitoare), Dan Perjovschi (artist vizual), Varujan Vosganian (scriitor, președintele Uniunii Scriitorilor din România), Emanuela Timotin (filolog, director al Institutului de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“), Bogdan Harhătă (cercetător științific, șef al Departamentului de Lexicologie și Lexicografie al Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu“ din Cluj-Napoca).

Cum vedeți dispariția treptată a regionalismelor? Își pierde astfel limba română din expresivitate sau această viitoare uniformizare a limbii poate uni mai mult regiunile istorice?

A.C.: Desigur că este o pierdere, dar, ca fenomen istoric, e inevitabil și e comun tuturor limbilor și dialectelor. Personal, cred că peste 2.000 de ani, dacă omenirea va mai avea puterea sau norocul de a dăinui, vor exista cu mult mai puține limbi vorbite decât azi.

D.R.: Regionalismele fac parte din rezerva limbii. Ele sunt marginale, dar niciodată nu se știe cum unul dintre aceste cuvinte exilate, cu domiciliu forțat ori ascunse pur și simplu, se strecoară în limba literară. Pentru asta există scriitorii, care își aduc nu de puține ori în scrierile lor ceva din moștenirile lingvistice, impunându-le pentru o lungă perioadă de timp. Prin Caragiale s-a generalizat pentru multă vreme forma Paște, pe care o ador, detronată în ultimele decenii de Paști, mai întâi prin presiune regională, venită din Ardeal, și întărită treptat și de Biserică.

D.P.: E păcat. Dar să le ținem cât putem în viață. Că altfel va fi bai. Unire prin expresii? Asta o face viața contemporană cu brandurile ei – îmi iau un Mac de la mall – și tehnologia ei – scroll, txt, like!

V.V.: Armenii au reușit să păstreze uzul limbii materne în Moldova peste o jumătate de mileniu. Au ajuns acolo înaintea descălecatului și, în secolul al XIX-lea încă mai aveau școli în limba armeană. Izolarea a ajutat la păstrarea limbii. În schimb, dintre supraviețuitorii genocidului armean (1915) care au ajuns în România, după un secol, cam 5% mai vorbesc armenește. Relațiile interumane sunt mai diversificate, oamenii își schimbă domiciliul, dar nu în aceeași urbe, de Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru, precum în schița lui Caragiale, ci dintr-un oraș în altul, adesea de pe un versant pe altul al Carpaților, de la o frontieră la alta. Particularitățile de limbă, tradițiile se estompează în asemenea situații. Cum regionalismele se conservă cel mai bine în mediul rural, reducerea semnificativă a populației rurale care, în ultimul secol, a coborât de la peste 80% la sub 50%, a contribuit la dispariția regionalismelor.

Apoi, alfabetizarea, care presupunea accesul la o limbă comună pentru întregul teritoriu al țării, a avut rolul ei. Acum o sută de ani, aproape jumătate din populația țării era analfabetă. Accesul la presă, lectura de carte, creșterea cifrelor de școlarizare au dus la reducerea utilizării regionalismelor. În general, omenirea tinde către uniformizare în mai toate privințele, ceea ce nu este un lucru bun. Pentru un copil care citește scrierile lui Creangă, multe cuvinte vor rămâne necunoscute. Ceea ce nu răpește totuși farmecul poveștilor și amintirilor sale.

E.T.: Baza literară a limbii române este muntenească, deci vorbitorii născuți în Muntenia pot avea impresia că asistă la pierderea regionalismelor. Totuși, un anumit atașament față de graiul local se poate discerne, în continuare, chiar și în limba vorbită în mediile universitare. Un intelectual născut în Brașov pronunță diftongul din „cafea“ diferit de un coleg din București, în graiul căruia putem auzi uneori „dă“ și „pă“ în loc de „de“ și „pe“. Există și cuvinte care, prin forța lucrurilor, ne sunt tuturor mai puțin cunoscute. Prima fasciculă a noii serii a „Dicționarului limbii române“, pe care deja l-am amintit, a apărut în 2021. Ea merge de la A la Abzițui.

Întrebarea care a stat pe buzele multor colegi din Institutul de Lingvistică și, probabil, pe buzele majorității celor ce au văzut dicționarul, a fost ce înseamnă „abzițui“. Este un cuvânt din terminologia lemnului, un regionalism de prin Bucovina, care înseamnă „a tăia cu fierăstrăul“. Deci, regionalismele continuă să existe, pe diverse paliere; unele dispar nu doar ca urmare a influenței nivelatoare a limbii literare, ci și fiindcă nu mai folosim obiectele pe care ele le desemnau. Dispariția lor nu unește însă neapărat graiurile din regiunile istorice, fiindcă regionalismele nu au reprezentat niciodată un obstacol major pentru înțelegerea românilor din regiuni distincte.

