Interviu Povestea lui Ștefan Câlția, pictorul cavaler: de la școala „făcută pe datorie“ la mentoratul lui Corneliu Baba. „Singura șansă este să o iei de la capăt“

Artistul Ștefan Câlția, recent decorat de președintele României cu Ordinul Național „Steaua României“ în grad de Cavaler, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre cei 84 de ani de viață pe care i-a trăit suspendat între două lumi. Cea reală i-a adus învățăturile satului bătrânesc transilvănean, ținuta anilor frumoși păstrată din vremea Regatului României, înghețul și tăcerea comunismului. Însă o bună parte a vieții, el și-a trăit-o dincolo de tangibil, în lumea caselor albastre plutitoare, a peștilor cu aripi și a bivolilor imenși, a circului și a teatrului, înconjurat mereu de oameni cu aripi.

Ștefan Câlția a împlinit anul acesta 84 de ani. FOTO: Yap Studio

Bucureștiul este un colecționar priceput. În ciuda vremurilor, de multe ori ascunse de privirile locuitorilor, trecătorilor, și-a păstrat, pe straturi, cartiere, străzi și clădiri – dovezi ale propriei măreții de veacuri. Colecția lui cuprinde și mici ierbare, atent păstrate printre celelalte obiecte – grădini, curți, parcuri. O piesă inestimabilă o găsim luând la pas zona Cartierului Armenesc: printre casele boierilor fanarioți, printre clădirile care poartă eleganța La Belle Epoque, cu privirea zăpăcită de splendori neoromânești îmbrățișate de iederă, găsești la un moment dat cea mai veche casă de locuit din București. Astăzi Muzeul „Theodor Aman“, Casa Melik a început să fie construită încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Însă nu aici ne oprim.

Țara Făgărașului din mijlocul Capitalei

Gard în gard, acoperită de verdeață – arbuști, arbori, flori și liane –, este o bucată din Țara Făgărașului. Nestemata. Gândită de arhitecta Livia Câlția, clădirea vecină muzeului – din care doar se întrezărește câte un ochi limpede de geam – este atelierul pictorului Ștefan Câlția. Poarta de la intrare este grea, înaltă, din metal, și nu se vede nimic în curte – și chiar dacă nu aduce nimic din arhitectura porților masive de lemn transilvănene, asigură un element specific lor: intimitatea. O împingi cu sfială și totuși cu putere, însă avântul timid este întrerupt de un sunet total ne-bucureștean: o talangă anunță orice suflet ce pășește în curtea cu iarbă deasă, care reușește să își păstreze roua până spre prânz. Către atelier, pașii te poartă pe o cărare cu pietre mari – nu știu dacă sunt de râu, dar cu siguranță îmi amintesc de potecile din curtea pictorului de la Șona.

Casă de la Șona, în timpul primăverii. FOTO: Ana-Maria Șchiopu

Două rânduri de uși masive din lemn despart intrarea de atelier. În prag mă întâmpină, cu chipul blând, Ștefan Câlția – și nici nu am cum să nu remarc că a moștenit albastrul caselor din Transilvania în privire. Este îmbrăcat simplu, cu o bluză crem din cânepă și o pereche de pantaloni bleumarin, văratici, din bumbac. Ne așezăm de-o parte și de alta a biroului său – vechi, mare, greu de urnit, după culoare posibil din lemn de nuc. Atelierul este spațios, cu pereți înalți și geamuri mari prin care se revarsă siluetele frunzelor în lumină peste parchetul din lemn masiv, închis la culoare. Miroase a iarbă proaspătă, a flori de câmp și un iz de tei, din când în când, îți îndulcește existența. Liniștea este spartă adesea de cântecul unei păsări și cu greu crezi că încă ești în București. Atelierul în sine este un portret al pictorului: tablouri, fotografii, icoane, frunze și flori uscate, obiecte casnice tradiționale, toate aduse din Țara Făgărașului. „Pentru un făgărășan sunt puține. Când eram copil, în casă erau câte 20-30 de icoane pe toți pereții din camera din față. Era roată pe pereți, așa se zicea, cu icoane și cu ulcioare, și cu blide, și patul cu perne multe așezate. Era camera în care nu se dormea niciodată sau dormea când venea fratele de la oraș al bunicii“, spune el.

Sângele Cleopatrei

Ștefan Câlția s-a născut la mijlocul lui mai 1942, la Brașov, în plin război mondial. După bombardamentele din ’44, el și familia s-au mutat în Făgăraș, însă viața și-a petrecut-o mai degrabă în satul vecin, Șona – acolo unde liniștea s-a conservat mai bine ca în niciun alt colț de lume, unde oamenii și acum salută pe stradă, unde casele, cele mai multe albastre, au la poartă un liliac și o bancă.

De la bunici a aflat toate răspunsurile necesare ca să treci prin viață ca un om de bine: de la bunica Eudochia a învățat rânduirile plantelor și animalelor și despre taina celor sufletești; de la bunicul Aurel, măcelarul, a învățat să se poarte cu măsură în orice și respectul pentru oameni. Însă mai presus de toate, a învățat de la familie respectul pentru muncă – un fir roșu al vieții sale pe care nu l-a lăsat din mână nici acum.

