Interviu Primul pavilion al Republicii Moldova la Bienala de la Veneția. Adelina Luft, curatoare: „Vrem să imaginăm o nouă narațiune a păcii“

Pentru prima participare oficială a Republicii Moldova la La Biennale di Venezia, curatoarea Adelina Luft vorbește despre instalația realizată împreună cu artistul Pavel Brăila: covoare suspendate de drone, sunetul războiului și o instalație montată într-o biserică.

Dronele, deja parte din cultura contemporană. FOTO: arhiva personală

Republica Moldova participă pentru prima dată oficial la Bienala de Artă de la Veneția, în cadrul celei de-a 61-a Expoziții Internaționale de Artă, cu proiectul „În a mia și a doua noapte“, realizat de Pavel Brăila și curatoriat de Adelina Luft. Instalația este prezentată în spațiul Santa Veneranda, parte a bisericii Chiesa dei Santi Geremia e Lucia, și vorbește despre război, spațiul domestic și felul în care tehnologia ajunge să transforme viața de zi cu zi.

Proiectul pornește de la imaginea unor covoare suspendate de drone într-o cupolă de biserică și continuă direcția deschisă de Pavel Brăila prin lucrarea „Magic Carpet“ din 2018. Artistul, unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai scenei contemporane din Republica Moldova, a expus de-a lungul timpului în instituții precum Tate Gallery (Londra), Neue Nationalgalerie (Berlin) sau documenta.

Curatoarea Adelina Luft, stabilită la București după mai mulți ani petrecuți în Indonezia, unde a dezvoltat proiecte cu orientare decolonială și colaborativă, spune că instalația a fost gândită în registrul „frecvențelor joase“, în acord cu tema Bienalei din acest an, „In Minor Keys“. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, ea a vorbit despre simbolistica covoarelor, despre sunetul dronelor într-un spațiu religios și despre felul în care proiectul încearcă să imagineze „o nouă narațiune a păcii“.

„Weekend Adevărul“: Republica Moldova participă pentru prima dată anul acesta la Bienala de la Veneția, iar proiectul „În a mia și a doua noapte“ marchează acest moment. Cum s-a construit această participare, de la idee la selecție, și care au fost etapele cele mai importante în conturarea proiectului?

Adelina Luft: Relația mea cu Pavel a început în contextul aplicației pentru pavilionul României. După aceea, proiectul nu s-a putut concretiza, au existat niște probleme interne și ne-am clasat pe locul doi. Astfel, Ministerul Culturii și Ministerul de Externe din Moldova, care sprijiniseră inițial proiectul pentru România, aflând aceste vești, și-au dorit să participe și au realizat că și Moldova poate lua parte oficial la Veneția. Ei au preluat inițiativa și au stabilit intern că ar fi bine să existe acest pavilion. Am schimbat ideea de bază, pentru că trebuia adaptată noului spațiu.

Artistul Pavel Brăila și curatoarea Adelina Luft. FOTO: arhiva personală

Inițial, proiectul era gândit pentru pavilionul României din Giardini, unde se află pavilioanele oficiale ale statelor participante. Practic, infrastructura funcționează ca un fel de ambasade culturale ale fiecărei țări. România, din fericire, are un pavilion foarte mare și foarte vizibil și mai are și Galeria Nouă a ICR-ului. În cazul Moldovei, neexistând un spațiu oficial, vechi sau established, a trebuit să căutăm o altă locație. Am găsit o cupolă care ne-a fost închiriată în cadrul bisericii Santa Veneranda, parte din biserica San Geremia, din Cannaregio, pentru acest eveniment. În Veneția există foarte multe spații care se închiriază pentru Bienala de Artă și apoi pentru Bienala de Arhitectură. Ei sunt obișnuiți cu astfel de tranzacții.

Am regândit instalația pentru acest spațiu și astfel a luat naștere ideea „A mia și a doua noapte“, concepută pornind de la o lucrare mai veche a lui Pavel Brăila. Am păstrat această colaborare între mine, ca și curatoare, și Pavel, ca artist. Am stabilit echipa și am aplicat rapid la Veneția, pentru că, pentru a face parte oficial din pavilioanele naționale, există un regulament și o procedură specifică, cu termen-limită. Dar am reușit, iar la începutul anului, în ianuarie, am primit confirmarea organizatorilor.

