De la strategie la clasă: ce ar trebui să livreze noul cabinet al Educației

Învățare pasivă și organizare rigidă, cam acestea au fost principalele critici aduse sistemelor de învățământ până acum. Metafora școlii de tip fabrică, popularizată de Alvin Toffler, descrie destul de bine un model de educație standardizat, în care elevii sunt organizați după vârstă, urmează același curriculum, în același ritm, după un orar fix și sunt evaluați prin aceleași examene. E ca un fel de „linie de producție”: sistemul urmărește rezultate uniforme, lăsând prea puțin spațiu pentru diferențele de ritm, de interese și de aptitudini. A trecut mult timp de când facem asta. Așa că ideea de a ne imagina ceva complet diferit poate fi dureroasă.

Foto: Facebook/Sorin Costreie

Reversul medaliei este, însă, la fel de dureros. Educația se afla, de fapt, în criză cu mult înainte de momentul prezent. Presa avertiza, de altfel, de decenii că școala se îndepărtează tot mai mult de realitate, iar Banca Mondială certifica printr-un studiu, în 2018, că școlarizarea nu se mai traduce automat în învățare. Exact așa apare criza, atunci când copiii petrec ani la școală fără să dobândească prea multe. Mai nou, ies fără să aibă nici măcar competențe de bază. Vedem copii pe străzile din Europa și ne întrebăm dacă tensiunile și violențele ar putea fi măsura acestei probleme. Deși este greu acum să izolezi derapajele ideologice, elevii de bună credință, - așa cum i-a descris Macron - par să își dorească investiții mai mari în educație, cer școli renovate, suficienți profesori, clase mai puțin aglomerate și acces mai echitabil la universitate. Vedem că mai toate țările lumii se confruntă, de fapt, cu aceleași realități: lipsa investițiilor în educație, lipsa reformelor și îngrijorarea privind viitoarele locuri de muncă. 

Ce va face cabinetul Costreie? 

Cam acesta ar fi, în linii mari, peisajul general în care noul cabinet al educației își propune să rezolve problemele care apasă acum școlile și să schimbe felul în care se învață. Peste problemele generale se suprapun nuanțe locale, la fel de stringente: diferențe uriașe între școli și comunități, decalaje între rural și urban, copii care ies din sistem înainte de vreme, profesori greu de păstrat acolo unde este cea mai mare nevoie de ei, infrastructură inegală și o birocrație care consumă încă prea multă energie. România nu trebuie, așadar, doar să răspundă provocărilor globale, încercărilor prin care trec toate sistemele de educație, ci să facă asta în timp ce încearcă să-și repare propriile vulnerabilități structurale.

Direcțiile anunțate de noul cabinet sunt corecte și abordează probleme reale ale sistemului. În unele puncte, noua echipă pare chiar să formuleze mai limpede decât până acum unde trebuie mutat accentul: spre profesori, leadership, competențe, echitate și spre o integrare mai inteligentă a tehnologiei. Desigur, noua echipă va fi judecată după capacitatea de a transforma direcțiile anunțate în măsuri cu termene, bani și responsabilități clare și există deja o discrepanță care merită urmărită între amploarea schimbării promise și urgențele administrative. În fond, nu cred că România suferă de lipsă de idei despre educație. Am avut strategii, proiecte, legi și liste de priorități foarte bune. Marea noastră problemă a fost distanța dintre ceea ce știm că trebuie făcut și ceea ce reușim efectiv să implementăm. Ar fi naiv să judecăm noua echipă doar pe baza numărului de reforme anunțate. O vom evalua mai mult pe baza unor lucruri foarte concrete: cine răspunde de fiecare măsură, până când trebuie făcută, ce resurse sunt disponibile și după ce indicator vom folosi pentru a ști că a funcționat. Merită, totuși, să trecem în revistă câteva dintre direcțiile anunțate, pentru că arată destul de clar unde vrea noul cabinet să mute accentul și, mai ales, unde va trebui urmărită diferența dintre intenție și execuție. 

Dacă profesionalizăm managementul, dar păstrăm directorul captiv în birocrație și fără servicii juridice, administrative și de suport, nu vom face decât să profesionalizăm administrarea aceleiași birocrații. Propunerea noului cabinet de a forma un corp profesional de lideri educaționali vizează direct această problemă. Ministrul își dorește oameni bine pregătiți, un grup de elită — să zicem — din care să fie selectați viitorii directori. Sorin Ionescu, ministru delegat pentru învățământ preuniversitar în Guvernul Luca Niculescu, a ridicat și problema lipsei sprijinului juridic pentru școli. Direcția comună este ca managementul să dispună de competențe și servicii de sprijin, nu doar de obligații administrative. 

