Interviu Moștenirea pe care SUA o lasă lumii: mcdonaldizare sau democrație? „Căutarea fericirii este strâns legată de visul american”

La 250 de ani de la proclamarea independenței SUA, idealul „visului american“ continuă să inspire și să provoace dezbateri, legătura dintre căutarea fericirii și promisiunea libertății rămânând una dintre pietrele de temelie ale identității americane și ale moștenirii sale democratice.

SUA este pentru mulți istorici și analiști plină de contradicții. FOTO: Shutterstock

La 250 de ani de la Declarația de Independență, Statele Unite continuă să fie una dintre cele mai influente țări din lume. Moștenirea culturală și politică americană și-a pus și continuă să-și pună puternic amprenta asupra vieții pe Pământ. Literatura, cinematografia, muzica, universitățile şi marile companii americane au modelat generații întregi și au schimbat felul în care înțelegem democrația, libertatea, tehnologia, succesul, identitatea şi chiar fericirea. Pentru unii, America rămâne țara libertății, a oportunităților și a democrației. Pentru alții, este o societate profund polarizată, în care idealurile părinților fondatori sunt puse la încercare de conflicte politice, sociale și culturale.

Cum se explică forța de atracție pe care cultura și civilizația americană au exercitat-o asupra întregului Occident? Ce a rămas astăzi din mitul „visului american“, al „Tărâmului Făgăduinței“ sau al societății capabile să transforme milioane de imigranți într-o singură națiune? Cât de mult mai pot SUA să fie reperul cultural și politic pe care îl cunoșteam acum câteva decenii? Cât de mult au contribuit cultura și civilizația americană la ceea ce înseamnă România astăzi și cum percep noile generații americanii pe care bunicii lor îi așteptau să vină să-i salveze din ghearele comunismului? La toate aceste întrebări a răspuns pentru „Weekend Adevărul“ Roxana Oltean, profesoară la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București, unde predă Literatură și cultură americană, de la începuturi până în secolul al XIX-lea, Utopie în cultura americană și Relații transatlantice.

Declarația de Independență din 4 iulie 1776 a însemnat fondarea SUA. FOTO: Shutterstock

„Weekend Adevărul“: Cu ocazia aniversării celor 250 de ani de la Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii, care credeți că este moștenirea cea mai importantă pe care cultura și civilizația americană o oferă lumii?

Roxana Oltean: Pentru europenii care urmăreau cu admirație și speranță formarea noii națiuni americane care părea să pună în practică principii universale privitoare la drepturile inalienabile ale omului – de exemplu, libertatea, egalitatea, drepturile cetățenilor și relația acestora cu reprezentanții aleși –, SUA promiteau o nouă etapă în istoria lumii occidentale. Documentele considerate fondatoare ale noii națiuni – Declarația de Independență (1776), Constituția americană (1787) și Declarația Drepturilor (1791) – reprezentau, așa cum s-a remarcat de nenumărate ori, nu doar principiile referitoare la drepturi și libertăți pentru o națiune anume, ci principii universale, anunțate prin faimoasa afirmație din partea de început a Declarației. Pentru europenii din acea vreme – cum ar fi, de exemplu, britanicul Thomas Paine, susținător al Revoluției americane și al sistemului de guvernare democratic bazat pe reprezentare –, Revoluția americană însemna șansa umanității de a crea o societate și un sistem de guvernare ancorate în rațiune și în convingerile legate de egalitatea fundamentală dintre oameni.

Această imagine idealizată a avut însă și critici încă din epocă, nu-i așa?

Desigur, Revoluția americană a avut și oponenții săi vocali. Scandalizat de entuziasmul infecțios pentru cauza americană și convins fiind că rațiunea va triumfa, scriitorul, eseistul, criticul și lexicograful britanic Samuel Johnson privea pretențiile delegațiilor celor 13 colonii de la primul Congres Continental din 1774 ca un act de insubordonare motivat de refuzul de a se supune regimului de taxe. Așadar, o răzvrătire izvorâtă din lăcomie și marcată de ipocrizie: cum se face, întreba Johnson, ca taman deținătorii de sclavi și cei care i-au deposedat de pământuri pe nativii americani sunt cei care strigă acum în numele libertății și a dreptului la autoguvernare? De asemenea, incongruențele dintre principiile prezentate ca fiind universale cu privire la libertate și egalitate și practicile sau istoriile personale ale celor care propovăduiau aceste principii au fost, de la bun început, o sursă de tensiune. Este bine-cunoscută dezbaterea în jurul figurii lui Thomas Jefferson, autorul principal al Declarației de Independență, și deținător de sclavi. Acest contrast, care este înglobat chiar în tururile ghidate ale impresionantei sale reședințe în stil neoclasic din Virginia, Monticello, este reprezentativ pentru o importantă temă care revine în discuție atunci când vorbim de moștenirea culturii și civilizației americane: contrastul dintre idealul pe care Statele Unite ale Americii afirmau, încă de la început, că îl întruchipează, și realitățile politice și sociale americane.