Tabloul "Cleopatra și fata cu aripi", în expoziția de la Sibiu. FOTO: Ana-Maria Șchiopu

Când era mic, pentru un ban de buzunar, făcea mici servicii circului care vara își stabilea cortul lângă Cetatea Făgărașului. Viața de la circ, cu oamenii și curiozitățile lui au rămas o constantă în pictura lui de peste ani, însă mai ales i-a fost o bornă pe care mai târziu avea să o identifice: sângele Cleopatrei. „Aveau în rulote tot felul de lucruri stranii: broasca cu șase picioare, peștele cu aripi. Însă mai aveau undeva la vedere un sarcofag în care era bustul Cleopatrei, înconjurat de flori. De acolo, printr-un mecanism, ieșea un șarpe și o mușca. Și era un om de la circ care tot striga «Veniți să o vedeți pe Cleopatra! Hai, poftiți, apropiați-vă!». Și într-o zi, mi-a zis să iau o pensulă și cu niște vopsea să îi împrospătez sângele“. Și asta a fost prima dată când pictorul a luat culoarea în propriile mâini. Ștefan Câlția a păstrat acea imagine în mintea sa peste 70 de ani și în 2025 a pus-o pe pânză: „Cleopatra și fata cu aripi“. Mai târziu, când a mai crescut puțin, el și fratele său mergeau câte trei-patru kilometri până la căile de tren: se angajaseră la CFR unde, pentru 10 lei pe zi, adunau pirul dintre linii: „Așa am fost obișnuiți în casă: chiar și când aveam vacanță, găseam ceva de lucru undeva la o fermă, la calea ferată să smulgem iarbă; măcar o lună în timpul verii noi, copiii, munceam“.

Ziua salahor, seara elev, noaptea artist

După ce a terminat școala elementară, cum i se zicea pe atunci gimnaziului, „Ştefan a lui Aurel Andeboieriu, de după biserică“, cum se prezenta el oamenilor satului, s-a gândit să urmeze calea preoției, iar pentru asta trebuia să meargă la Seminarul teologic: „A fost dorința ca eu să mă fac preot, care a fost simplă și frumoasă și din punctul meu de vedere, și al familiei. Niciodată nu m-am gândit că ajung preot ca să am liniște într-un sat sau ceva, ci pur și simplu că trăiam în duhul atmosferei creștine“, însă n-a fost să fie, a picat proba de muzică. Astfel că programul i s-a schimbat: ziua muncea, seara studia: „Așadar, eram muncitor la Trustul regional de construcții orașul Stalin (n.r. – în perioada 1950-1960, Brașovul a purtat oficial numele de Stalin), eram salahor pe un șantier. Munca era grea, mai ales în zilele de toamnă ploioasă, nu-știu-ce să car cu roaba la 15 ani. Apoi venea școala de seral – era și momentul când partidul dăduse ordin ca toți tovarășii care erau în funcție să aibă școală. Și atunci eram coleg cu șeful Poliției, cu nu-știu-ce secretar de primărie care n-aveau liceul făcut. Eram singurul copil între acești domni care, când terminau orele seara, luau ultimul profesor cu care aveam ore și se duceau să bea undeva. Eu mă duceam acasă. Între timp mă întâlneam prin oraș – adică treceau pe lângă mine, că șantierul era chiar în mijlocul orașului, împrejmuit cu sârmă ghimpată – cu colegii mei care erau la liceu și atunci am descoperit prima dată că unii își mai amintesc de tine și alții se făceau că nu mă văd“.

Descoperim, iată, cum marginalizarea și chiar un soi de bullying nu afectează tinerii de ieri, de azi – până la urmă, sufletul nu ține pasul cu schimbarea vremurilor, ci cu schimbarea omului. „Și toate lucrurile astea se adună pentru un tânăr de 15 ani. Când ajungeam acasă și beam ceaiul de seară acolo în bucătărie, aveam așa o stare cumva. Mă uitam pe geam de unde vedeam malurile Oltului, dealurile – tot nu mai ajungeam niciodată acolo – și începeam să desenez. Desenam lucruri care îmi aminteau de locurile pe care îmi plăcea să le calc. Și așa am adunat desene. Câteodată desenam ceașca sau ce vedeam în jur fără gândul de a ajunge să fiu în zona asta. Încă nu știam ce voi face. Dar desenele pe care le-am făcut atunci au fost de mare câștig în clipa când am ajuns la Timișoara, în vara următoare, să dau examen la Școala de Muzică și Arte Plastice“, mărturisește pictorul. Și atunci, locul a devenit „primul mic atelier. Aveam hârtiile puse sub dulăpiorul unde erau farfuriile și vesela în bucătărie, o bucătărioară cu podele de brad albe pe care, în fiecare sâmbătă, noi, copiii, o frecam cu peria și cu leșie și era foarte plăcut“.

Ștefan Câlția, mereu în mijlocul naturii. FOTO: Diana Iabrașu

Poate ca un antidot la tristețe, adolescentul Ștefan se întorcea în mintea lui la momentele vesele din copilărie, la oamenii care l-au marcat și își găsea în desen o salvare: „Unul dintre profesorii de desen pe care i-am avut în școala elementară era un basarabean în vârstă, care fugise de nebunia sovietică în România – unde devenise tot o poveste sovietică –, dar foarte priceput la toate, și cu el m-am împrietenit cumva – un copil cu un domn în vârstă. Cu el făceam tot ceea ce se făcea atunci, se înființa Casa Pionierilor. Într-o vară cu el, prin clasa a IV-a spre a V-a, am făcut toate activitățile pe care trebuia să le facă povestea asta, deci aveam o oarecare îndemânare cu el – pur și simplu am pictat și desenat, am făcut desene, pe care le-am prezentat ca și când erau făcute de alții, metodă care după aceea a intrat în firescul tovărășesc al acelei lumi. Deci noi am amenajat toată Casa Pionierilor ca și când au făcut-o pionerii, dar noi am făcut tot: de la aeroplan mic până la picturi, până la laboratorul de chimie, broderie. Mai târziu m-am mai întâlnit cu lucrurile astea în viață: vara, când «tovarășul» venea în vizită la o fermă, se legau vinetele care erau aduse din altă parte a țării și se legau ca să vadă «tovarășul» că sunt și vinete aici“, își amintește bătrânul pictor cu privirea încă sprintenă de copil.