Marea dezbatere: digitalizarea.

Iar în cazul inteligenței artificiale, primul pas ar trebui să fie alfabetizarea pedagogică a profesorilor în AI, nu doar alfabetizarea tehnică. Profesorul trebuie să știe când să folosească AI, pentru ce obiectiv de învățare, când să nu îl folosească și, mai ales, ce procese cognitive nu trebuie externalizate către mașină. Apoi pilotăm, măsurăm, corectăm și, abia după aceea, scalăm. Altfel, riscăm să punem o tehnologie foarte nouă peste o pedagogie foarte veche și să obținem doar o versiune mai rapidă a acelorași probleme. 

În multe dintre sistemele educaționale dezvoltate, discuția a trecut deja de la „dacă” va intra inteligența artificială în școală la „cum” va fi integrată. Aproape două treimi dintre sistemele educaționale europene au deja strategii, ghiduri sau cadre de politică publică referitoare la AI, iar OECD și Comisia Europeană au publicat în 2026 un cadru comun de alfabetizare în AI pentru învățământul primar și secundar. Direcția este tot mai clară: formarea profesorilor, reguli instituționale, utilizare pedagogică deliberată și protejarea efortului cognitiv al elevului, nu adoptarea tehnologiei la întâmplare. Alfabetizarea AI va deveni, treptat, o competență a întregii școli, nu doar a profesorului. Școala va avea nevoie de reguli comune, de leadership și de spații în care profesorii să compare, să testeze și să învețe unii de la alții. Altfel, fiecare profesor intră singur în clasă cu o tehnologie nouă, dar cu aceleași probleme vechi.

Există o soluție credibilă pentru reducerea diferențelor între copii? 

Un punct important de pe agenda noului cabinet este să reducă diferențele dintre copiii din mediile avantajate și cei vulnerabili. În lista priorităților intră investițiile în educația timpurie, mai ales în mediul rural, continuarea sprijinului alimentar și a burselor sociale. Miza este intervenția înainte ca decalajele de învățare să se acumuleze. Acestea sunt direcții anunțate de ministru. Eficiența lor va depinde de finanțare și de implementare. Aici cred că trebuie să fim foarte lucizi: școala nu poate compensa singură toate inegalitățile societății, dar poate decide dacă le reduce sau le amplifică. Iar diferențele trebuie atacate devreme, înainte să devină decalaje imposibil de recuperat. Educația timpurie, masa, transportul, programele remediale sau sprijinul social nu sunt elemente auxiliare ale educației. Pentru un copil vulnerabil, ele pot fi condiția care face posibilă învățarea. Programul de guvernare merge tocmai spre extinderea programului „Masă sănătoasă”, pe sprijin social și pe o mai bună identificare a copiilor neșcolarizați.

Mi-aș dori, însă, să măsurăm mult mai atent nu doar câți copii sunt înscriși, ci câți rămân, câți învață și câți recuperează. Pierdem prea mulți copii pe traseu și, uneori, nici măcar nu știm exact unde i-am pierdut. O societate care își dorește echitate trebuie să poată urmări fiecare copil suficient de bine încât dispariția lui din școală să devină un eveniment vizibil, nu o statistică descoperită câțiva ani mai târziu.

Și aici tehnologia poate ajuta, dar nu poate înlocui instituțiile. O bază de date poate semnala că un copil nu mai vine la școală. Tot un profesor, un asistent social, o primărie sau o comunitate trebuie să se ducă după el.

Violența în școală? 

Prevenția începe mult mai devreme: cu climatul școlar, cu sănătatea mintală, cu capacitatea profesorilor de a identifica schimbări în comportament, cu consilierea, cu relația cu familia și cu instituții care chiar comunică între ele. Chiar Sorin Costreie a spus, după atacul de la Bistrița, că trebuie să înțelegem ce semnale au existat și, mai ales, să explicăm de ce nu a existat o intervenție înainte de incident. Cred că o școală sigură nu este doar o școală în care nu poți intra cu un cuțit. Este o școală în care un copil aflat într-o spirală periculoasă este observat suficient de devreme încât să nu ajungă să-l folosească.