Interviu Din culisele celui mai bun film românesc de la TIFF.25. Maria Popistașu și Alex Baciu, despre istoria pe care o moștenim: „E șocant felul în care te poți obișnui cu oroarea“

Condițiile inumane în care trăiau orfanii români chiar și la începutul anilor ’90 sunt punctul de plecare al dușului rece pe care ni-l propun actrița Maria Popistașu și scenaristul Alex Baciu în debutul lor regizoral, cu lungmetrajul „Y“. Cei doi explorează subiectul adopțiilor internaționale care au avut loc în perioada postdecembristă din perspectiva dilemei morale a unei beneficiare a averii clădite pe drama unor copii.

Alex Baciu și Maria Popistașu au regizat primul lor lungmetraj - Y. FOTO: Arhiva filmului

Una dintre cele mai talentate actrițe ale Noului Cinema Românesc, Maria Popistașu (46 de ani) a abordat în debutul său regizoral un subiect tulburător: adopțiile internaționale ale orfanilor ținuți în condiții inumane de statul român. Cunoscuta actriță a scris și a regizat filmul „Y“ alături de soțul ei, scenaristul Alexandru Baciu (49 de ani), care a mărturisit: „Dacă nu aveam copii, nu cred că se năștea subiectul acesta“. Pelicula a câștigat Premiul Zilele Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj la TIFF.25 și este deja în cinematografele din toată țara.

Filmul urmărește dilema morală a Olgăi, personajul interpretat de Popistașu, care descoperă că bunăstarea familiei are la bază un episod negru din cariera bunicii sale, Ileana, o avocată de succes. Pe patul de moarte, aceasta îi mărturisește protagonistei că a fost implicată, după Revoluție, în mai multe dosare de adopție internațională pline de nereguli și are pe conștiință soarta mai multor copii. Olga începe să dezgroape trecutul pentru a-și liniști propria conștiință și pentru a descoperi adevărul din spatele averii familiei.

Pornind de la conflictul interior al Olgăi și situația dramatică în care se aflau orfanii din România, Maria Popistașu și Alexandru Baciu îi pun pe spectatori în fața unei întrebări pe care prea puțini și-o pun: „Suntem chiar atât de buni pe cât ne imaginăm câteodată că suntem?“ 

Filmul s-a născut prin suprapunerea a două zone de interes: o poveste cu tentă autobiografică, despre responsabilitate versus ipocrizie în relație cu beneficiile pe care ți le dă o situație materială bună, peste care s-a adăugat o poveste despre șansă și ereditate. Analizând poveștile dramatice ale acelor copii, cei doi artiști încearcă să ne facă să înțelegem că oricare dintre noi putea să fie în locul lor „dacă zarurile ar fi căzut altfel pe masă“. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, cei doi artiști povestesc cum s-a născut acest debut în lungmetraj, care au fost provocările proiectului și cum și-au propus să ne tulbure somnul cu „probleme care ar putea să ne țină totuși treji câteva zile pe lună“.

Y, cel mai bun film la competiția Zilele Filmului Românesc. FOTO: TIFF

„Weekend Adevărul“: După o carieră importantă ca actriță, cum s-a întâmplat să faci pasul spre zona de regie?

Maria Popistașu: E un început atipic, pentru că nici noi nu suntem la vârsta debutului și avem amândoi experiență, el în scris, eu mai degrabă am jucat; nu venim cu armele debutantului clasic, sărim un pic etapele. Tu spui carieră, dar mie mi se pare că n-am lucrat neapărat suficient și, cumva, din nevoia de a-mi genera proiecte pe care să le fac, am ajuns la ideea să scriem ceva. A fost ciudat din perspectiva asta. Am lucrat cu toții înainte, dar eu sunt într-o poziție în care n-am mai fost: să scriu și apoi să mă ocup de toată bucătăria nevăzută, să faci castingul, să gestionezi pre-producția, să te gândești cum vrei să arate la sfârșit. Mi s-a părut foarte interesant. E foarte obositor, dar e foarte interesant.

Plan de economie: repetiția se face acasă

O poveste fără sfârșit în cinemaul românesc este partea de asigurare a bugetului. Acum, din poziția de regizor, cum percepi această parte esențială din crearea unui proiect?