B.H.: Această dispariție a regionalismelor se înscrie firesc în procesele de evoluție ale unei limbi. Nu vorbim, însă, de o dispariție reală: din perspectivă lexicală, în orice limbă intră în permanență cuvinte noi și în orice limbă există cuvinte care se așază într-un strat tot mai adânc, la care majoritatea vorbitorilor nu mai au acces decât prin intermediul instrumentelor lexicografice. Ele nu dispar propriu-zis, ci trec doar într-un fond de rezervă, istoric, al vocabularului limbii.

La nivelul varietăților locale ale românei, fenomenul pe care îl observăm azi îl continuă pe cel observat de generația lui Sextil Pușcariu, Emil Petrovici și Sever Pop, autorii primelor atlase lingvistice românești, care au constatat că și atunci, la fel ca în zilele noastre, presiunea limbii „centrale“ împinge înspre periferie cuvintele pe care le folosește lumea la țară, în diferitele regiuni locuite de români. Fenomenul este, într-adevăr, un motor unificator între cele trei regiuni și e firesc să se întâmple așa, iar ceea ce percepem ca pe o „dispariție“ nu cred că ar trebui să ne îngrijoreze: limba își primenește permanent vocabularul fără să-și piardă identitatea: româna era tot română și pe vremea când toți vorbitorii ei știau ce sunt botforii: câți mai știu astăzi ce înseamnă cuvântul?

S-a discutat foarte mult despre păstrarea scrierilor vechi (precum lucrările cărturarilor Miron Costin sau Grigore Ureche) în curricula Limbii Române la liceu. Ce părere aveți despre asta? Cât de importantă și cât de bine plasată în programă vedeți această parte a literaturii române?

A.C.: Eu sunt clar pentru menținerea acestor „cronicari“ în manualele noastre, pentru că informația transmisă de ei este de o valoare crucială în istoria limbii și culturii noastre. Dar totodată am propus, recent, și o soluție de ieșire din impasul actual: anume, rescrierea literaturii lor, de către scriitorii generației noastre, cei de azi. Sunt convins că un prozator precum Mircea Cărtărescu ar face o treabă foarte bună dacă ar rescrie textele lui Grigore Ureche, să spunem. Nici un englez nu-l mai citește astăzi pe Shakespeare „în original“, adică așa cum acesta a scris în anii lui – se știe că Shakespeare a fost „rescris“ de câteva ori, în ultimele patru secole de posteritate. La fel, noi ar trebui să rescriem în limba de azi opera acestor cronicari și veți vedea că adolescenții nu se vor mai speria de ei.

D.R.: Fără „cum a început totul“ nu ai deznodământ credibil. Istoria literaturii e la fel de importantă ca orice alt capitol al istoriei mari. În actuala programă există două ore dedicate secolului al XVII-lea, adică începutului culturii, fără niciun autor obligatoriu. Să citești în limba acelui veac nu înseamnă să memorezi cuvinte arhaice și nici să cunoști conținutul amănunțit al unei cronici, ci doar să ai contact cu spiritul care a guvernat nașterea ta. Profesorul James Brown, de la Universitatea din București, care este și traducătorul meu, în momentul de față traduce un letopiseț românesc. E o încercare grea, dar care înseamnă intrarea în cultura română pe ușa din față.

D.P.: Eu aș contemporaneiza tot. Dar nu aș sterge cu totul. Aș alege tot ce face sens astăzi sau care poate fi citit și prin grila contemporană. Dar repet: aș aduce mai la zi. Că altfel elevii vorbesc o limbă care nu mai exista în manuale, ci doar în telefoane și tablete.

