Școlile vor fi noile săli de sport ale minții. Pentru că ne menținem în formă făcând sport nu uitându-ne la sport

Studiile ultimilor ani converg tot mai clar spre punctele nevralgice ale școlii de astăzi: motivația și atenția. Cine le erodează? Rețelele sociale? Telefoanele? Niciuna dintre acestea nu este, în sine, „marea problemă a educației”, după cum nici lipsa somnului nu ar putea explica, singură, rezultatele slabe. Cumulate, însă, schimbă profund mediul cognitiv în care s-ar putea realiza învățarea. Modelele sunt complexe și totul depinde de felul în care este folosită tehnologia. Paradoxal, aceeași tehnologie care fragmentează atenția poate deveni unul dintre instrumentele care o susțin și o organizează în jurul învățării. Concluzia lui Andreas Schleicher în editorialul publicat de The Economist nu este „tehnologia trebuie scoasă din școală”. Este alta: tehnologia are nevoie de guvernanță. 

Utilizarea moderată a dispozitivelor digitale pentru învățare este asociată cu rezultate mai bune Foto: shutterstock

PISA indică faptul că utilizarea limitată sau moderată a dispozitivelor digitale pentru învățare este adesea asociată cu rezultate școlare mai bune. Folosirea dispozitivelor personale pentru divertisment în timpul programului școlar este asociată cu mai multă distragere și cu performanțe mai slabe. Remarc una dintre întrebările lui Schleicher chiar, care merită subliniată fără menajamente: cât sunt de compatibile cu efortul academic, care necesită atenție focalizată, niște dispozitive proiectate special pentru a răpi cât mai mult din atenția utilizatorului? 

Din acest punct, discuția despre inteligența artificială devine mult mai interesantă decât simpla opoziție „pro” și „contra”. În evaluările PISA, apar rezultate mai bune atunci când elevii cred că succesul se datorează muncii, nu talentului, și privesc eșecul ca pe o ocazie de a învăța și de a se dezvolta. Schleicher folosește o comparație foarte bună: nu ne menținem în formă uitându-ne la sport, ci făcând sport. În același fel, învățarea presupune ceea ce el numește cognitive struggle: etape de efort, în care copilul se luptă cu o problemă, nu înțelege din prima, încearcă, greșește, își schimbă strategia și, tocmai prin această muncă, învață. China, Estonia, Coreea de Sud sau Singapore au demonstrat că aceasta este rețeta de succes. 

AI poate fi extraordinar de util. Va fi, însă, nociv dacă îl folosim tocmai pentru a elimina această etapă extrem de importantă, în care elevul trebuie să dea de greu, să citească, să formuleze, să compare, să greșească și să corecteze. Într-o astfel de situație nu eficientizăm învățarea. Îi eliminăm mecanismul. AI poate scurta drumul până la primul răspuns. Rolul nostru este să construim învățarea astfel încât primul răspuns să nu devină capătul drumului. Aș formula chiar mai simplu întrebarea pe care profesorul ar trebui să și-o pună după orice activitate asistată de AI: ce parte din toată această muncă a rămas la copil? Pare că oscilăm între tehnologie și absența tehnologiei, dar linia de demarcație este, de fapt, în altă parte: între AI ca stimulent al gândirii și AI ca substitut al ei. 

Există și unele imperative absolute de utilizare responsabilă a inteligenței artificiale. Pentru copiii mici, regulile trebuie să fie și mai clare. Inteligența artificială nu trebuie tratată ca un oracol, spune Schleicher. Avem nevoie de filtre solide, de protecție împotriva manipulării emoționale și de limite clare în privința instrumentelor care încearcă să se prezinte drept prieteni, confidenți sau substitute ale interacțiunii umane. Acestea nu sunt detalii de produs care se rezolvă după lansare. Sunt condiții de design care trebuie stabilite înainte. Adaug că pentru elevii mai mari, miza se mută treptat de la protecție spre discernământ: să compare surse, să detecteze erori, să recunoască biasuri, să ceară dovezi și să știe ce poate fi delegat inteligenței artificiale și ce trebuie să rămână exercițiu propriu de gândire.

Nu trebuie să fim anti-tehnologie. Trebuie să fim pro-cercetare

Pentru România, această observație este esențială. Avem simultan o problemă serioasă de competențe fundamentale și obligația de a pregăti copiii pentru o economie în care inteligența artificială va fi omniprezentă. Tentația ar fi să le tratăm succesiv: mai întâi alfabetizarea, apoi AI. Numai că realitatea nu mai are răbdare până ne organizăm pentru această succesiune confortabilă. Nu putem suspenda transformarea tehnologică până când recuperăm toate decalajele educaționale. Suntem în situația de a face ambele lucruri în același timp: să reparăm fundația și să construim drumurile de mâine.