Maria Popistașu: Dacă există un motiv pentru care amân proiectul următor este fix acesta. Mi s-a părut foarte greu, îți consumă foarte multe resurse de toate felurile. Noi am obținut o finanțare de la CNC, dar care n-a fost suficientă. Am luat cam 10% din bugetul pe care îl estimasem și ne-am bucurat că a fost un picior pe care am putut să-l băgăm în ușa asta a finanțării; am putut să ne motivăm și să cerem taxa de cinema de la companii. Dar e un proces neplăcut. Am avut și oameni care ne-au sărit în întâmpinare cu ușurință și cu generozitate, dar am avut și procese care au fost mai neplăcute din punctul nostru de vedere sau care durează foarte mult timp. Au și ei bucătăria lor internă, felul în care se aprobă. După un proces destul de lung, se poate întâmpla să spună „nu“, că nu se poate, că nu s-a aprobat. A durat mult timp și nu e partea mea preferată.

Până la urmă, cum ați reușit să finanțați restul de 90%?

Alex Baciu: Cu bani din piață, pe care-i poți accesa odată ce ești câștigător al concursului CNC. Cei care virează în mod normal banii la fondul CNC au și dreptul să aleagă unul dintre proiectele deja aprobate.

Maria Popistașu: Nu am refuzat nimic. Orice ajutor a fost binevenit. Am zis „dacă plătește cateringul într-o zi, este până la urmă o zi în care nu alocăm bani pentru asta“. Cred că am drămuit banii cum s-a putut mai bine împreună cu producătoarea Anamaria Antoci. Ne-am făcut temele mai bine de acasă. Am repetat mai mult înainte.

Alex Baciu: E un mic paradox aici, pentru că partea eminamente artistică a colaboratorilor unui film a fost cel mai puțin împovărătoare pentru buget, ar fi putut să vină, la o adică, și gratis unii actori. În schimb, trebuie o echipă de tehnicieni să fie tot timpul prezentă și îți dorești să fie bună pentru ca lucrurile să se desfășoare eficient. Ei sunt oameni pentru care, cinstit vorbind, calitatea artistică a filmului nu contează foarte tare. Ei numără în ore de muncă: cablurile se cară indiferent dacă e Kubrick sau este o telenovelă. De fapt, strădania ta este să-ți asiguri o sumă de bani ca să poți să plătești de fapt departamente care de obicei rămân anonime când vorbim de produsul final, nimeni nu se gândește la echipa de electricieni, de exemplu. De fapt, ei sunt cei fără de care nu ai putea să termini proiectul la timp.

Scenă din filmul Y. FOTO: Arhiva producătorului

Faptul că ați filmat circa 90% în interior are legătură cu constrângerile bugetului sau a fost pur și simplu cea mai bună modalitate de a spune povestea?

Maria Popistașu: El așa a fost gândit. Noi vorbim despre niște bule de civilizație și așa ni le-am imaginat, că sunt mai degrabă interioare. Cred că avem un exterior pe care însă l-am tratat aproape la fel ca pe un interior. Ideea era să creăm un pic sentimentul de acvarii, de diorame. Nu a fost o chestie financiară, nu asta ne-a restrâns. Dimpotrivă, ne-a costat suplimentar pentru că a trebuit să găsim niște spații adecvate. Proprietarii caselor care arată foarte bine nu sunt niciodată dispuși să cari cabluri în ele. Astfel că a fost mult mai dificil procesul de găsit locații și a fost costisitor. Sunt case care se închiriază, case pe care le mai vezi prin reclame, dar nu am vrut să filmăm acolo. Am avut și șansă la un moment dat, pentru că prin prieteni, prieteni arhitecți, cumva am ajuns la casele în am filmat.

Replica din spatele personajului

Maria, cum ai gestionat dublul tău rol, de regizor și de actor?