ÎNVĂȚĂTURI DIN „LUMEA ÎN BUNĂ PARTE AȘEZATĂ“

Cine nu crede în destin spune că sunt coincidențe, însă spre finalul vieții, când piesele puzzle-ului nu mai sunt atât de multe de așezat, cu mirare sau nu, observi că fiecare moment a contat pentru ceea ce avea să vină mai departe. În vara următoare după ce picase examenul la Seminarul teologic de la Sibiu, destinul avea să-i amintească lui Ștefan Câlția că are un set de aripi – așa cum îi place lui să spună acum despre personajele sale înaripate din picturi. „Un văr de-al meu mai mare cu vreo nouă ani decât mine, care terminase Filologia și era bibliotecar la bibliotecă în Timișoara, trecea spre Târgu Mureș și s-a oprit în Făgăraș. Tot discutând una, alta, despre ce o să fac, spune că este o școală de pictură la Timișoara, care a avut examene și acum se dau a doua oară, că nu s-au completat locurile“, își începe povestea artistul.

„M-am dus la școală pe datorie“

Cu toate că vremurile erau grele – să nu uităm că erau anii ’50, când colectivizarea și colhozul sărăciseră țara –, părinții săi l-au susținut din prima să plece în capitala Banatului, nici vorbă de a discredita sau minimaliza o educație culturală, artistică. „Părinții mei au fost niște părinți extraordinar de bine mobilați ca persoane. Mama n-a avut mai mult decât șapte clase, tata era cu liceul terminat, cu niște alte școli făcute, meserii. În casă aveam bibliotecă cu cărți. Nu făceam parte dintr-o familie culturală“, spune Ștefan Câlția.

Ne miră poate că artistul nu asociază o „familie culturală“ cu existența unei biblioteci, însă explicația trecutului vine și ne lasă neputincioși în fața prezentului: „Noi nu mai știm nimic acum. Ce însemna perioada normală dintre cele două războaie mondiale, când această Românie care se trezește deodată mare, emanciparea ei se face într-un mod atât de frumos și cu atâta poftă, încât în toate satele încep să apară cărți. Cel puțin în zona Făgărașului, dacă cauți prin podurile bunicilor, descoperi că nu erau niște analfabeți, deși încă multă lume era neștiutoare de carte. Tatăl meu fusese desenator la atelierul de proiectare al uneia din cele mai performante fabrici din România, Fabrica de Avioane de la Brașov IAR. Dacă erai muncitor, erai într-o elită. Muncitor nu însemna că tu n-ai putut să faci altceva. Însemna că acolo ți-ai găsit tu exact rostul tău, cu profesiunea ta. Deci era o lume în bună parte așezată“. În spatele pictorului, pe un raft vechi de lemn, sub o icoană a artei populare transilvănene care ilustrează momentul răstignirii lui Iisus Hristos, se află înrămate fotografiile lui Carol I și Mihai I, primul și ultimul dintre regii României – „Totul pentru Țară, nimic pentru mine“, așa spunea, cu vorba și cu fapta, primul nostru monarh.

Raftul cu istorie din atelierul pictorului. FOTO: Ana-Maria Șchiopu

Încurajările sunt gratuite, mai greu a fost cu partea financiară: „Una dintre problemele care s-au pus în clipa când am zis că merg la Timișoara, la școală, a fost de unde facem rost de bani. Trebuia să merg eu și tata. Am găsit o verișoară acolo care a zis că ne găzduiește. Țin minte că tot a încercat în dreapta, în stânga, și până la urmă o colegă de serviciu de-a tatălui meu, la care am mers împreună, i-a dat tatălui meu bani ca să avem de drum, și la ușă i-a spus: «Să știți că nu trebuie să vă grăbiți, domnu Câlția, să-mi dați banii, când puteți atunci îmi dați». Deci m-am dus la școală pe datorie“.

La Timișoara, lucrurile s-au schimbat. Ștefan Câlția avea să primească o educație aleasă, dar mai ales să aibă norocul de un profesor suficient de drastic, dar îndeajuns de mărinimos cu elevii săi încât să-i stabilească un set de reguli pentru întreaga viață. „Atunci am avut prima dată ocazia să mă întâlnesc, la ceea ce se cheamă interviu, cu un personaj, un profesor care mai târziu, când am început școala, a devenit profesorul meu de specialitate, un om extraordinar care are o un rol foarte important în formarea mea ca artist și ca lucrător în breasla sa. Julius Podlipny făcea un interviu cu copiii și cu acele desene modeste. Mai târziu mi-am dat seama că el nu urmărea copii care au performanțe, care știu foarte mult. Prin vizionarea lucrărilor cu care veneai acolo, el te descoperea ca ființă – mult mai complexă toată povestea. Cred că un interviu bine făcut de către un om cu experiență de viață înseamnă mai mult decât orice examene. Deci datorită acelor desene de sub dulap am reușit să intru la liceul din Timișoara“, își amintește artistul primele interacțiuni cu mentorul său.

„Singura șansă este să o iei de la capăt“

Ștefan Câlția prinsese norocul de un picior. Julius Podlipny era unul dintre cei mai renumiți artiști bănățeni ai primei jumătăți a secolului XX, în ciuda faptului că de la vârsta de 6 ani a rămas fără un braț, în urma unui accident de tren. Un expresionist de seamă, care s-a născut la Bratislava și a studiat Arta la Academia din Budapesta, Podlipny a modelat mai multe generații de artiști, el fiind profesor la Liceul de Arte din Timișoara timp de trei decenii.