Se poate spune că nu realitatea americană, ci idealul ei, a fost cel care a inspirat alte mișcări și popoare?

Este foarte importantă maniera în care această imagine a ceea ce reprezintă SUA – mai degrabă decât realitățile diverselor epoci istorice – a oferit un model social și politic pentru alte națiuni sau grupuri. Așa cum au arătat numeroși istorici, Revoluția americană a inspirat revoluții europene, de exemplu momentul 1848. În anii ’40, SUA deveneau pentru importantul istoric britanic Sir Denis Brogan modelul civilizațional occidental și întruchiparea idealurilor universale demne de apărat în contextul unei Europe continentale care căzuse pradă fascismului și comunismului; pentru europenii din spatele Cortinei de Fier, Statele Unite reprezentau speranța – ținută în viață și prin activitatea radiourilor finanțate deschis de americani (Vocea Americii) sau în secret (Radio Europa Liberă) – că libertatea și democrația, cu valorile lor, vor triumfa în cele din urmă. Moștenirea pe care civilizația și cultura americană o oferă lumii, așadar, este una care, inevitabil, face referire la acele afirmații îndrăznețe din documentele fondatoare, care pentru unii au fost împlinite, generații la rând, de civilizația și cultura americană iar, pentru alții, au fost trădate în mod repetat de acestea. Desigur, există și voci care critică și noțiunea că drepturile enunțate în documentele fondatoare chiar ar fi universale, argumentând că sunt produsul unui context cultural, social și politic anume.

Roxana Oltean, profesoară la Centrul de Studii Americane din cadrul Universității București. FOTO: A

Ce este națiunea americană

Statele Unite au fost descrise adesea drept un „melting pot“, iar mai recent ca o societate multiculturală. Care este ingredientul sau rețeta prin care SUA reușesc transformarea unor oameni veniți din toate colțurile lumii într-o națiune? Mai rezistă acest model în contextul disputelor privind imigrația?

Într-adevăr, au fost mai multe sintagme și imagini prin care s-a încercat să se reprezinte maniera în care imigranții se raportează – sau ar trebui să se raporteze – la națiune, și ce înseamnă o națiune, această comunitate imaginată, așa cum spune Benedict Anderson. Imaginea unui „melting pot“ sugerează topirea identităților etnice, rasiale ale imigranților în masa demografică americană, ducând cu gândul la omogenitate și la ideea că imigrantul devine american, lăsând în urmă particularitățile vechii identități. Această imagine – fără a purta neapărat numele chiar de „melting pot“ – s-a conturat încă din primele decade ale noii națiuni, când francezul Hector St. John de Crèvecœur, prin personajul său fictiv, un fermier american, vorbește despre experiența imigranților europeni care, chiar înainte de Revoluția americană, devin americani prin deținerea și cultivarea pământului. Un alt exemplu elocvent ar fi istoricul Frederick Jackson Turner care, în 1893, argumenta că experiența frontierei mereu împinsă către vest este creuzetul în care se naște identitatea americană.

Acest model al omogenizării nu a rămas însă necontestat.

Desigur, acest model de omogenizare, care operează și prin practici de excludere și de apropriere culturală, a fost amplu criticat, cel puțin de la începutul secolului XX, pentru suprimarea, ștergerea sau caricaturizarea trăsăturilor etnice sau rasiale pe care le impune noțiunea de american – în sine un construct social, etnic și rasial. Conceptele și imaginile alternative – multiculturalism, sau modelul „salad bowl“, sau ideea de mozaic – evidențiază componentele distincte ale națiunii americane și maniera în care acestea, împreună, construiesc totuși o imagine coerentă, eterogenă. Aceste modele sunt mai fidele, s-a mai adăugat, idealurilor originale americane și noțiunii de refugiu pentru toate neamurile, noțiunea care rezonează cu aspirația de a întruchipa valori universale. Poate aceasta ar putea fi privită ca rețeta de succes prin care SUA deveneau o națiune. În prezent, dezbaterile privind imigrația aduc sub semnul întrebării această rețetă. Dacă, însă, națiunea este oricum o comunitate imaginată, depinde cum vor dori să-și imagineze generațiile prezente și viitoare noțiunea de națiune americană.