Maria Popistașu: Ne-am împărțit între noi. Atât din cauza restricțiilor financiare, cât și datorită faptului că ne-am dorit să nu avem foarte multe surprize, ne-am ferit de neprevăzut cumva, am repetat foarte mult înainte. Pentru că totuși am scris la text și știam oricum textul tuturor personajelor, am ieșit mai mult în afara cadrului, ca să regizăm împreună, să vedem unde vrem să ajungem și ce ne dorim de la secvențele respective. Și am făcut pasul în afară destul de des, în procesul de repetiție, și pentru ca noi să ne punem de acord cu privire la ce ne dorim de la momentele acelea, dar și pentru ca în momentul în care filmăm să pot să stau un pic mai concentrată pe ce aveam eu de făcut. Sigur, e foarte complicat. Am avut un moment în care m-am surprins – nu era camera pe mine, ci pe persoana din fața mea – că dădeam replicile și în locul ei. Îmi dădeam replicile mele, dar în același timp aveam în minte toate replicile. Cred că nici în facultate n-am făcut asta, dar eram de fapt foarte prinsă în moment și nu reușeam să mă desprind; nu reușeam să mă hotărăsc dacă sunt actrița care dă replica, personajul sau regizorul. Apoi m-am repliat și a trebuit să facem acest joc, care este unul al încrederii, în care să zic „ok, eu fac treaba acolo, iar în momentul în care consider că sunt niște duble pe care ar trebui să le privesc, mă duc la monitor și le revăd“.

Știu că tu ești foarte metodică și vrei să ai controlul. Cum ai lucrat cu Alex?

Maria Popistașu: Eu sunt foarte metodică și vreau să am controlul, dar să știți că nu cred că la următorul o să mai fac așa. Nu cred că vreau să mai am de fapt tot controlul, pentru că asta mă responsabilizează într-un fel în care nu îmi doresc întotdeauna. Adică sunt multe părți care mi-au plăcut foarte mult, dar cred că m-a și împovărat destul de mult procesul. Dar da, mi-au plăcut foarte mult surprizele și m-au speriat mai puțin decât aș fi crezut.

Alex Baciu: În mod paradoxal, filmatul e aproape o formalitate. Munca grea este când concepi proiectul, și-l scrii, și-l finanțezi și așa mai departe. Filmatul e foarte intens și trece foarte repede.

Maria Popistașu: Am avut 22 de zile și am reușit să terminăm în 21 de zile, pentru că ne-am pregătit atât de bine... Într-adevăr, mi-ar plăcea să avem luxul, de fapt, să inventăm mai mult la filmare, să rămână mai multe accidente. Dacă mai fac, o să am grijă să păstrez loc pentru eroare.

Alex Baciu: Nici nu am fi avut luxul să fie mai multe. Adică te gândești cum era pe vremurile în care un film avea 60-70 de zile de filmări, mai erau pauze, momente în care puteai să montezi, să te uiți, te mai gândești, dar nu mai e așa.

În spatele camerei de filmare. FOTO: Producătorii Y

Ați lucrat amândoi ani întregi cu regizori foarte buni. Există o metodă sau o abordare pe care ați „furat-o“ de la ei?

Maria Popistașu: Eu am lucrat cu mulți oameni care au avut metode de lucru foarte diferite: am fost și la proiecte la care am dat prima dată textul la cadru, în dublă, am lucrat și cu oameni care repetă înainte – și mie îmi convine mai mult stilul acesta. Nevoia mea de a ști ce se întâmplă învinge de fapt. Îmi doresc să pregătesc foarte bine lucrurile înainte, sunt o persoană disciplinată, care vine la timp, vine cu lecția învățată și astfel este un mod care mi se potrivește mai bine. Probabil că persoana cu care am colaborat cel mai clar așa a fost Radu Muntean, care lucrează, pregătește foarte bine înainte și e ceva ce mi se potrivește și mie, mă face să am încredere în momentul filmării, că sunt în locul potrivit, cu pregătirea potrivită, înarmată cu armele care trebuie la bătălia pe care o am de purtat.

Alex Baciu: Eu aș zice că sunt mai multe teorii aici. Putem da exemple de capodopere și filme care au fost improvizate în mare parte în timpul filmării și filme care au fost bibilite luni de zile la montaj, deci poate fi în orice fel. Cred că mai degrabă e cum ți se potrivește ție. Știți cum se zice „dacă ești ciocan, toate lucrurile îți par cuie“. Eu fiind scenarist, mi se pare că filmul se face în momentul în care scrii scenariul. Știu că sunt regizori care spun că filmul se face la montaj, că filmezi din 100 de unghiuri și vezi tu după. Nu, eu cred că, de fapt, filmul se naște în momentul în care am zis „Asta e! Scenariul e gata!“. Restul e doar o încercare, nu întotdeauna reușită până la capăt, de a replica succesul sau forma perfectă a scenariului. Filmul e de fapt o copie a scenariului și, ca orice copie, are mici imperfecțiuni. Eu asta cred despre filme.