Tablou inspirat din lumea de pe malurile Oltului. FOTO: Ana-Maria Șchiopu

Peste ani, când pensula a devenit parte din propria-i anatomie, Câlția spunea că acest anume profesor l-a învățat să fie grijuliu cu meseria lui și, cu vorbele atent alese, explică ce înseamnă: „Cu cât mă îndepărtez așa, îmi dau seama că a fi grijuliu cu meseria ta era exact același sentiment sau aceeași stare sau aceeași atitudine pe care o aveau bunicii mei față de câmp, de lucrul lor în agricultură. În clipa în care ți-ai ales o profesie înseamnă că o iubești, că încerci s-o înțelegi. Un profesor de pedagogie de la facultate, un om extraordinar, spunea următorul lucru: «Ca să fiți cât de cât liniștiți în viață sau chiar fericiți, deși fericirea nu-i tot timpul, trebuie să îndepliniți două lucruri: să vă alegeți meseria care vă place și să vă căsătoriți cu persoana care vă place. O să aveți eșecuri, dar dacă ați ales lucrurile astea cu dragoste și cu înțelepciune, veți putea trece peste toate hopurile în viață». Așa era și cu sfaturile pe care ni le dădea Julius Podlipny. Însă el era un pedagog aspru. N-am avut momente de tandrețe și duioșie în clasa noastră. Dar după toată analiza dură și aspră pe care o făcea despre lucrul nostru, rămâneai cu sentimentul că singura șansă este să o iei de la capăt. Și așa am fost învățați să avem disciplina de atelier. El era cel care spunea că atunci când faci un lucru și pictezi, ai toate bagajele de cunoștințe pe care le folosești, însă există un moment când faci un pas înapoi și vezi că ai făcut ceva și nu mai știi cum ai făcut. Parcă a venit cineva și ți-a spus cum să faci. Dacă momentul acela, în care tu nu știi cum ai făcut, dar care are în spate toate cunoștințele pe care tu ți le-ai adunat, te găsește la barul din colțul străzii, până ajungi în atelier, ai pierdut. Așa că tu trebuie să fii tot timpul în fața lucrului tău, ca acel moment să te găsească la lucru“.

Lung e drumul Gorjului: de la burg la Capitală

După ce a deprins rigurozitatea de atelier și a terminat liceul, Ștefan Câlția știa că arta îi este menirea. Însă ca să meargă mai departe pe acest drum, trebuia să aleagă următoarea oprire: Cluj-Napoca sau București. A ales Capitala. Însă între două orașe, între două etape ale vieții, tânărul făgărășan a descoperit țara din... tren: „Prima călătorie pe care am făcut-o de la Timișoara la București a fost cu trenul, trimis din partea școlii la o expoziție a liceelor de artă care a fost aici, în Capitală. Eram foarte mândru de mine, mi se plătise biletul, eram în tren singur. Trenul mi se pare cel mai frumos mijloc de plimbat, de călătorit. Atunci trenurile erau și un loc de socializare. Cum intrai, după câteva minute, începea o conversație, și până ajungeai la destinație te cunoșteai bine cu celălalt, conversai, aflai, știai; era și un exercițiu al tău de a nu scăpa cumva vreo frază sau vreo propoziție – totdeauna știai că lângă tine poate să fie cineva turnător. Știam asta clar, dar deja învățasem să-mi gestionez eu lucrurile, așa cum o făcea fiecare. Mi se părea că vorbeam foarte liber, dar la un moment dat un anumit lucru era restricționat, pentru ca să poţi să-ți continui drumul în viață cât de cât liniștit. Era o lume dură. După ce am trecut de Caransebeș, zona aia m-a adormit. Și deodată m-am trezit în Craiova, dintr-odată o altă lume sonoră. Asta a fost trecerea mea din Transilvania în Banat și din Banat în Regat, dar foarte repede mi-am dat seama că suntem la fel, temperamental poate mai vioi la București“, își aduce aminte artistul vremurile când oamenii erau poate mai deschiși, dar fortați să fie mult mai prevăzători.

Peștii zburători și casele albastre, parte din lumea lui Ștefan Câlția. FOTO: Ana-Maria Șchiopu

Bucureștiul n-a impresionat la prima vedere; începuse să îmbrace deja haina cenușie, iar războiul și începutul comunismului îi amputaseră din strălucire. „Deja eram un tânăr cu picioarele pe pământ, trecut prin viață, care în fiecare vară se ducea undeva să muncească cel puțin o lună de zile. Deci n-am rămas fascinat în fața Bucureștiului. Orașul mi-a plăcut totdeauna, în sensul că eu nu l-am perceput ca pe o mare metropolă. Mai repede Timișoara sau Aradul le simțeam ca oraș, cu toate clădirile, cu toate lucrurile. În timp mi-am dat seama cum s-a născut Bucureștiul. Este un oraș al grădinilor. El s-a născut în jurul unor case boierești, cum e Casa Melik, și așa s-au unit grădinile, iar în jurul grădinilor s-au făcut case și străzi. A crescut altfel decât un burg“, face artistul distincția clară între arhitectura Bucureștiului, care începea să prindă forme nedefinite, dar robuste, și orașele din vestul țării, care își conservaseră istoria austro-ungară.

ÎNTRE DOUĂ LUMI. „Arta occidentală era considerată arta murdară“

Ștefan Câlția nu venise să viziteze orașul, ci să descopere Arta. Era 1964 și devenea student al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“. „Eram mulți candidați, șase pe un loc, nu era simplu să intri“, spune el, dar cu toate astea, nu doar că a intrat, ci a primit și bursă – una modică, mai degrabă, de un leu pe zi, și spune râzând că de ei își cumpăra țigări. „Era cârciuma Lipova, vizavi de Institut, unde mergeau cei care mai aveau bani. Și m-am dus și eu o dată. Și la sfârșit, am plătit din banii puțini, am dat și eu o porție acolo. Și unul dintre colegi, de altfel un om foarte talentat, dar care era ușor arogant, a zis: «Numai atâția bani dai tu?». Și altul i-a replicat foarte repede: «Păi, el acum, cu ăștia 5 lei care mi-a dat, a dat aproape jumătate din banii pe care îi are pe lună, tu care ai pus 5 lei, sunt banii care-ți dă mama ta în fiecare zi să ai de buzunar». Dar nu m-am simțit prost“.