Scrierile cronicarilor medievali fac parte din programa liceală. Foto: Adevărul

V.V.: Uniunea Scriitorilor din România s-a implicat în dezbaterea privind alegerea perspectivei de studiu la liceu pentru literatura română. Opțiunile erau varianta tematică, în care studierea, cel puțin în clasele a noua și a zecea, se făceau pe teme de studiu și nu pe cronologii, și varianta cronologică, diacronică. Opțiunea noastră a fost pentru cea de-a doua variantă. Consider că viziunea tematică s-a dovedit a fi un experiment nereușit, care nu a favorizat interesul elevilor spre lectură și nu a combătut analfabetismul funcțional. În plus, a mutat interesul către dimensiunea socială a literaturii, către orientarea ei ca scop, accentuând dimensiunea de comunicare, altminteri necesară. Dar literatura este, în primul rând, o întâlnire a persoanei cu ea însăși, lectura este un act de o anumită intimitate, și abia apoi o întâlnire în spațiul public.

Viziunea cronologică (diacronică) este varianta câștigătoare pentru alcătuirea programei de clasa a IX-a. În opinia mea, ea permite o mai bună înțelegere a evoluției literaturii române, asigurând coloana vertebrală pe care să se poată așeza cunoștințele elevilor. S-a vehiculat opinia că textele cronicarilor nu sunt literatură. Sau că un anumit mod de a preda „Țiganiada“ e o abordare rasistă. Sau că Dimitrie Cantemir e greu de înțeles astăzi. Mai mult, că respectivele texte sunt dificil de descifrat și de situat istoric pentru un adolescent căruia, dacă îi vorbești despre Renaștere sau Umanism, nu va avea cunoștințele necesare. Nu e adevărat. Un elev de clasa a IX-a a parcurs deja în gimnaziu marile cicluri ale istoriei universale. Ideea potrivit căreia viziunea cronologică și crearea unui spațiu mai larg pentru studierea perioadelor de început ale literaturii române încurajează extremismul, fiind de extracție protocronistă, național-comunistă, a fost menită, mai degrabă, să denatureze dezbaterea, încercând să-i intimideze pe susținătorii proiectului de programă, aflat în discuție.

E.T.: Cred că este o mare victorie pentru procesul educațional, mă bucur că mai mulți colegi din Institutul de Lingvistică au fost implicați direct în susținerea acestei programe. Cu siguranță astfel le dăm tinerilor șansa de a avea o educație mai solidă, fundamentată istoric, cu condiția ca textele să fie bine alese. Alături de fragmente din autori clasici ai literaturii române, precum Ureche sau Neculce, aș pune cu siguranță câteva scrisori, unele obligatoriu scrise de femei. De asemenea, dat fiind că în ultimele decenii, în cadrul Institutului de Lingvistică, s-au editat diverse apocrife care au circulat intens în română începând cu veacul al XVI-lea, aș introduce câteva fragmente din aceste texte religioase, pe care le-aș compara cu fragmente din „Theodoros“ de Mircea Cărtărescu.

B.H.: Cred că este unul dintre elementele cele mai îmbucurătoare ale noii curricule: e o restituire a cărei nevoie se simțea de mult timp. În primul rând pentru că e firesc ca orice construcție să înceapă de la temelie și este bine ca tinerii de azi să cunoască care e rădăcina culturii noastre. E unul dintre lucrurile care nu au nevoie de nicio altă motivație: este bine așa, pentru că ai datoria să știi cine ești. De cealaltă parte, este notabil că alegerea autorilor vechi pentru studiu s-a făcut cu mare grijă și evitând potențiale bariere lingvistice: româna lui Costin sau cea a lui Ureche nu ridică probleme majore de inteligibilitate pentru cititorul contemporan: este o română pe care o putem citi cu ușurință și cu eforturi minime.

Cât de importantă e plasarea ei în programă? Cred că n-ar fi stricat o atenție și mai mare acordată tocmai părții vechi din literatura română: este vorba de o parte care azi e mai dificil accesibilă decât literatura secolului XX, spre exemplu, și tocmai de aceea școala este mijlocul ideal prin care ea poate fi păstrată vie în memoria colectivă. Ea este interesantă și pentru tineri, și îmi permit opinia asta ca urmare a experienței de părinte, pentru că, spre deosebire de literatura modernă și contemporană, studierea literaturii vechi este imposibilă fără o sondare serioasă a poveștii din spatele fiecărui text sau autor vechi, nu e doar literatură, ci e literatură cu o poveste. Cui nu-i plac poveștile?

Cât de justificată este ideea că avem astăzi un jargon profesional – cunoscut drept „corporateză“ – care începe să funcționeze ca un limbaj de sine stătător? Ce efect are acest jargon asupra limbii române? Ce criterii ne permit să spunem că este vorba despre neologisme și când putem vorbi despre un import inutil sau despre o modă lingvistică?