„Un nou-venit pe lume moștenește întâi istoria propriilor părinți, apoi istoria țării“

„Weekend Adevărul“: Cum s-a născut acest proiect?

Maria Popistașu: Era un subiect care ne interesa. Pentru că suntem căsătoriți și avem avantajul că petrecem foarte mult timp împreună, am avut timp să vorbim foarte mult despre proiect. De exemplu, ne-a luat destul de mult timp până să ajungem de fapt la sursa banilor în poveste. Știam că trebuie să fie ceva care să fie foarte greu de rezolvat, să nu aibă de fapt o rezolvare și am făcut mai multe permutări.

Alex Baciu: Dacă nu aveam copii, nu cred că se năștea subiectul. Cred că e suficient de bibilit așa încât să poată fi pretabil la mai multe interpretări și n-aș vrea să simplific și să dau o grilă de interpretare, dar cred că e inclusiv un film despre maternitate sau despre moștenire văzută nu numai pecuniar. Cred că atunci când vii în lume, moștenești instantaneu persoanele care îți sunt părinți. Deci un nou-venit pe lume moștenește, fără să vrea, istoria propriilor părinți, apoi a familiei, după aceea a familiei extinse, care poate fi ce vrei – și patria, și istoria țării. Și cred că asta a fost una dintre liniile pe care noi le-am urmat și pe care le-am văzut clare de la început.

Cât de în profunzime ați documentat tema adopțiilor internaționale?

Maria Popistașu: Am citit foarte mult despre asta. Noi am trăit în perioada anilor ’90 și am văzut aceste probleme la televizor. Le vedeam în prime-time, la prânz, dimineața și seara, și la un moment dat se bătătorise un pic pielea prin care intra subiectul acesta și cred că l-am tratat superficial, poate pentru ca să ne protejăm, cel puțin eu. Și cred că în momentul în care au apărut copiii în viața noastră, am început să ne gândim altfel, lucrurile au devenit mult mai dureroase și s-a subțiat pielea aia și am început să simțim că, de fapt, acolo e ceva ce trebuie discutat.

Alex Baciu: Dacă te uiți în urmă, îți dai seama că ce vedeai la televizor era un fel de oglindă. Copiii aveau, mai mult sau mai puțin, vârsta pe care o aveam eu atunci când mă uitam la ei sau când descopereau reporterii din străinătate toate atrocitățile. Aș fi putut fi eu dacă zarurile ar fi căzut altfel pe masă. Într-un fel, cred că asta este, pe undeva, ce ne interesează să spunem sau să ridicăm ca întrebare.

Maria Popistașu: Și sigur, fiecare personaj din film are o părere și putea să spună fiecare altceva, dar noi am fost obligați cumva să ne documentăm despre perioada aceea ca să nu „împușcăm avioane“. Și în momentul în care am reintrat cumva în subiect, am descoperit tot felul de lucruri, de exemplu, că ar fi existat oameni mult mai implicați în poveștile acestor copii care au fost adoptați în străinătate. Există aceste numeroase grupuri pe Facebook de copii care se întorc din străinătate și își caută părinții din România. Ne doream foarte mult ca personajul Olgăi să vadă un film, un reportaj asemănător cu ce am văzut și noi când eram copii. Am aflat cu surprindere că ele sunt foarte accesibile, le găsești pe toate pe YouTube. Documentarul ce apare în film cred că este al doilea care mi-a fost recomandat de YouTube. Aceste documentare sunt la vârful unui deget. Aceste imagini, despre care lumea ne întreabă „unde le-ați găsit?“, sunt foarte ușor de găsit. Ce e foarte greu de fapt este să te convingi să le cauți, pentru că nu sunt ușor de văzut.

Alex Baciu, în spatele camerei de filmare. FOTO: Arhiva producătorului

Când permitem istoriei să se repete?