Câlția învățase lecția muncii de mic, astfel că nu i s-a părut ceva nelalocul lui să caute una-alta pentru a-și asigura traiul: „În fiecare vară lucram. Chiar în timpul facultății, la un moment dat, am descoperit că sunt oameni modești care vor să-și mai zugrăvească prin casă. Noi, artiști cu culoarea, eu și cu un prieten de-al meu, luam câte o cameră de zugrăvit, și mai luam un bănuț. Și când am câștigat mai mulți bani, ne-am cumpărat un vermorel, așa se cheamă o pompă din aia de zugrăvit. Și era încă Hala veche în Piața Unirii. Acolo, dimineața, erau cinci-șase zugravi, majoritatea mai bruneți așa, cu vermorelul lângă ei, și cine voia se ducea și se târguia. Și ne-am dus și noi să stăm acolo și am stat în prima zi, până la urmă ne-am găsit o bătrânică. Ne-am dus și a doua zi, ne-am așezat acolo în rând, și deodată unul din cei profesioniști a venit la mine: «Mă, ce e cu voi? Lăsați-mă pe mine cu studențimea voastră, dacă nu dispăreți de aici, vă aruncăm vermorelul în Dâmbovița. Ați înțeles?». Și așa am fost excluși din tagma zugravilor profesioniști, dar tot am găsit ciubucuri de făcut peste tot. La un moment dat, cineva trebuia să își golească o pivniță, m-am dus și i-am făcut curat. Iar când m-am înscris și la cursurile de pictură bisericească, mergeam pe șantiere la biserici. Nu câștigam cine știe ce bani, dar intrase în firea mea și a unor prieteni că e un firesc să muncești. Îmi plăcea când mergeam acasă, în vacanță, să duc o pungă cu bomboane sorei mai mici, să iau o șosetă fratelui celălalt. Mă simțeam așa, bărbat, că pot să fiu stăpânul meu. Lucram în meseria noastră tot timpul“, spune bătrânul artist fără să regrete sau să-l întristeze perioadele mai dificile pe care le-a avut de trecut. Cu înțelepciunea de a lua lucrurile așa cum vin, Ștefan Câlția spune: „Ți se pare câteodată că tot timpul te împiedici de viață, dar dacă stai bine să te gândești, vezi că șansele sunt mai mari decât momentele de împiedicare“.

Ștefan Câlția, omul cu "un rând de aripi". FOTO: Ana-Maria Șchiopu

La Institut, el a avut norocul de a găsi colegi cu care să împartă aceeași viziune. Și chiar dacă pare că un artist plastic este într-o relație doar cu pânza din față, Ștefan Câlția mărturisește că a fost un adevărat noroc să facă parte dintr-o generație care, peste ani, avea să se dovedească a fi una dintre cele mai importante ale artei româneşti de după război până în prezent. „Pentru mine, care cunoșteam cumva lumea și viața, nu au fost diferențe foarte mari. Nu m-am simțit înstrăinat sau complexat în școală. În primul rând, cei din generația mea ne-am împrietenit încă din timpul examenului de admitere. Chiar am o poveste foarte frumoasă despre un critic de artă, Drișcu Mihai. El era concurent cu noi la secția de pictură. Era un băiețel care avea niște ochelari așa ca fundul sticlelor de bere, nu prea vedea bine. Dormeam la un cămin al școlii, câte trei-patru în pat cei care dădeam admiterea. La proba de pictură, în atelier, picta fiecare, dar am simțit o concurență între noi, o ură. Încercam să facem ce știm mai bine ca să fim între cei șapte care erau primiți la pictură. El și-a pus paleta pe un scaun, s-a uitat, s-a întors, și când s-a întors, s-a așezat pe paletă. Am râs toți de acolo, a râs și el, a început să curețe, s-a uitat la noi și zice: «Nu mai stau la Pictură, o să mă înscriu la Istoria artei». Noi auziserăm că la Istoria artei era o poveste de cunoștințe și de lucruri, era un examen pe care noi, pictorii, n-am fi avut curajul să-l dăm. Deci asta era atmosfera. Soarta a fost, bunul Dumnezeu, să ne trezim în această grupă niște tineri care voiau să facă meseria asta în adevăratul sens al cuvântului: Mihai Cizmaru, Sorin Ilfoveanu, Cornel Antonescu, Sorin Dumitrescu. Eram cu poftă de lucru. Deci din prima zi noi ne-am trezit că am pus stăpânire pe clasă și pe școală și așa a fost până am terminat“.

Despre Cezanne se vorbește în șoaptă

Perioada în care Ștefan Câlția a descoperit arta și s-a format ca artist este parte din capitolul cel mai negru al istoriei noastre: comunismul. Distrugerea, interzicerea, mutilarea și uniformizarea între granițele țării s-au resimțit pe toate planurile. Ancorele care nu au permis pierderea României în abisul roșu au fost oameni precum Câlția, care au păstrat valorile primite în familie – ca pe o ladă de zestre plină cu ce are omul mai de preț în casă – și și-au construit pe ele, cu ele întreaga viață, chiar dacă în secret o bună bucată de vreme.