Războiul, transformat într-o experiență senzorială

Vedem că instalația pornește de la o imagine puternică: covoare ridicate de drone în spațiul bisericii. În același timp, există o diferență clară între cele două simboluri. Covorul e legat de casă, de memorie, iar drona trimite spre conflict și control. Cum s-a lucrat cu această idee, mai ales fără ca mesajul să devină prea direct?

Totul a pornit de la lucrarea lui Pavel Brăila, „Magic Carpet“, propusă de artist în 2018. Încă de atunci se uita la conflictele din Orientul Mijlociu, la exodul refugiaților din Siria. Așa a luat naștere ideea: s-a gândit ce ar putea să îi salveze pe acești oameni care trec granițe și își riscă viața, iar foarte mulți chiar și-au pierdut-o în acest parcurs. În acest context al imposibilității de a ieși din meandrele unui război care pare imposibil de reparat – și care continuă și acum – s-a gândit că acest obiect magic, mitic, ar putea fi un răspuns pentru situația respectivă. Evident, e vorba despre o imaginație utopică, despre un obiect imaginar. Pe urmă, el a devenit din ce în ce mai interesat de situația războiului din Ucraina. Moldova, fiind la graniță, resimte această realitate zilnic: sunetul dronelor, dronele care cad la granițe, producția de drone care are loc în Ucraina.

Toată această cultură a dronelor militarizate, a spațiului aerian militarizat, devine din ce în ce mai pregnantă, vizibilă și auditivă în viața de zi cu zi, în special în Moldova. Lucrarea „Magic Carpet“ avea deja aceste motoare de drone atașate covorului și suspendate în spațiu, însă atunci nu era gândită ca o lucrare cinetică, una care chiar produce zgomot și sunet. Acum, pentru Bienală, am pornit de la acea lucrare și am extins-o către o experiență senzorială în spațiu, în care dronele chiar funcționează, produc sunet și mișcare și reușesc să miște foarte puțin covoarele, care planează în cupola bisericii. Și da, există acest contrast pe care artistul l-a gândit. E o propunere artistică în care obiectul domestic și obiectul militarizat sunt puse împreună, sunt evidențiate. Contrastul dintre zgomotul foarte puternic al dronelor și liniștea cupolei și a bisericii. Contrastul dintre această gândire a evadării și obiectul domestic, dintre instrumentul de război și cel al evadării mitologice.

Toate aceste contraste îți oferă și o imagine foarte clară a instalației, care e ușor de reperat și interpretat. Ea te duce către niște obiecte foarte familiare, dar puse împreună te fac să te gândești la situația în care ne aflăm astăzi, la felul în care războiul face parte zilnic din viață. Dar poate că există și o speranță, iar speranța vine din această gândire mitică, fantastică, utopică, imaginară.

Spuneai mai devreme despre aceste frecvențe joase. Într-un fel, exact prin această dimensiune senzorială se înscrie instalația și în tema Bienalei de anul acesta, „In Minor Keys“.

Da, este o propunere complexă pe care curatoarea a avut-o pentru Bienală. Totuși, pavilioanele nu au obligația să răspundă direct temei, dar cu atât mai binevenit este când se întâmplă asta. Și propunerea noastră s-ar fi potrivit și cu ediția anterioară, „Foreigners Everywhere“. Acum, în ceea ce privește ideea de frecvențe joase, la noi ea există și ad litteram. Avem aceste frecvențe joase în spațiul expozițional. Iar felul în care răspundem conceptului ține de această experiență senzorială și auditivă pe care o propunem. Așa cum spune și curatoarea, nu mai este nevoie de comentarii didactice foarte ample, de spații în care stai, citești și cercetezi foarte mult, ci de un sentiment, de o formă de conectare sau reconectare la spații și la lucrări. Ele trebuie să vorbească fără să spună prea multe.

„Covoarele sunt amulete împotriva răului“

Avem titlul „În a mia și a doua noapte“, care trimite clar către imaginarul „O mie și una de nopți“. De ce ați ales acest nume și ce spune el despre proiect?