Este o secvență, o poveste din ce ați documentat, care v-a impresionat cel mai tare?

Alex Baciu: Eu obișnuiesc să spun că dacă te uiți la filmul care la care se uită personajul în film, care e parte a unui reportaj belgian din anii ’90, găsești două paliere. În primul rând, e un șoc emoțional să vezi niște copii care trăiesc cu adevărat într-un disconfort extrem. Apoi, șocul este să vezi îngrijitoarele, care de fapt sunt obișnuite sau pentru care ce se întâmplă acolo devine un fel de normă; ele nu-și mai ridică niciodată problema că lucrurile alea ar trebui cumva amendate sau că e ceva foarte aproape de abjecție. E șocant felul în care, la un moment dat, te poți obișnui cu oroarea.

Maria Popistașu: La un moment dat, pe îngrijitoare o întreabă reporterița dacă e mamă. Ea spune „da“. „Și cum ați putut să suportați așa ceva?“. Și ea spune: „N-aveam ce să facem, că pe noi nu ne-a întrebat niciodată nimeni“. Ea își plângea ei însăși de milă, în momentul acela se considera victimă, ceea ce este șocant.

Care este întrebarea pe care ați dori să și-o pună spectatorii după ce ies din sala de cinema?

Alex Baciu: Cred că întrebarea ar fi „suntem atât de buni pe cât ne imaginăm câteodată că suntem?“. Și dacă nu cumva e mult mai mult loc de îmbunătățit la capitolul acesta? Cred că majoritatea oamenilor dorm foarte liniștiți, dar asta și pentru că și-au dezvoltat un sistem de protecție foarte bun de fapt. Nu pentru că n-ar fi niște probleme care n-ar putea să te țină totuși treaz câteva zile pe lună...

Inclusiv în cazul unor crime abominabile precum cele comise de naziști...

Alex Baciu: Da, absolut. Pentru că e în trecut și pentru că deja au trecut niște generații pare că nu mai sunt despre noi. Este înspăimântător că lucrurile acestea s-ar putea repeta aproape identic astăzi. Sunt o grămadă de oameni care ar fi dispuși să preia imediat rolurile acelea. S-a spus de nenumărate ori „n-o să se mai repete niciodată“ și pare că istoria se repetă. Înseamnă că n-am pus întrebarea justă dacă le dăm voie să se întâmple din nou. E ceva din natura umană. Filmul, deși vorbește despre un lucru foarte precis, românesc, istoric identificabil, nu este despre asta, ci despre felul în care lucrurile astea se pot întâmpla, de fapt, oriunde, oricând, în orice societate dacă se aliniază o sumă de factori. Lucrurile se pot strica peste noapte aproape.

Maria Popistașu: A fost foarte clar în momentul de finanțare. Am fost la Salonic, unde ne-am și găsit co-producătorul. În momentul în care am prezentat povestea, erau prezenți mai mulți oameni din toată Europa și toți aveau amintiri asemănătoare cu cazuri din țările lor.

Alex Baciu: E o poveste recentă cu copiii din Ucraina. Copilul este o formă de victimă, de fapt, în foarte multe situații și nu e niciodată privit cu atenție, pentru că zilnic privești soldatul, oamenii din prima linie. Copilul, ca vector al viitorului, pare cumva uitat. Sunt copii care dispar dintre refugiații veniți în lagăre din Grecia și se întâmplă ceva, se pierd, cad prin plasa birocratică. Tot timpul este ceva. Ai zice că sunt cei mai protejați membri ai societății și de fapt este aproape opusul acestei situații, pentru că sunt cei mai vulnerabili. Nici nu au neapărat o voce tot timpul pe care s-o poți auzi.

Maria Popistașu, în dublu rol, actriță și regizoare. FOTO: Arhiva producătorului

Unde începe responsabilitatea

După filmul „Fjord“, a existat o discuție despre responsabilitatea regizorului în modul în care prezintă o problemă socială. Ce credeți, lăsând la o parte dezbaterile despre filmul lui Cristian Mungiu, are regizorul o responsabilitate?