A.C.: Jargoane au existat și vor exista mereu. „Corporateza“ se va perima și ea la un moment dat, așa cum au dispărut jargoanele din anii 1930, sau cele din anii 1950, sau altele, din anii 1970 sau ’80. Aș spune că fiecare generație are jargonul ei, dar, pe termen lung, influența acestora asupra limbii este relativ modestă. Jargoanele, sau anumite expresii, au perioada lor de glorie, apoi dispar pur și simplu, înlocuite de altele. De exemplu, dacă în anii 1950 spuneai cumva că arată ca un „malagambist“, acesta înțelegea că e ceva legat de o modă anume; astăzi, dacă îi spui unui adolescent că e „malagambist“, nu înțelege nimic, nici nu știe dacă l-ai jignit sau i-ai făcut un compliment. La fel, peste 30 de ani, dacă îi vei spune cuiva că „ești marfă“ sau „ești beton“, poate că te va da în judecată, pentru defăimare.

D.R.: Funcționărimea a fost mereu închistată în limbajul profesiei. Mereu a fost așa. Uită-te peste documentele de cancelarie din secolul al XVIII-lea și vei vedea că seamănă unul cu altul, folosesc același limbaj, aceleași frazeologii, cu slavonismele și grecismele de rigoare. Literatura din toate timpurile a persiflat jargonul, iar grupul a creat caractere literare tipice. Limba absoarbe câte ceva din limbajele specializate, dar cantitatea este neglijabilă la scară istorică.

Moda cuvintelor împrumutate dintr-o limbă dominantă este necesară. Prin ea circulă sensurile, influențele. Eram speriați cu un deceniu în urmă de efectele unui calc lingvistic precum „a face sens“. Deși se mai folosește încă, urmele lui în limba română sunt infime. Când un cuvânt e cu adevărat necesar și umple un gol, el devine neologism. Îl știm că e venetic, dar îl acceptăm. Așa s-a întâmplat cu verbul a implementa, apărut la Revoluție, primit mai întâi cu zâmbete, apoi fără ezitare. Cuvintele care nu rezistă sunt doar împrumuturi trecătoare, turiști.

D.P.: Dacă ai semnat un contract cu o bancă, dacă ai citit un raport al Poliției sau Curții de Conturi sau chiar o motivare CCR, îți dai seama că „legaleza“ și limbile astea specializate și nișate profesional au luat-o razna. Asta m-ar îngrijora mai tare decât tânărul care zice „nu mă pot focusa“.

Limba română, între vechi și nou. Foto: Adevărul

V.V.: Chiar dacă noțiunea de jargon are adesea un sens peiorativ, trimițând la vorbirea colorată, în esență jargonul este legat de o îndeletnicire sau alta, de o anumită poziție în societate. El e menit să înlesnească formele de comunicare. Jargonul nu s-a născut odată cu corporațiile. A existat, de pildă, există și astăzi, un jargon marinăresc. Termeni specifici pentru societăți închise. Masonii, de pildă, denumesc moartea drept „Eternul Orient“. Jargonul nu este o amenințare la adresa limbii române. Iar corporatismul dus în exces este în primul rând o amenințare la unicitatea și intimitatea ființei umane. Dar să nu vorbim despre distopii când vorbim de limba română. Limba pe care o vorbim nu are nimic utopic, ea aparține viului din noi, precum curgerea sângelui.

E.T.: Neologismele utile vor trece proba timpului; abia atunci vom vedea în ce măsură „corporateza“ s-a păstrat și care este impactul ei asupra românei.

B.H.: Vă rog să-mi permiteți un răspuns sec: e justificată și e normal. Cât de îngrijorați trebuie să fim? Deloc. Când vine vorba despre jargoanele profesionale, ele nu depășesc granițele bazinului de utilizare decât în situații cu totul și cu totul excepționale și există ca subentități separate în cadrul limbii-mamă, fără interacțiuni majore dinspre jargon înspre nucleul central al limbii. „Corporateza“ de azi e un registru recent adăugat românei și care se înscrie în aceeași serie cu „medicaleza“, „inginereza“, „juridiceza“ etc. Care sunt criteriile care ne permit să spunem că e vorba despre neologism sau import inutil? Din nefericire, răspunsul la această întrebare poate fi dat abia după trecerea unei generații de la intrarea unui element lexical nou, pentru că distincția aceasta se întrețese cu procesele firești de primenire a vocabularului, iar singurul criteriu este uzul încetățenit, adică relevant statistic și permanentizat.