Sub aparența logicii, iată cum se pune de explozia arhitecturii europene. Noi, evident, am fi pe dinafară

De fiecare dată când lucrurile se tensionează în Europa, apare, ca de nicăieri, dar oricum rostită cu emfază de o sursă autoritară, întrebarea devenită laitmotiv al unui anume curent de gândire care animă acum cel puțin o parte importantă a dreptei și progresiștilor europeni: când, în Europa, ne-a fost nouă cel mai bine? Răspunsul lor vine imediat și pare, cel puțin la suprafață, destul de convingător: când, la nivel administrativ, grupul de țări care formau „Europa instituțională” era foarte restrâns, erau țări aflate la același nivel de dezvoltare, împărtășeau aceleași convingeri și puteau susține un același mod de viață. Pe cale de consecință, doamnelor și domnilor alegători, e neapărat nevoie ca Europa de mâine să se restructureze fundamental, lăsând în centrul ei un motor funcțional cu câteva state merituoase, iar celelalte, scuzați, să se descurce cum pot sau să caute diferite formule de alianță activă.

Bruno Le Maire Foto: EPA-EFE

În Manifest pentru o altă Franță, fostul ministru al Economiei pledează pentru crearea unei federații care să reunească Franța, Germania, Italia, Spania, Polonia și Țările de Jos. Aceste țări și-ar păstra suveranitatea națională, dar ar funcționa ca un singur stat în câteva sectoare strategice – de la inteligența artificială și politica economică până la piețele financiare.

S-ar institutionaliza astfel o Europă cu două viteze, având în centru un grup care funcționează aproape ca o singură țară: aceasta este viziunea îndrăzneață susținută de Bruno Le Maire în Primul an: Manifest pentru o altă Franță, publicată cu opt luni înaintea alegerilor prezidențiale din 2027. Fostul ministru al Economiei – care insistă că nu este candidat, în ciuda faptului că prezintă un text ce pare un program electoral – propune crearea unei „Federații a statelor-națiune” formată din cele mai mari șase economii ale Uniunii Europene: Franța, Germania, Italia, Spania, Polonia și Țările de Jos.

Fostul șef al Ministerului francez de Finanțe pornește de la o premisă larg împărtășită: Franța este prea mică pentru a avea o greutate semnificativă pe scena mondială.

„Cu o creștere anuală medie de cel mult 1%, o rată a șomajului care se apropie de 8%, o securitate precară și o datorie în creștere galopantă, nimeni nu ne mai privește ca pe o sursă de inspirație”, scrie el. „Printr-un miracol, cultura și patrimoniul nostru rămân atractive; deși lumea s-ar putea să nu ne urmeze exemplul, vine totuși să ne viziteze.”

Dar ce se întâmplă cu Uniunea Europeană? În viziunea lui Le Maire, blocul celor 27 de state membre este prea greoi; Comisia Europeană este un „monstru tehnocratic” care „încearcă să fie un stat deasupra statelor”, dar nu reușește să construiască „o ordine politică coerentă și solidă”, capabilă să asigure „forță și rapiditate”. De aici și ideea unei „fuziuni a statelor”. Această federație ar rămâne membră a UE (formată din 27 de națiuni), dar ar avea propria constituție, reguli comune de luare a deciziilor și o capitală aleasă de popoarele sale.

De ce proiectul merită să fie lecturat cu toată atenția? Pentru că Bruno Le Maire este unul dintre cei mai cunoscuți și respectați politicieni francezi din zona de influență Macron care, astfel, ar putea să prelungească influența Președintelui de acum al Franței și după încheierea mandatului său, împreună, firește, cu cea a grupului Renew și a unei foarte posibile alianțe cu cei din PPE. Cât de reprezentativ este pentru a face credibilă o discuție care există mai demult la nivel european? Citiți aici, prezentat de cei de la Forumul de la Davos, un CV cum destul de puține sunt pe piața politică europeană. Poate important și din cauza faptului că doamna Christine Lagarde ar putea prelua conducerea acestei instituții...

Îi privește doar pe ei? Nu cred și consider că exact aici, dacă chiar am avea o politică externă demnă de acest nume, ar trebui să se audă protestul energic al țării noastre în legătură cu un proiect care, pe fond, ne scoate din joc și anulează toate deceniile de sacrificii, multe, grele, costisitoare, impuse de adaptarea la regulile unei Europe care ni s-a prezentat mereu ca fiind comună, a noastră a tuturor, o Europă a egalilor și a deciziilor care construiesc un destin comun.

Cred că o asemenea propunere de tipul „Europa celor 6” este absolut inacceptabilă și ar fi de așteptat, dacă chiar îi interesează în mod real viitorul țării și nu numai al scaunelor ocupate din ce în ce mai provizoriu, o reacție politică fermă care să arate ce-și dorește și ce acceptă România.

Credeți că ar putea să existe perspectiva asta sau rămânem, cu orice risc, „tot cum am fost, chiar mai mult decât atât”?