Alex Baciu: Responsabilitate ai tot timpul. Dacă ai decis să deschizi gura să spui o poveste, înseamnă că ai și pretenția că ai ceva de spus; că dacă n-ai ceva de spus, mai bine taci. Nu duce nimeni lipsă de oameni care tac. Aș zice că e un exces de oameni care vorbesc prea mult. Sigur că nu te poți separa, să spui „eu sunt artistul, aceasta este opera și între noi este o prăpastie de netrecut“. E stupid. Altfel, cred că e o discuție mai degrabă de cât ambiguu îți permiți să fii și în funcție de ce subiect alegi să ataci. Cred că noi putem să avem propriile noastre dubii, putem să ridicăm probleme la care noi înșine nu avem neapărat soluție, dar cred că o idee despre unde ne plasăm ar trebui să existe. De exemplu, când văd filmul nostru, n-aș vrea să mă apere personajele care au fost îngrijitoare la casa de copii. Aș vrea să se simtă foarte prost când văd acest film dacă cumva mai există. Nu vreau să se uite confortabil la film. Aș resimți ca un eșec asemenea reacție.

Există o tendință la competițiile precum premiile Oscar să câștige filmele despre persoane de culoare, comunitatea LGBTQ+ și așa mai departe. Cum vedeți această chestiune?

Alex Baciu: Eu am o părere destul de clară despre asta. La un moment dat, în tinerețea mea, era o marotă că la Hollywood sunt numai evrei. Ei sunt acolo pentru că în Europa erau în pericol să ardă în cuptoare. Erau totuși niște oameni care făceau film și care și-au dat seama că propria lor existență, nu numai artistică, ci biologică, este pusă în pericol. Au ales să fugă într-un loc unde oamenii i-au primit și i-au considerat normali. Cred că este prost pusă întrebarea. Oamenii aceștia sunt premiați sau apreciați pentru că au nimerit într-o societate care e tolerantă, nu pentru că ei acolo, dintr-odată, au devenit discriminați pozitiv. Nici pe departe.

Maria Popistașu: Cred că după o perioadă în care au fost atât de mult discriminați, cred că e important să le facem loc în discurs.

Alex Baciu: Eu cred că sunt discriminați în continuare.

Maria Popistașu: E important să existe filme despre oameni de culoare, femei și cu tematică LGBTQ+. Haideți să le vedem și după aia să începem să le dăm pe unele la o parte, să vedem că nu sunt toate bune – unele sunt mai frumoase, altele nu – cum este situația, de fapt, cu toate celelalte filme. Dar pentru asta cred că e important să existe astfel de filme, să fim un pic atenți la toate lucrurile astea.

Scenă din filmul Y. FOTO: Arhiva producătorului

„Succesul în artă este o problemă iluzorie. Gândiți-vă la Van Gogh“

V-ați făcut o idee despre ce ar însemna succesul pentru filmul vostru?

Maria Popistașu: Nu, nu cred. Știți că a fost scandalul cu Timothée Chalamet, care a zis că opera și baletul sunt pe moarte. Eu cred că toată arta este, aici includ și cinemaul, într-o stare destul de proastă. Acum venim după chestia asta cu „Fjord“ care a mai suflat vânt din pupa, dar e...

Alex Baciu: Pe de altă parte, filmul, spre deosebire de teatru și de alte arte, o să le supraviețuiască, teoretic. El își va găsi la un moment dat un receptor care poate nu s-a născut încă și care o să vadă în el ceva. Are avantajul acesta că e pentru totdeauna aproape.

Maria Popistașu: Filmul nostru nu l-am scris pentru succes. Adică nu ne-am proiectat asta. În momentul acesta, pentru mine este partea cel mai puțin importantă.

Alex Baciu: Tocmai pentru că, de fapt, filmul nu încearcă să capitalizeze o chestie de moment sau o modă. Eu cred despre toate filmele la care am scris că rămân valabile și că problemele pe care le ridică o să fie și problemele copiilor mei și ale nepoților și ale strănepoților. Adică oamenii, dacă o să aibă interes și dacă o să mai fie prizabil genul acesta de mediu artistic, vor găsi plăcere să se uite la ele, deoarece problemele alea rămân în picioare. Nu ne-am gândit nici la succes financiar, nici la un număr de spectatori.

Se spune că unele filme sunt gândite pentru festivaluri. Cum vedeți această chestiune?