Pentru că nu mai putem ține tehnologia în afara școlii, ar trebui să devenim mult mai exigenți în privința instrumentelor pe care le introducem la clasă. Mi se pare deosebit de importantă comparația lui Schleicher cu medicina. Foarte puține state ar accepta administrarea unui vaccin nou către milioane de copii fără să facă înainte studii riguroase. În educație, în schimb, am avut de prea multe ori reflexul de a cumpăra o tehnologie, de a o introduce în mii de clase și abia apoi de a ne întreba ce a produs. Așa cum am spus de nenumărate ori, succesiunea logică și eficientă rămâne asta: Pilotare. Evaluare. Reguli clare. Ajustare. Și abia apoi scalare. 

„Acolo unde smartphone-urile și inteligența artificială fac parte din mediul de învățare, utilizarea lor trebuie să fie deliberată, nu întâmplătoare. Școlile au nevoie de cadre clare care să stabilească când, unde și cum trebuie folosită inteligența artificială”, scrie The Economist. Fac parte din diverse organizații care și-au asumat, de-a lungul timpului, misiunea de a facilita această tranziție în România. Prin Finnish Teacher Training Centre, susținem utilizarea tehnologiei și a inteligenței artificiale în educație, prin platforme construite pe cercetare academică și printr-o integrare ghidată, bazată pe obiective pedagogice, metodă și discernământ. Prin cursurile de formare, asigurăm o condiție esențială a acestei tranziții: profesori care înțeleg tehnologia, îi cunosc limitele și știu să o integreze fără să externalizeze către AI tocmai procesele cognitive pe care școala trebuie să le formeze. Aducem în România Eduten, o platformă construită pe baza a peste 18 ani de cercetare în pedagogie la Universitatea din Turku. Un parcurs care a presupus dezvoltare, testare în contexte reale de învățare, măsurarea efectelor și validarea rezultatelor. 

Când trecem de la pilot la sistem, însă, se schimbă și întrebarea. Nu mai este suficient să știm dacă o tehnologie funcționează. Trebuie să știm în ce condiții continuă să funcționeze atunci când ajunge la mii de profesori și la sute de mii de elevi. Asta înseamnă infrastructură, conținut aliniat curriculumului, formare, suport managerial și evaluare continuă. Când scalezi intervenția, trebuie să scalezi și evaluarea ei. Dovezile nu se încheie odată cu pilotul.

Profesorul devine tot mai important

La început, cei mai mulți dintre profesori priveau inteligența artificială ireconciliabil defensiv: ne va înlocui, ne vom pierde misiunea. Prin Finnish Teacher Training Centre am lucrat cu mii de profesori, iar întrebările lor s-au schimbat spectaculos în ultimii ani. Astăzi, vor să știe ce pot delega către AI, cum mai evaluează o lucrare, cum produc materiale diferențiate pentru diverse niveluri de învățare, cum scapă de sarcinile repetitive. Vor să știe cum ar putea să verifice informația și cum să construiască sarcini, asigurându-se că tehnologia nu fură exact procesul cognitiv pe care școala încearcă să-l formeze.

Tehnologizarea școlii trebuie făcută deliberat și metodic, cu reguli clare privind când, unde și cum este folosită inteligența artificială și cu investiții susținute în competențele profesorilor. Iar alfabetizarea AI a profesorului nu înseamnă să-i înveți doar câteva formule de prompt. Înseamnă să stăpânească o metodă replicabilă și să capete competențele necesare, astfel încât să poată decide când stimulează AI învățarea și când o scurtează periculos. Să poată decide când trebuie elevul să lucreze singur și când instrumentul poate fi folosit tocmai pentru a crește dificultatea sarcinii. Fără aceste competențe, ne confruntăm cu două riscuri simetric opuse: profesorii fie vor externaliza prea mult din gândirea elevului către mașină, fie vor respinge instrumente care ar putea îmbunătăți în mod real învățarea. 

Care-i miza?

Miza tuturor acestor decizii nu este doar pedagogică. Competențele pe care școala reușește sau nu să le formeze se văd, în timp, în productivitate, inovare și în capacitatea unei economii de a produce valoare. Cercetători de la Stanford, citați în analiza The Economist, au estimat că, dacă toți tinerii americani de 15 ani ar atinge cel puțin nivelul de bază 2 la PISA, efectul cumulat asupra economiei Statelor Unite pe parcursul vieții lor profesionale ar putea depăși 40 de trilioane de dolari. 

Există estimări similare și pentru România. Într-un studiu realizat de Eric Hanushek, de la Stanford University, și Ludger Woessmann, de la University of Munich și ifo Institute, publicat în 2020 în Education Economics și bazat pe un raport analitic pregătit pentru Comisia Europeană, autorii au modelat impactul economic al îmbunătățirii competențelor educaționale în statele UE. Pentru România, dacă am aduce toți elevii cel puțin la nivelul 2 PISA la matematică și științe până în 2035, asta ar genera, potrivit modelului, câștiguri cumulate de PIB cu o valoare actualizată de aproximativ 1.910 miliarde de euro PPP până în 2100, echivalentul a 381% din PIB-ul României în 2020. Voi ce calcul ați făcut astăzi?