Despre schimbare și dualitatea de a fi format într-un fel și a fi nevoit să capeți o altă formă pentru a supraviețui prezentului impus, artistul a mărturisit cu amărăciunea omului care se supune soartei: „Era perioada când se schimba nu mentalitatea, ci se schimba modul de a prezenta lucrurile. Imaginează-ți că, astăzi, la Istoria artei, profesorul îți povestește despre teribila artă, realismul socialist și modelul tău, arta sovietică, și peste o zi sau o săptămână, când ai din nou o lecție de istoria artei, profesorul vine și spune eliberarea, ce înseamnă arta. Deci e momentul când partidul hotărăște că schimbăm modul de a vorbi despre arte. Nu se schimbă lumea, dar se schimbă modul de cum tu conversezi, de ce vinzi omului obișnuit: până acum vindeai colectivizare, acum începi să vorbești despre altceva, dar tot în spiritul tău de dictator. Eram în ultimul an la liceu și venise profesorul Nuțiu, un pictor tânăr, diferența dintre noi era de vreo trei ani. Eram în internat, într-o clasă, vreo șase inși, se deschide ușa, intră el, închide ușa și zice: «Vreau să vă arăt ceva, dar n-aș vrea să spuneți la toată lumea ce discutăm noi». Ne-am așezat în jurul catedrei și el a scos din pardesiu o carte despre Cezanne. Era prima dată în viața noastră, deci terminam liceul, în anul următor am dat examenul, când am putut să vedem un Cezanne. Și ne-a fost prezentat așa, ca o poveste care trebuie să rămână între noi că cineva ne vorbește și despre altă lume. Arta occidentală era considerată artă murdară. Se uită repede lucrurile, oamenii. În spatele acestor lucruri care ți se dădeau, veneau de dedesubt, ca prin niște rădăcini care n-au putut fi scoase, informații ale părinților, ale bunicilor, dar ele nu erau informații despre meșteșugul meu, pentru că ei n-aveau de unde să știe, erau alt tip de informații în care îmi spuneau că există o altă lume. Și tu pendulai în această lume și trebuia să alegi. Și așa s-a și întâmplat: te dai vândut și schimbi culoarea de câte ori ți se cere și trăiești, te faci că nu auzi și iar trăiești, țipi și nu mai trăiești. Nu era o lume pe care să nu o știu, să nu o înțeleg“.

Ștefan Câlția, în atelierul din București. FOTO: arhiva personală

Legătura cu trecutul, pe care mulți o țineau secretă, apărea pe nepusă masă: se priveau în ochi, se recunoșteau și mergeau mai departe în viață, braț la braț, atât cât se putea. Așa a fost și în cazul celui de-al doilea mentor pe care destinul i l-a adus lui Ștefan Câlția: Corneliu Baba. Deși întreaga grupă avea de ales între Baba și Alexandru Ciucurencu, viața a dat cu banul. „Am avut în primul an un profesor care a plecat în Canada cu toată familia, făcea parte dintr-o categorie de oameni care puteau să plece. Dar ne-a spus următorul lucru: «Eu o să vă las unui maestru pentru că sunteți o clasă specială – și am fost o clasă specială, dar fiecare generație e specială, eu nu trăiesc cu ideea că generația mea a fost mai nu-știu-cum, ci doar a trăit un anumit tip de evenimente. Pe cine vreți: pe Ciucurencu sau pe Baba?». Noi eram agitați, pe cine să luăm. Eu sincer îl preferam pe Ciucurencu. Ni se părea că el e mai deschis spre această lume pe care începeam noi să o pipăim așa. Deci aproape toți ne hotărâserăm spre Ciucurencu, însă o întâmplare face să îl alegem pe Baba. Doi colegi de-ai mei, Sorin Dumitrescu și Cornel Antonescu, care erau din familii care le asigurau o anumită stare, s-au oprit undeva – în perioada aceea, în București, se deschiseseră niste cârciumioare unde nu mai puteai să bei doar un pahar de vin roșu. Și s-au dus ei într-un astfel de local și la o masă era Ciucurencu într-un hal de beție de nedescris, făcuse pe el. Când a aflat de la băieți cine e, chelnerul le-a spus să aibă grijă de el, că e de mult timp acolo, bea, are o geantă plină cu bani – tocmai primise niște bani pe o lucrare de la Uniune. Au mai fost și alte povești și am hotărât că îl luăm pe Corneliu Baba. Cam o lună am rămas fără profesor; venea de două ori pe la noi Liviu Lăzărescu, asistenul lui Baba. Noi ne vedeam de treabă: veneam primii la școală și plecam ultimii“.

„Maestrul Corneliu Baba era un om extraordinar“

Până să ajungă profesor la Institut, Corneliu Baba trăise deja o viață: supraviețuise celor două mari conflagrații mondiale, ajunsese cu picturile sale peste hotare, dar mai ales înfruntase înghețul perioadei Gheorghiu-Dej. Era uns cu toate alifiile, cum se zice în popor. Baba își știa locul în lumea artei, dar mai știa că orice statuie poate fi oricând dată jos de pe piedestal. Astfel că marele pictor, comparat de unii critici de artă cu Francisco Goya, a abordat cu fermitate orele la catedră, dar și-a făcut din elevii săi adevărați prieteni. „Iar în acest an II, cam o dată pe lună, a venit și maestrul Baba, elegant, pășind ușor; aveam o colegă care ne spunea tot timpul ce frumos miroase domn profesor. Era plăcut ca om, ca personaj, ne aducea totdeauna două-trei pachete de țigări Kent, o sticlă de ceva, și atunci dintr-odată am intrat într-o atmosferă atât de plăcută. Însă ne-am trezit că – și aici eu am fost avantajat într-un fel, că eu veneam de la Podlipny care mă disciplinase, vorbise foarte multe despre problemele de meșteșug, de structură – am intrat într-o atmosferă academică, cu un personaj care îți vorbește poate astăzi numai de muzică sau de literatură sau de frumusețea naturii. De fiecare dată tema venea de la noi sau de la el și curgea într-o atmosferă în care știa să se bucure și să admită lucrul tău. Dar, cel puțin în cazul meu, niciodată n-am avut o corectură de la Baba, dar discuții despre cum e mâna, anatomie, în atmosfera clasei, au fost. Atunci, bineînțeles, noi repede am găsit în podul școlii un fotoliu albastru pe care l-am rechiziționat. Când se termina școala, primul lucru era să luăm fotoliul și să-l ascundem undeva, iar când începea școala, primul lucru pe care îl făceam era să aducem fotoliul, să-l curățăm, să-l aranjăm și să stea meșterul Baba în el. Și-a creat o relație cu unii dintre noi, dar fără ca ceilalți să fie dați deoparte sau să ne simțim stingheri. Cu unul dintre noi a avut o relație de prietenie. Au fost momente când dimineața la 9.00 ne întâlneam nu la Academie, ci în atelierul meșterului Baba, și pictam culoarul, pictam tot. Eram trei așa, partea săracă, Ilfoveanu, Cizmaru și cu mine, au fost săptămâni la rând când adormeam acolo, în școală. Ne prindea seara lucrând și dormeam acolo“, își aduce aminte Ștefan Câlția ce însemna să studiezi arta într-o atmosferă câteodată prea occidentală pentru gusturile comuniștilor.