Alex Baciu: Orice romancier, când scrie un roman, se gândește că o să fie cel mai bun roman care a fost scris vreodată, pentru că altfel nu te apuci să scrii. Așa cum cred că orice patron de echipă de fotbal vrea să câștige Champions League. Nu poți să spui că nu îți dorești asta, dar să fie acesta singurul mobil care te mână în luptă mi se pare de-abia discutabil.

Maria Popistașu: Am venit astăzi cu un coleg, regizor mai tânăr, care mă întreba cum mă simt și dacă am emoții. Și i-am zis că este o parte care mie nu-mi place foarte mult. În general, nu-mi plac filmele în care am jucat în momentul în care ies, iar acum simt exact același lucru pe care îl simțeam și la celelalte: mă îndoiesc de foarte multe lucruri, mi se pare că nu vreau să-l arăt neapărat. Nu pentru asta l-am făcut, nu asta este ce mă motivează... Și el a zis că îl pune pe gânduri asta, pentru că lui îi place foarte mult ceea ce face și și-ar dori să facă asta mai departe, iar asta se va putea numai dacă filmul pe care îl face acum are succes. Mi se pare foarte complicat să gândești așa. Eu nu mă raportez așa la lucruri: să fac un film cu gândul că trebuie să fie un succes de public sau de festival pentru a putea după aceea să finanțez un alt film. Nu e felul în care mă raportez eu la lucruri, dar le înțeleg. Și cred că într-adevăr, sunt oameni care se gândesc la asta. În primul rând sunt niște resurse. Trebuie să le returnezi de unde le-am primit...

Alex Baciu: Succesul în sine în domeniul artistic e o capcană. Știm cu toții câte tablouri a vândut Van Gogh în timpul vieții și cu cât se vinde acum un tablou pictat de el. În timpul vieții lui, ați fi putut să-i luați interviu și poate l-ați fi considerat un artist ratat și ar fi fost, după toate datele epocii, un ratat. Dar asta nu spune de fapt nimic nici despre el, nici despre opera lui. Discuția despre succes este iluzorie de fapt.

Scenă din filmul Y. FOTO: Arhiva producătorului

Cum vedeți problema promovării filmului? Am auzit recent o discuție despre faptul că pentru a avea vreo șansă la Oscaruri, un film românesc are nevoie de foarte mulți bani de promovare...

Maria Popistașu: Eu sunt foarte pesimistă în general și mie mi se pare că trebuie să se alinieze foarte multe planete ca tu să ai un produs căruia să îi faci și promovare și să fie și o promovare care să aibă legătură cu ce faci tu acolo...

Alex Baciu: Cred că asta e o discuție care nu ține de noi. Este o discuție despre istoria marketingului. Eu mă uit încolo și îmi cad ochii pe filmul lui Maurice Pialat, „Sous le soleil de Satan“, care a fost huiduit în momentul în care a luat Palme d'Or. Spune asta ceva acum despre Pialat? Despre filmul lui? E zero. Ce promovare trebuie să aibă Pialat ca să ajungă la Oscaruri? Are vreo relevanță? E zero. Lucrurile astea par ridicole.

Maria Popistașu: Problema nu e să ajungem foarte sus, să luăm Oscar. Problema este să ajungem la publicul care este mult mai aproape de noi și cred că asta se rezolvă cu educație. Și de acolo trebuie să începem.

Alex Baciu: De fapt, problema e că publicul te bagă în seamă în România cu un produs românesc doar după ce ai luat Oscar. Adică trebuie să îți dea cei de acolo apostilă ca să fie valoros filmul. Ce spune asta despre calitatea filmului? Nimic. Spune mai mult despre public. Mă duc și mă încoronează rege și apoi sunt președinte de bloc la mine pe scară. E totuși bizar.

Maria Popistașu: Cred că ar fi un pas mai important să facem un pic de educație vizuală în școli. Să învețe copiii nu numai să citească, ci să vadă și un film.

Alex Baciu: Mai ales că e un domeniu în care oamenii au performat în ultimii ani. Unde în literatură sau în artele plastice au ajuns artiștii români atât de sus? E ca la gimnastică: ne obișnuiserăm că o să fim tot timpul pe podium, și acum, când nu mai suntem, ne întrebăm ce s-o fi întâmplat.