Cultura, câmpul de luptă ideologic

Valorile promovate de Statele Unite ale Americii au influențat numeroase societăți. Ce rol a avut cultura – literatura, filmul, muzica, universitățile – în răspândirea acestor valori? Ne puteți da un exemplu de opere literare, cinematografice sau muzicale care, în opinia dumneavoastră, au avut un impact major în această privință?

Când vorbim de valorile SUA, este interesant să ne gândim la ce valori anume facem referire. SUA ca imagine a capitalismului, consumerismului, a abundenței materiale, a progresului tehnologic, care exportă modele și ideologii prin corporații multinaționale care accelerează globalizarea? SUA ca simbol al rezistenței împotriva tiraniei, ca semn al libertății, democrației și speranței, ca sistem care pune valoare pe individ, și îi oferă șansa să răzbească? Până la urmă, America poate fi înțeleasă ca un construct contradictoriu, în care cei care o studiază găsesc ce îi pasionează, ce admiră sau, dimpotrivă, ce detestă. În acest sens, literatura, filmul, muzica pot fi înțelese ca veritabile laboratoare sau câmpuri de luptă în care se dau aceste mari bătălii.

Una dintre cărțile importante despre valorile societății americane. FOTO: Amazon

Cum se reflectă această falie dintre America reală și cea ideală în marile romane americane?

Aș vrea doar să remarc că, așa cum au observat mulți critici culturali, operele canonice par adesea poate chiar anti-americane, criticând statu quo-ul dar, în același timp, reafirmând valori percepute ca fiind cu adevărat americane. Se repetă cumva ideea unei falii între America reală și America ideală. Criticul literar Lawrence Buell, de exemplu, analizând trăsăturile operelor literare din secolele XIX și XX care sunt considerate a fi în tradiția marelui roman american, remarcă faptul că adesea aceste opere angajează teme cu precădere americane – democrația în „Moby Dick“ de Herman Melville, dorința de afirmare individuală în „Marele Gatsby“ de Scott Fitzgerald, relațiile inter-generaționale marcate de traume istorice în „Beloved“ de Toni Morrison – pentru a sublinia momentele de derivă, ratare și fracturare ale națiunii pe care încearcă să o reflecte.

Ce rol joacă universitățile în acest proces?

În ceea ce privește universitățile, acestea funcționează, în mod ideal, atât ca mini-democrații, cât și ca bastioane ale libertății și egalității, antrenând studenții nu doar în procesul de acumulare de cunoștințe, ci și dezvoltându-le gândirea critică și pregătindu-i pentru rolul de cetățeni activi și implicați, promovând dezbaterea bazată pe respect pentru adversar și căutarea excelenței, avansând astfel și ideea de meritocrație. Independența universităților – financiară, politică – devine, desigur, un subiect intens dezbătut, așa cum este și implicarea acestora în dezbaterile politice și sociale mai ample, care nu le afectează direct statutul sau independența, dar care au însemnătate pentru societatea democratică ale cărei valori le apără, sau ar trebui să le apere.

Tărâmul făgăduinței: „Poveștile Americii despre sine sunt incompatibile“

„Weekend Adevărul“: Statele Unite ale Americii sunt prima țară din lume care a statuat în Constituție dreptul fundamental de „a-ți căuta fericirea“. Ce impact a avut acest principiu asupra civilizației americane?

Roxana Oltean: Căutarea fericirii este strâns legată de formularea visului american. Există multe dezbateri despre înlocuirea sintagmei lui John Locke – „life, liberty, and the pursuit of property“ – care înțelege dreptul inalienabil de a deține proprietate ca un element care face posibilă fericirea și libertatea – prin „life, liberty and the pursuit of happiness“ de către Thomas Jefferson în Declarația de Independență. Perspective recente sugerează că, pentru Jefferson, dreptul la fericire nu înlocuiește dreptul de a deține proprietate, acesta este de nedisputat; urmărit într-un mod care facilitează relații mai bune cu ceilalți, devine o parte naturală a căutării fericirii ca scop suprem al omenirii. În acest sens, s-a argumentat că societatea americană și visul american sunt fondate pe o viziune a împlinirii individuale într-un sistem capitalist bazat pe deținerea de proprietate.