În iunie 2026, a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României“ în grad de Cavaler. FOTO: AMȘ

Constantin Brâncuși spunea că „la umbra marilor copaci nu crește nimic“ – și a plecat din atelierul lui Auguste Rodin. Ștefan Câlția spune că stilul său a fost influențat de Corneliu Baba tocmai prin faptul că „meșterul“ nu prea intervenea peste creația niciunuia dintre elevii săi. „Da, nu s-a băgat în stilul nostru – este cel mai important. Există un moment extraordinar de frumos: a fost o perioadă din viața meșterului când a simțit nevoia să se integreze și a găsit grupa asta. A hotărât ca culoarul de la Pangratti, unde urcai până la atelierul lui, să nu mai fie dat cu humă, ci să fie pictat. Veneau colegii de dimineața să lucrăm, eu am lucrat mai puțin pentru că eram pe la șantiere, la biserici, dar am făcut și eu un plafon. Pe culoar, chiar înainte de a intra în atelierul lui, o porțiune bună de perete a ocupat-o Ilfoveanu, printre altele, era un Christ. Fiecare avea măsuțe cu culori și rămâneau pe culoar acolo peste zi. Și meșterul Baba vine dimineața și trece și se uită în dreapta, în stânga, și când ajunge la Ilfoveanu îl prinde povestea, ce-a făcut acolo, și bagă degetul în vopsea și mai face ceva cu degetul ici, colo, termină, se spală pe mâini, trece mai departe. La un moment dat, vine Ilfoveanu, vede și zice așa în viteză «Care, mă, mi-ați făcut așa ceva aici?». La care meșterul: «Te rog să mă ierți, eu am făcut. Mi-a plăcut...». Și au vorbit despre lucrare apoi; n-a părut nici din partea lui Sorin o obrăznicie, nici din partea meșterului o aroganță, a fost totul firesc. Baba a fost un om extraordinar“.

Șef de promoție, fără barba „de lipovean“ și cu post de grafician

Ștefan Câlția a fost unul dintre cei norocoși. Este unul dintre puținii oameni care și-au găsit drumul încă din copilărie și au continuat să meargă pe el toată viața, fie el și cu bolovani, denivelări sau alte inconveniente. A terminat facultatea șef de promoție, însă practica PCR-istă (pile, cumetrii, relații) nu s-a pus de-a curmezișul în calea lui: „Nu întâmplător eu întotdeauna, datorită educației pe care am primit-o și de acasă, dar și de la Podlipny, am fost un personaj social, implicat în probleme sociale. Foarte repede când am ajuns la facultate eu răspundeam de cantina școlii, eu făceam treaba cu căminele, fel de fel de lucruri. Și am ajuns și șeful asociației studenților cum era atunci, care până la urmă s-a unit cu UTC-ul. Având notele performante la facultate, cei care aveau activitate obștească, aşa se chema, mai primeau 50 de puncte. Deci am terminat facultatea, din punct de vedere administrativ, cu media peste 10. Eram la concurență cu Wanda Mihuleac, ea neavând acest punctaj extra, a rămas la 10. Era o problemă pentru mine, foarte dură, că voiam să rămân în București. Știam deja că doar aici pot să văd de profesiunea mea cel mai bine, dar exista riscul că nu aveai niciun loc, că era perioada când apăreau unu-două locuri în orașe, restul te trimiteau unde voiau ei, aveai obligația să te duci la post unde te trimiteau. Cu o lună și ceva înainte de finalul școlii, asistentul Lăzărescu vine și-mi spune «Să știi că meșterul a propus să rămâi asistent la facultate». Și m-am liniștit într-un fel. Cam cu o săptămână înainte de sfârșitul școlii, un coleg de-al nostru, puțin talentat, ambițios, cu stare materială și tatăl lui era secretarul Academiei, dar un bun coleg, vine și îmi spune «Ștefane, să știi că nu mai ești tu singur candidat pentru a rămâne asistent la facultate. Suntem trei: eu, tu și Sorin Dumitrescu». Maestrul Baba a revenit, nu l-am înțeles niciodată, dar nu i-am purtat pică. În clipa când am aflat lucrul acesta, am știut că eu sunt cel care voi pica. Când ești fiul secretarului Academiei și când ești băiatul lui Sorin Dumitrescu, care se trage din bucureșteni vechi, cu relații, cu familii – unchiul lui era Lucică Grigorescu – lucrurile nu se mai pun pe probleme legate de calitatea academică“.