Covorul magic, mitul covorului zburător, este cel mai bine vizualizat, promovat și publicat în ciclul de basme arabe „Arabian Nights“, deși mitul covorului zburător este mai vechi decât basmele traduse în Europa în secolele XVII-XVIII. Ne-am folosit de acest titlu pentru că vrem să punem accent pe poveștile pe care ni le spunem ca societate, pe care ni le spunem colectiv. Ce poveste putem spune împreună? Cum putem redeschide acest ciclu de basme și cum putem, în această mie și a doua noapte, să ne imaginăm o nouă poveste, să rescriem povestea viitorului, o poveste imaginară a păcii? Pentru că aproape că devine imposibil să vizualizezi că am putea trăi într-o lume pacifistă. Propunerea este, astfel, să rescriem împreună acest basm din ciclul de povești. Am vrut să facem referire directă la poveste, pentru că de acolo vine și covorul zburător, dar și să creăm acest twist: nu este doar despre aceste basme, ci despre propunerea de a imagina o nouă poveste, o nouă narațiune a păcii.

Culorile puternice ale covoarelor și liniștea bisericii venețiene. FOTO: arhiva personală

Cum ați lucrat, concret, cu simbolistica și istoria covoarelor în construcția instalației? Ce rol au ele în interiorul proiectului?

Covoarele în sine – pentru că facem referire și la ele, și la faptul că există această legătură directă cu „O mie și una de nopți“ – nu provin toate din acest spațiu oriental. Aici mi se pare că există o miză importantă a proiectului: nu ne uităm doar la povestea în sine și la ideea de contrast, ci și la cultura materială a covoarelor, care este una extraordinară, o cultură a meșteșugului. Este o practică foarte veche, care presupune foarte multă precizie și răbdare și care se transmite din generație în generație. În același timp, este o cultură fără granițe. Toate aceste covoare sunt țesute din memoria unor culturi care nu au granițe.

Ele au simbolistici similare între Vest și Est – mai ales în cultura estică, pentru că am ales covoare din spațiul moldovenesc, din spațiul oriental, din Azerbaidjan, din Iran. Simbolisticile sunt asemănătoare. Ele poartă cosmologii, modalități de relaționare, pentru că oamenii, atunci când le produceau, le foloseau ca formă de comunicare și protecție. Covoarele sunt amulete împotriva răului. Pentru asta au fost create. Și, cu atât mai mult, ele adaugă acest aspect al protejării, al grijii, al proiectării unei forme de relaționare cu viața. Pentru că ele sunt o celebrare a vieții. Simbolistica lor reflectă mitul sau imaginea copacului vieții, imagini care țin de cosmos, de fluiditate, de bunăstare, fertilitate. Simbolistica pe care o poartă este cu atât mai important de recunoscut și de privit ca pe o posibilă proiecție a unei lumi mai frumoase, aflate într-o legătură naturală cu viața.

Există și riscul ca astfel de simboluri să fie citite doar ca elemente decorative sau exotice. Cum ați lucrat cu covoarele astfel încât să păstreze dimensiunea lor culturală și umană?

Tocmai faptul că aceste covoare fac parte dintr-o instalație și nu sunt doar expuse într-o manieră în care sunt obiectificate a contat foarte mult. Ele au fost alese cu grijă, din patrimoniul personal al unor persoane pe care le cunoaștem. A existat această atenție de a le selecta împreună și de a ne gândi la semnificațiile pe care fiecare covor le poartă. Pentru covoarele din spațiul moldovenesc am depus și mai mult efort, pentru că în Moldova există o tradiție foarte specifică a covoarelor, cu simbolistici create în acest spațiu geografic care, între timp, a devenit Moldova, Basarabia. Au culori foarte puternice, un albastru aproape strident și foarte multă simbolistică florală, legată de grădini și trandafiri.

