Metamorfoza care ne privește pe toți

Tâc-tâc/tâc-tâc, tâc-tâc/tâc-tâc. Sunetul reproducând mersul trenului pe calea ferată însoțește oribila transformare a unui om în insectă și se traduce ca un mesaj disperat, un fel de strigăt de ajutor în limbaj entoMorse. Această amprentă ritmată a personajului Gregor Samsa dispare odată cu el: „Apoi capul i s-a lăsat cu totul în jos, fără voia lui, iar din nările lui s-a revărsat slab ultima suflare.” 

„Metamorfoza” imaginată de Kafka și pusă în scenă la Teatrul Excelsior în viziunea regizorului Yuri Kordonsky devine și mai angoasantă, dacă se poate spune așa. Povestea cunoscută este narată pe mai multe voci, fiecare personaj își descrie nu doar gândurile, ci și acțiunea, o continuă alternare de planuri, care amplifică încordarea.

Multiplicarea reprezintă de altfel cheia de lectură a nuvelei. Gregor Samsa, comis-voiajorul prefăcut peste noapte în gânganie, capătă, în loc de membre suplimentare, un fel de „clone”: trei, apoi cinci și apoi nouă, ca și cum metamorfoza îi face țăndări și identitatea, nu doar aspectul. În rolul principal, Marius Turdeanu se supune unui maraton fizic și emoțional impresionant. Îl vezi chircuindu-se, contorsionându-se, urcându-se la propriu pe pereți (minunată scenografia Oanei Micu!), tăvălindu-se, târându-se, sărind să se ferească de loviturile tatălui, totul în timp ce se povestește pe sine și preia tot mai mult din comportamentul, mișcările și respirația gânganiei. Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu și Mircea Alexandru Băluță îl completează perfect, „fărâme” ale unui individ îngrozit de ce i se întâmplă, dar și de reacția apropiaților.

În rolul surorii Grete, ea însăși preschimbată dintr-o adolescentă inocentă și generoasă într-o tânără rece, aspră, Oana Predescu traversează cu lejeritate nuanțele. Fata cu vocație artistică, pe care Gregor visa s-o trimită la Conservator și apoi s-o țină în preajma lui toată viața, ca unic suflet capabil să-l înțeleagă, își pierde treptat sensibilitatea și compasiunea, alunecând în iritare și apoi în fermitate brutală.

Mihaela Trofimov (Mama) și Bogdan Nechifor (Tatăl) întruchipează convingător părinții încercați pe rând de milă, dezgust, datorie, neputință și, în cele din urmă, de o crudă ușurare. Este o terifiantă epuizare a resurselor afective, întâlnită în atâtea și atâtea familii confruntate cu suferința prelungită a unui membru. Iar această oglindă necruțătoare pusă în fața spectatorilor îi face pe mulți să se cutremure. Gregor, cândva unic întreținător al casei, este redus la funcția sa economică; când nu mai poate munci, e considerat o povară. Detașarea și descotorisirea de cel devenit incomod este soluția cea mai la îndemână, chiar dacă presupune sacrificarea legăturilor de familie. Trecutul este șters cu buretele, iar supraviețuitorii privesc spre un viitor promițător, doar al lor, din care sursa apăsării, vinii și rușinii a fost eliminată.

Supusă transformării este și servitoarea, excelent interpretată de Dana Marineci. Ea trece expresiv de la nepăsarea și repulsia inițiale la un interes aproape amical pentru gângania Gregor, față de care are și neașteptate accese de duioșie, tocmai când familia se înstrăinează complet de el, consimțind la dorința Gretei ca „asta”, adică fratele dezumanizat, „să dispară”.

În atmosfera plină de tensiune, există și-un episod comic, temporar eliberator: apariția celor trei chiriași (Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu și Ovidiu Ușvat). Cu șosete rupte și desperecheate, simpli și nonșalanți, ei trec, la rândul lor, printr-o schimbare rapidă. Și de unde nu mai pridideau cu plecăciunile la sosire, bucurându-se din plin de ospitalitatea gazdelor, brusc, după descoperirea vecinătății cu strania insectă, întorc foaia, pretinzând despăgubiri materiale. Este și momentul din spectacol cu trimiteri interesante la realitatea românească, prin ziarul pe care cei trei îl împart – publicația „Certitudinea”, a cărei difuzare la un spectacol al Teatrului Național din București a provocat scandal în martie 2022, din cauza conținutului considerat antieuropean – , dar și prin declarația unui personaj, că „privește situația cu atenție și îngrijorare”. O formulare kafkiană în fond, dar de tristă amintire politică pentru spectatori.

Ancorând în actualitate textul lui Kafka, montarea de la Excelsior arată de fapt perenitatea mesajului acestuia: metamorfoza nu îl privește doar pe Gregor, deși a lui este formal cea mai șocantă, ci constituie un proces extins, biologic, moral, afectiv și social. Decăderea protagonistului din condiția de om funcționează ca un test care dezvăluie ce aveau ceilalți adânc în ei sau ce pot deveni atunci când confortul și interesul personal le sunt amenințate. Iar „ceilalți” putem fi oricând noi toți.