Soarta l-a ajutat din nou, nu degeaba se spune că atunci când se închide o ușă, se deschide o fereastră. Proaspăt absolventul Câlția s-a întâlnit cu un prieten pe care îl știa de la Casa Studenților, dar apoi se angajase în cadrul unui minister, care îi spune că știe un post de grafician la Institutul de Economie Mondială. Deși era un post care nu îi garanta niciun pic de creativitate, el a dat examenele, le-a trecut, și a ajuns la proba de interviu – unde, curajos, și-a susținut pasiunea: „M-am dus, am deschis ușa, un birou la capătul căruia stătea un domn plăcut. Cu mine venise unul de la Personal, micuț, burtos, care stătea tot timpul încruntat. M-am apropiat de el. S-a sculat domnul în picioare. Pe birou avea desfăcut ziarul «Contemporanul», în care atunci apăruseră niște articole despre șefii de secție de promoție din Institutul de Arte Plastice în care eram și eu. Aveam barbă mare. Era o problemă atunci să poți să ai barbă, dar eu mi-am lăsat-o atât de mare, încât nu se luau de mine pe stradă, credeau că sunt lipovean sau popă. M-a întrebat domnul director de ce vreau să vin acolo. I-am zis că n-am încotro. Sunt căsătorit, soția e încă studentă, am un copil, vreau să lucrez, trebuie să fiu în București, aici pot să-mi fac meseria cel mai bine. Am discutat acasă și am văzut ce-mi cereți dumneavoastră și pot să fac. Eu vreau să pictez. Și el s-a uitat la mine: «Atunci cum o să rezolvăm?». Dacă nu sunt nevoit să semnez condica, eu mă asigur că tot ceea ce e de făcut fac, pentru că ce era de făcut aici era ilustrație – erau niște cărți care erau tehnice și ilustrațiile însemnau grafice, cu liniuțe, iar soția mea, care era arhitectă, știa să le facă. S-a întors către omul de la Personal și i-a zis: «Semnează condica o dată pe săptămână când vine la voi». S-a făcut roșu la față! Am făcut asta șapte ani – practic, soția mi-a făcut serviciul șapte ani de zile. Când am ajuns la Personal, securistul care m-a însoțit a început să discute cu altul din birou că de ce nu semnez eu condica. Discutau între ei așa, dar ca eu să aud. La care eu, deja trecut prin viață puțin, le spun: «Ştiți că nu-i condica problema dumneavoastră. Dumneavoastră aveți altă problemă, mult mai grea, pe care doar eu pot s-o rezolv: barba. Mâine vin ras». Odată s-au înveselit: «Vai, tovarășu Câlția!», m-au luat în brațe și m-au lăsat în pace. Șapte ani am stat ras“, povestește amuzat pictorul.

„Când te naști, primești un rând de aripi“

De atunci înainte, Ștefan Câlția a jonglat cu greutățile vieții așa cum văzuse la acrobații circului cu care voia să fugă în copilărie. Are 84 de ani acum și mai bine de 70 din ei a pus pe hârtie, pe pânză, Țara Făgărașului, așa cum doar el a înțeles-o. Chiar dacă picturile sale au văzut întreg Globul, el a rămas la fel de simplu și modest, și-a păstrat cumințenia copilului de altădată care lua la pas malurile Oltului și colinele molcome de la poalele munților; copilul care se întrecea cu frații lui duminica pentru cel mai frumos buchet de flori de câmp; copilul căruia nu îi era sărbătorită acasă ziua de naștere, ci doar aceea „de sfânt“.

Picturile lui i se par un dat, un firesc al vieții, și nu se avântă în descrieri poetice – dacă Joan Miró spunea că „albastru este culoarea viselor mele“, Ștefan Câlția spune simplu: „Albastru e albastru. Eu lucrez ani de zile; natura, lucrul, oamenii, cunoștințe se așază peste tine, și te trezești până la urmă că ai foarte multe case albastre sau cer albastru făcute, și atunci dintr-odată tu te trezești să dai explicații despre albastru. Albastru e albastru. Nu știu dacă așa a venit albastrul caselor din Transilvania, ele există. Eu aparțin acelei lumi. Dar casa aceea albastră din grădină am dus-o mai departe în sufletul meu. E foarte simplu: albastru și alb în verde sunt ca niște pietre prețioase. Au culoarea asta și îți dă sentimentul de puritate, de curățenie“.

La Sibiu este cea mai mare expoziție a sa, cu peste 100 de opere. FOTO: Yap Studio

Dincolo de pânzele sale în care lumea teatrului și a circului, lumea molcomă a Transilvaniei și lumea fantastică a inorogilor și a peștilor zburători se întrepătrund, Ștefan Câlția rămâne, asemenea personajelor sale, un om cu aripi: „Personajele mele sunt oameni cu aripi care zboară, care plutesc. Când te naști, primești un rând de aripi. Unii se uită și îi deranjează și le aruncă. Alții se fălesc cu ele. Pe unii îi incomodează, se împiedică de ele. Dar există printre noi și unii care spun: «Domne, poate aș putea să zbor». Deci toți le avem. Îngerul e altceva, e mai mult decât atât“.

O selecție impresionantă a acestor lumi, cu peste 100 de lucrări, și-a găsit gazdă la Sibiu, în fosta școală pedagogică a Mănăstirii Ursulinelor. „Transilvania | Extravaganza“ nu este doar cea mai amplă expoziție a pictorului, ci este poarta cea mai accesibilă către Transilvania lui Ștefan Câlția, către tărâmul care se deschide doar celui care știe să privească – poarta însă se închide pe 16 august. Acolo, între toate lumile văzute de el în perioada 1970-2026, Ștefan Câlția a primit, din partea președintelui României, Ordinul Național „Steaua României“ în grad de Cavaler – și iată, Transilvania rămâne protejată, așa cum o făceau teutonii odinioară.