„Tărâmul Făgăduinței“ creat de europeni

Generații de imigranți au numit SUA drept „Tărâmul Făgăduinței“. Cum a evoluat acest concept de-a lungul istoriei sale?

Este poate cea mai pregnantă imagine, aceasta de tărâm al făgăduinței. Conotațiile biblice ale conceputului dezvoltat pentru a desemna țara promisă poporului israelit, poporului ales, în care va fi condus după ce este scos din robia egipteană, sunt extrem de importante în discursul puritan al secolului XVII, atât de influent în articularea sintagmelor-cheie care exprimă esența misiunii lor în America. Ei înșiși se reprezintă ca popor ales de Dumnezeu, captivi într-o Europă coruptă, asemeni Egiptului din cartea Exodului, și desemnați pentru a reînnoi creștinismul și a desăvârși Reforma, conduși în țara promisă pentru a construi acolo cetatea de pe deal, care va fi un exemplu pentru reînnoirea lumii. Conduși de William Bradford, de John Winthrop, puritanii care construiesc așezări în Noua Anglie au o influență care, conform istoricilor, se extinde mult dincolo de impactul unei Reforme care până la urmă eșuează și a cărei fervoare se stinge odată cu răspândirea ideilor iluministe și a preocupărilor pentru construirea națiunii americane la sfârșitul secolului XVIII.

Alături de acest discurs religios, s-a conturat însă și o altă imagine a tărâmului făgăduit, cea a abundenței materiale.

Da, așa este. Discursului influențat de imaginarul și vocabularul exodului poporului ales din Egipt i se suprapun și imaginile abundenței materiale prin care se încearcă atragerea de coloniști în Virginia: de exemplu, John Smith și faimoasele sale descrieri în care laudă solul, flora și fauna americane. Împletirea discursului religios cu celebrarea abundenței materiale și cu noțiunea că destinul providențial al coloniștilor europeni în acest tărâm făgăduit este să-l cucerească, să împingă frontiera tot mai mult către vest, și apoi la finalul secolului XIX chiar în afara granițelor SUA pentru a exporta modelul de succes american, conturează o problematică extrem de interesantă și de presantă.

Statuia Libertății reprezintă una dintre valorile principale ale SUA. FOTO: Librăria Congresului

Cum regăsim această idee în imaginea, poate cea mai cunoscută, a Statuii Libertății?

Desigur, pentru imigranți, Tărâmul Făgăduinței înseamnă șansa de a o lua de la capăt într-o lume nouă, imagine transmisă în mod pregnant de poezia Emmei Lazarus inscripționată pe placa de bronz de pe piedestalul Statuii Libertății. În locul uriașului de sorginte greacă, poezia „Noul Colos“ evocă imaginea femeii cu făclie, mamă a exilaților, care îi primește pe sărmanii și împovărații lumii și oferă adăpost maselor azvârlite de furtunile istoriei și destinului pe țărmurile americane. Așadar, este important de observat că această sintagmă este un palimpsest de discursuri care surprind atât speranța și entuziasmul noilor începuturi spirituale sau materiale, dar și excluziunea, cucerirea, dezamăgirea și trădarea.

SUA împlinesc 250 de ani într-un moment de polarizare profundă. Din perspectiva memoriei culturale, ce fel de poveste își spune America astăzi despre sine? Este aceeași pe care și-o spunea acum 50 de ani sau acum 250 de ani?

Într-un fel da, și într-un fel, nu. Dezbateri febrile despre ce înseamnă America, teama că America și-a trădat menirea de a întruchipa și apăra idealurile umanității și democrația, intervenind prea mult sau prea puțin în diverse zone de conflict, deschizând ușa prea larg imigranților sau, dimpotrivă, refuzând să ofere un refugiu celor persecutați, sunt teme care datează cel puțin din secolul trecut, iar dezbaterile despre echilibrul dintre puterea federală, sau drepturile garantate la nivel federal, și puterile statelor, care ocupă o bună parte a dezbaterilor actuale, se purtau de pe vremea lui Thomas Jefferson și a lui Alexander Hamilton. În funcție de cum este imaginată America atât de patrioții săi, cât și de criticii săi –iar uneori aceste poziții pot coincide – se schimbă și povestea despre sine. În contextul polarizării de care vorbiți, pare într-adevăr că poveștile Americii despre sine sunt incompatibile. 