Biserica Chiesa dei Santi Geremia e Lucia. FOTO: arhiva personală

Această formă de grijă, de alegere și de punere în scenă a unor obiecte care, pentru noi, înseamnă mai mult decât simple obiecte decorative cred că reprezintă, de fapt, o formă de recunoaștere și apreciere a faptului că ele poartă o întreagă cunoaștere. Interesul pentru covoare ca obiecte ale cunoașterii deja scoate discuția din zona exotizării sau a obiectificării. Ele nu sunt alese la întâmplare. Tocmai faptul că le punem împreună și observăm similitudinile dintre ele – inclusiv între covoare țesute în regiuni foarte îndepărtate de Orientul Mijlociu, unde au fost descoperite primele covoare acum multe secole – arată că această cultură materială trebuie privită relațional, nu ca ceva produs doar într-un singur spațiu geografic. Ele comunică și dialoghează cu alte spații culturale. Iar interesant este că nu doar mitul covorului zburător vine din Orientul Mijlociu, ci și tradiția covoarelor persane este una foarte veche și care încă se păstrează. Trebuie să existe această înțelegere a genealogiei obiectului și a felului în care covorul zburător al lui Pavel Brăila a fost folosit încă din 2018 în relație directă cu războiul din Siria. Deci există deja o traiectorie a acestui simbol, nu a fost ales întâmplător.

Sunetul dronelor, transformat într-un mesaj al păcii

La prima vedere, ideea unui covor susținut de drone pare destul de complicată din punct de vedere tehnic. Care au fost cele mai mari provocări în realizarea instalației?

Tehnic, au existat foarte multe provocări. Producția a fost gândită în Chișinău, iar lucrările se instalează la Veneția. Probleme apar mereu, dar una dintre provocările principale ține de spațiu: cupola este foarte înaltă și instalația trebuie suspendată de marginile ei, pentru că nu poți perfora cupola în sine, fiind vorba despre o biserică foarte veche, care este patrimoniu. Pe lângă asta, există tot felul de provocări tehnologice – sistemul audio, modul în care se conectează dronele la sursa de curent. Sunt niște detalii foarte specifice și tehnice. A trebuit și să facem anumite compromisuri legate de instalație, pentru că dronele trebuie susținute pe o structură.

Structura aceea este destul de orizontală, plată, și doar așa au putut fi ridicate covoarele, într-o formă destul de rigidă. Nu e atât de fluidă pe cât mi-am imaginat eu, de exemplu. Și luminile sunt încă în lucru, sunt elemente la care se lucrează în prezent, dar care, din câte aflu, merg foarte bine. Pot spune că, față de alte pavilioane și alte propuneri artistice, este totuși o instalație relativ ușor de implementat. Mizăm foarte mult pe efectul pe care îl va crea. Știi expresia „less is more“? Cam pe asta mizăm. Nu este important să faci să epatezi. Poți să fii mai subtil și cred că exact asta își dorea și curatoarea: instalații și propuneri artistice subtile, care nu concurează între ele, ci creează un spațiu sensibil. Va exista însă un sunet foarte puternic și aici apare experiența pe care o poți simți doar fizic. Unii se vor speria, alții vor fi deranjați, iar alții vor înțelege imediat despre ce este vorba, pentru că fie au trăit, fie au auzit, fie sunt deja familiarizați cu acest sunet foarte specific al dronelor.

Așadar, instalația rămâne deschisă interpretărilor...

Absolut, este un loc de reflecție. Și aici depinde foarte mult de experiența și backgroundul fiecărei persoane din public. Dar cred că sunt șanse foarte mari ca aceste relații și contraste despre care vorbeam să fie înțelese imediat. Cel mai interesant lucru, și ceea ce adaugă foarte mult instalației, este spațiul în sine, așa cum spunea și administratorul bisericii, practic mediatorul cultural al bisericii, preotul Don Caputo, cu care am ținut legătura. El a fost impresionat de propunerea artistică și tocmai de aceea a acceptat această instalație acolo. Evident, instalația provoacă un anumit deranjament. Să ai acest sunet foarte puternic într-o cupolă înseamnă ceva. Dar ei au înțeles despre ce este vorba și anume că este, în fond, un mesaj al păcii. Odată ce înțelegi conceptul lucrării și la ce face referire, pentru că ai aceste elemente – covoare, drone, sunet – și faptul că toate sunt plasate într-un spațiu religios, într-un spațiu în care mergi să meditezi, să te rogi, să proiectezi gânduri pozitive, atunci se creează o legătură pe care o simți direct în spațiu. Ajungi să faci legături foarte clare între aceste elemente care, puse împreună, transmit un mesaj.

