Lecția suferinței de la Sighet. Pentru ca istoria să nu se mai repete

O lecție de istorie ținută cu glasul înecat în lacrimi, dar și cu luciditate, a fost găzduită de Banca Națională a României, la lansarea cărții lui Nicolae Noica „Memorialul Sighet – De la idee la faptă”, un volum care documentează cu minuțiozitate transformarea fostei închisori politice în actualul muzeu și ansamblu memorial.

Foto: Arhiva personală

În penitenciarul din Sighet, supus unui secret total și unei paze excepționale, au fost închiși reprezentanți de seamă ai României interbelice: 4 foști prim-miniștri, toți președinții partidelor democratice, 5 guvernatori ai Băncii Naționale, zeci de miniștri și secretari de stat, academicieni, precum și episcopi greco-catolici și episcopi romano-catolici. Mărturii despre temniță și despre tratamentul inuman de care au avut parte cei încarcerați aici pot fi găsite în volumul „Amintiri”, al academicianului C.C. Giurescu, el însuși fost deținut politic între 1950 și 1955, a subliniat prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei și director general al Bibliotecii Academiei Române: „În celule se ținea deliberat becul aprins, pentru a împiedica odihna, hrana era mizerabilă, condiţiile de igienă – îngrozitoare, iar privitul pe fereastră le era interzis deținuților. De multe ori, ei erau pedepsiţi cu şederea în celula «neagra»  – o carceră îngustă și fără lumină, unde li se punea și lanțuri de picior, pentru a nu încerca să-și curme viața lovindu-se cu capul de ziduri. Iar pe deasupra, ei trăiau permanent umilințe, abuzuri și violențe din partea gardienilor.”

Regimul special de la Sighet urmărea distrugerea elitelor, pentru a se trece apoi la edificarea «omului nou», a explicat acad. Ana Blandiana, cea care, împreună cu soțul său, Romulus Rusan, au inițiat proiectul realizării Memorialului, căruia Consiliul Europei i-a acordat patronajul, în 1995. Fiică de fost deținut politic, Ana Blandiana a vorbit, reținându-și cu greu lacrimile, despre nevoia cunoașterii „istoriei care nu trebuie să se mai repete”, propunând ca la Sighet să se organizeze și o expoziție permanentă dedicată guvernatorilor Băncii Naționale care au suferit aici.

Foto: Arhiva personală

Ideea a fost salutată de acad. Mugur Isărescu, acesta aducând un omagiu curajoșilor săi predecesori – Dimitrie Burillianu, Mihail Manoilescu, Grigore Dimitrescu, Constantin Tătăranu și Constantin Angelescu –  oameni care nici sub tortură n-au divulgat secretul dosarului privitor la Tezaurul românesc de la Moscova. Este vorba despre documentele originale, aflate din 1917 și până azi în casa de fier din gestiunea guvernatorilor, documente în baza cărora România să-și poată recupera Tezaurul rămas la ruși. „Diversitatea ororilor comise asupra prizonierilor, în continuarea ororii sentințelor instanțelor de judecată – sentințe decise prin prăbușirea oricărei etici a profesiei Dreptului –, exprimă prăbușirea umanismului întregului sistem”, a afirmat Mugur Isărescu, pledând pentru „memoria ca formă de justiție”.

Tot la necesitatea unui scut în fața uitării s-a referit și directoarea Editurii Vremea, Silvia Colfescu, care a relatat un episod uluitor, petrecut după apariția jurnalului lui Corneliu Coposu. Rescrise de câteva ori, după ce fuseseră confiscate și distruse de Securitate, însemnările au fost încredințate în secret unui prieten al liderului țărănist, care le-a ascuns sub acoperișul cotețului porcilor. Salvate astfel și publicate după Revoluție, aceste mărturii fundamentale despre momente de răscruce din trecutul țării nu le-au provocat nicio reacție studenților la Istorie când li s-a vorbit despre evenimentul editorial, dovadă că figura Seniorului le era complet necunoscută.

Memorialul de la Sighet este „un centru cultural, iar asta îl face unic în contextul tragismului pe care a fost construit”, a punctat, la rândul său, acad. Marius Andruh. Comparându-l cu Jüdisches Museum Berlin, președintele Academiei Române a arătat că și Memorialul „are aceeași frumusețe care se construiește pe tragic”, permițându-ne să privim cu încredere prezentul și viitorul.

Dar de ce a fost nevoie de acest volum dedicat unui ansamblu memorial care a împlinit 33 de ani de la punerea pietrei de temelie? „Fiindcă supraviețuitorii represiunii dispar pe rând dintre noi, iar memoria colectivă are nevoie de o continuă împrospătare”, și-a justificat autorul demersul consemnării unui proces al zidirii pentru viitor. Noile generații trebuie să afle din surse directe ce a însemnat comunismul în România, un regim care a făcut milioane de victime: foști deținuți și deportați politici, oameni internați în lagărele de muncă, tineri recruți obligați la munci grele, proprietari scoși abuziv din case, cei cărora „dosarul” de cadre le-a blocat afirmarea profesională, oameni închiși fără judecată sau chiar executați, dar și populația întreagă ținută în frig, foame și frică.

„Memorialul de la Sighet predă peste timp lecția demnității și a responsabilității și ne învață că împotriva mutilării istorice se poate lupta prin recuperarea memoriei”, a încheiat Nicolae Noica.