SUA a adus în România și cultura consumerismului. FOTO: Shutterstock

Libertatea americană, înțeleasă greșit în România postdecembristă

Ce influență credeți că a avut cultura americană asupra României după 1989 și care dintre valorile importate au fost cel mai bine înțelese sau, dimpotrivă, interpretate greșit?

În România de după 1989, SUA au însemnat, într-un fel, ce a lipsit și ce se putea recupera, în ritm accelerat, după Revoluție: bunuri de consum, consumul în sine, proiecte imobiliare, stiluri de viață, dar și idei despre libertate de exprimare, inițiative individuale, antreprenoriat, cultura self-help. Poate interpretată greșit a fost cel mai des ideea de libertate, modul responsabil de a o folosi și limitele acesteia, când încalcă libertatea altcuiva. Interesant este că scriitori sau analiști americani care vizitau România și Europa de Est în anii ’90 – cel mai cunoscut fiind, poate, Robert Kaplan – remarcau, printre altele, nu doar palimpsestul cultural, rămășițele traumelor istorice sau dorința de a imita cu orice chip Vestul reprezentat cel mai des de America, dar și asemănarea dintre Europa de Est și imaginarul Vestului sălbatic, cu tot ce însemna el: individualism, libertate, dar și violență, fărădelege și cinism.

În contextul globalizării și al dezvoltării platformelor digitale, mai putem vorbi despre o cultură americană dominantă sau asistăm la o lume în care influențele culturale circulă în toate direcțiile?

Într-adevăr, modul în care mass-media și tehnologia înlesnesc comunicarea instantanee i-a condus pe teoreticieni, precum canadianul Marshall McLuhan, să vorbească despre un sat global, încă de la începutul anilor ’60. Ceea ce este interesant, însă, este că McLuhan nu vede acest sat global ca fiind guvernat de armonie, de practici și valori care tind spre omogeneitate sau compatibilitate, ci ca fiind în pericol de a se retribaliza, pericol pe care mulți îl observă astăzi. Fenomenul globalizării a fost, desigur, corelat și cu americanizarea ca răspândire a valorilor și practicilor culturale americane, ducând la dezbateri cel puțin începând cu anii ’90, dar și cu fenomenul „mcdonaldizării“ – ca standardizare a producției și consumului –, termen înțeles de George Ritzer în cadrul unui model de sorginte weberiană ca descriind o etapă de eficientizare și raționalizare capitalistă. În momentul de față, cultural vorbind, influențele circulă, într-adevăr, în toate direcțiile, dar America – termen înțeles ca un construct cultural – rămâne un punct de reper sau un câmp de bătălie semnificativ. De exemplu, sunt studenți care, prin consumul de mass-media și social media, se simt mai apropiați de contextele și dezbaterile americane chiar decât de contextele și dezbaterile locale.

Câmpul de bătălie academic

În cadrul Centrului de Studii Americane, ați predat mai multor generații de studenți. Percepeți o schimbare de atitudine a acestora față de America? Cum s-a schimbat interesul tinerilor pentru cultura și civilizația americană?

Debutând în 1996 cu programul de masterat, și continuând apoi cu programul de licență, studiile americane au suscitat mereu interesul studenților, America în sine fiind un subiect extrem de atrăgător. Cred că ceea ce îi fascinează și intrigă pe studenți este măsura în care noțiunea de America este un câmp de bătălie pentru diverse curente, ideologii, constructe culturale, permițându-le să-și articuleze și exploreze propriile interese și să observe dezbateri si rapoarte de putere similare în lumea pe care o cunosc din experiența de viață.

Având în vedere activitatea dumneavoastră în zona publicațiilor de specialitate cu tematica Studii Americane, care sunt principalele trei preocupări pe care le găsiți, în contextul aniversării a 250 de ani de SUA, în rândul cercetătorilor?

Cred că cele mai importante direcții încearcă abordarea critică a conceptului de America – ce înțelegem prin acest construct?, cine este inclus?, cine este exclus?, prin ce mecanisme sunt exprimate aceste relații de putere?, care sunt modelele de remediere a acestor relații? Cele mai vibrante și mai actuale localizări ale acestor dezbateri sunt, poate, în cultura populară și în mass-media sau în domeniul social media, dar și formele clasice ale exprimării, decantării sau contestării modelelor culturale vehiculate de societatea mainstream – literatura sau filmul – rămân subiecte actuale de interes academic.