Fără ierarhii, într-o Bienală marcată de tensiuni politice

Tu ai locuit o perioadă destul de lungă în Indonezia, unde ai avut abordări decoloniale și colaborative. Cum ai reușit să integrezi experiența de acolo în felul în care lucrezi astăzi?

E o muncă continuă, aș zice. Nu pot spune că am înglobat cu totul cultura indoneziană, dar cel mai important este că mi-am dezvoltat o practică destul de orizontală. Nu îmi doresc ierarhii în ceea ce fac. Lucrez foarte colaborativ și încerc să construiesc echipe și proiecte pe termen lung. De asta am și un proiect cu o comunitate din afara Bucureștiului, unde construim, plantăm și ne gândim la relația cu pământul și la un viitor mai ecologic, în care să poți supraviețui frumos, să ai o viață care merită trăită, nu una bazată doar pe exploatare și producție continuă. Cred că asta duc mai departe, poate și inconștient. Nu e ceva ce se reflectă imediat, dar acolo, în Indonezia, există o cultură foarte comunitară și solidară.

Covoarele, un simbol al păcii și al legăturii cu trecutul. FOTO: arhiva personală

Arta este foarte socială, se interesează mai mult de ceea ce se întâmplă în jur decât de expunerea unor lucrări care țin doar de imaginarul individual al artistului. Toate lucrurile astea au legătură între ele și influențează felul în care văd arta și, poate, ceea ce cred ideologic. Iar în expoziția cu Pavel, de exemplu, stilul acesta de lucru este oarecum similar. Lucrurile se construiesc pe parcurs, cumva „după ureche“. Iar ideea asta de a face lucrurile „după ureche“ este destul de prezentă și în Moldova, unde nu există încă o structură foarte clară de lucru. Este prima dată când fac acest pavilion, atât pentru Ministerul Culturii, cât și pentru publicul de acolo. Tot ce înseamnă o producție artistică la nivelul acesta este o premieră. Atunci am avut foarte multă încredere în artist și am mers, să spunem, după ureche. Sincer, este o metodologie pe care am aplicat-o mulți ani. Aproape întotdeauna am lucrat într-un cadru destul de informal, fără structuri ierarhice. Și atunci, da, cred că și faptul că am mai lucrat cu Pavel înainte contează. E important să dezvolți o relație de prietenie și o relație compatibilă cu artiștii, altfel nu iese ceva bun. Cred că asta s-a păstrat cel mai mult.

Pentru că proiectul vorbește despre război și despre felul în care el ajunge să influențeze viața de zi cu zi, aș vrea să te întreb și despre controversele din jurul Bienalei din acest an. În cazul Rusiei au existat deja reacții oficiale inclusiv la nivel european, dar au existat critici și în legătură cu participarea Israelului. Cum privești aceste prezențe într-un astfel de context?

Chiar am avut o discuție despre asta în cadrul echipei. Evident, nu ține de noi să comentăm deciziile organizației. Noi facem parte din această constelație de pavilioane și suntem acolo ca participanți. În ceea ce privește Rusia, da, mi se pare o decizie nefericită. Au existat proteste și foarte mulți oameni implicați în Bienală au semnat poziții publice pe tema asta. Dar cred că, într-un fel, atenția s-a mutat de la protestele legate de pavilionul Israelului. Și așa se întâmplă de multe ori: atenția este deturnată de la altceva care, pentru mulți, era o miză importantă. Din punctul meu de vedere, nu sunt de acord nici cu participarea Rusiei, nici cu participarea Israelului. Evident că lucrarea noastră vorbește și despre război, așa că ar fi absurd să negăm realitatea în care trăim. Tocmai despre asta este vorba în proiect. În același timp, nu cred că artiștii trebuie sacrificați pentru deciziile politice ale statelor, dar aici vorbim și despre o chestiune de reprezentare oficială și atunci cred că Bienala ar fi trebuit să se gândească foarte atent la această situație încă de la început.