România pe harta Eurostat: geografia șanselor educaționale
Uneori, statistica chiar are puterea să spună ceva despre felul în care este construită o societate. Iar pentru România, povestea pe care o spune devine tot mai tensionată: nu avem nici suficientă educație terțiară, nici suficientă formare profesională conectată la muncă, iar la capătul acestui ciclu, avem un șomaj uriaș în rândul tinerilor.

Cele mai recente date Eurostat probabil că i-au uimit pe mulți dintre cei care au cercetat graficul până când erau tentați să creadă că am fost uitați: cine să-și imagineze că suntem chiar în vârful piramidei, cu o rată de șomaj de 30,8% în rândul persoanelor sub 25 de ani, imens mai mult decât în orice altă țară europeană? Cu alte cuvinte, unul din trei dintre tinerii activi pe piața muncii nu are angajator. Probabil că cifra e mai mare - spun scepticii, care-și fac estimările pur și simplu privind în jur. În spirala îngrijorării adaugă datele regionale ale Eurostat cu privire la educație, care au și ele forța de a spune unele povești. Privite separat, cifrele par să evoce încă o dată vechile probleme ale învățământului românesc, participarea scăzută la educația timpurie, părăsirea timpurie a școlii, accesul inegal la studii superioare sau probleme cu învățământul dual. Privite împreună, spun, însă, un adevăr dureros: în România sunt probleme pentru toate etapele de învățământ, iar șansa la educație depinde prea mult de locul în care te naști și în care crești.
Analiza Eurostat „Education and training statistics at regional level”, parte din ediția 2026 a „Eurostat Regional Yearbook”, a fost publicată la final de septembrie și oferă o imagine comparativă a principalilor indicatori de educație la nivelul regiunilor europene. Hărțile republicate se rostogolesc încă pe net, pentru că România stă prost. Foarte prost. Și nu într-un singur punct al traseului educațional: decalaje majore apar pe întregul parcurs, încă de la intrarea copilului în educația preșcolară. Mai apoi, se regăsesc, sub diverse forme, până la final, la studiile superioare, formarea profesională și intrarea tinerilor pe piața muncii.
Povestea pe care o spune Eurostat începe încă de la grădiniță. Acesta este un indicator esențial, deoarece participarea timpurie la educație este unul dintre cei mai puternici predictori ai performanței școlare ulterioare. În Uniunea Europeană, 94,4% dintre copiii cu vârste mici, de la 3 ani și până la vârsta de începere a școlii primare, sunt incluși în diverse sisteme de educație timpurie. În România, pentru toate cele opt regiuni, cifrele sunt sub 85%. În Nord-Est, procentul coboară la 70,6% - cel mai mic din întreaga Uniune Europeană. De altfel, patru dintre cele doar cinci regiuni din întreaga UE aflate sub 75% sunt din România. (Cea de-a cincea este Východné Slovensko, Slovacia). Mi se pare important să începem de aici analiza sistemului, ce rost ar avea să sărim direct la Bacalaureat sau la PISA?
Lucrând de mulți ani cu profesori și școli, am văzut cât de tentant este să discutăm despre rezultatele educației abia atunci când ele devin vizibile în note, examene, abandon școlar sau dificultăți de integrare pe piața muncii. O parte importantă din diferențele dintre copii se construiește, de fapt, cu mult înainte. Accesul la educație timpurie, limbajul, autonomia, capacitatea de autoreglare, experiența de a fi într-un mediu de învățare contează înainte ca un copil să primească prima notă în catalog. Sigur, nu susțin că un copil care nu merge la grădiniță este condamnat la eșec. Educația nu funcționează mecanic. Totuși, trebuie să înțelegem că unii dintre copii intră în școală cu mai multe resurse decât alții, iar sistemul nu reușește întotdeauna să compenseze diferența. Iar Asociația OvidiuRO a făcut minuni în ultimii ani în ceea ce privește educația timpurie și accesul la cărți de calitate pentru educatoare și copii, pentru unii fiind primele și, din păcate, singurele cărți pe care le vor avea în viața lor.
Dacă începem discuția despre abandonul școlar abia în gimnaziu, începem prea târziu. În educația timpurie, diferențele se traduc prin copii care intră în școală cu resurse inegale, cu achiziții mai fragile și cu mai puține șanse de a recupera. La gimnaziu, însă, consecința devine mult mai radicală: nu vorbim despre tineri care rămân în urmă în interiorul sistemului, ci de unii care ies efectiv din el. Cei mai mulți nici nu se mai întorc. În 2025, 15,5% dintre tinerii români cu vârste între 18-24 de ani aveau cel mult studii gimnaziale și nu mergeau mai departe în noi stagii de educație sau formare. Media Uniunii Europene este de 9,1%. Ca și în cazul celorlalți indicatori, România are cea mai ridicată rată din UE. În Sud-Estul țării, procentul ajunge la 25,1%. Adică unul din patru copii dispare din sistem. Ce se întâmplă între momentul în care un copil intră în sistem și momentul în care decide, sau este obligat, să îl părăsească?
Abandon școlar - o formulă abstractă?
Suntem, probabil, tentați să spunem „abandon școlar”, să ne lăsăm încercați pentru câteva minute de îngrijorarea cuvenită și apoi să mergem mai departe, pentru că fenomenul rămâne, în fond, destul de abstract, iar motorul lui este, nu-i așa, o decizie individuală. În spatele acestei etichete există însă nenumărate variabile: sărăcie, distanță, lipsa transportului, responsabilități familiale, lipsa unui model profesional, dificultăți de învățare neadresate, sentimentul că școala nu mai are legătură cu viața reală.
Școala, singură, nu le poate rezolva pe toate. Nu poate construi drumul până în sat, nu poate înlocui transportul public, serviciile sociale sau sprijinul de care o familie vulnerabilă are nevoie și nu poate crea, de una singură, oportunități economice într-o comunitate. Aici intră în ecuație primăria, serviciile sociale, familia, organizațiile locale, companiile și profesioniștii din jurul școlii. Dacă problema este a comunității, și răspunsul trebuie construit tot la nivelul comunității.
Harta Eurostat ne arată, așa cum știam, că aceste probleme nu sunt distribuite uniform. În aproximativ patru din cinci regiuni ale Uniunii Europene, băieții părăsesc mai frecvent educația și formarea decât fetele. Sud-Estul României merge însă în direcția opusă: aici, rata părăsirii timpurii este cu 12,2 puncte procentuale mai mare în cazul fetelor decât în cazul băieților. Totodată, acesta este cel mai mare decalaj din Uniunea Europeană în defavoarea fetelor.
România, împărțită în două pe harta natalității. Județul unde se nasc cei mai puțini copiiO fi cazul să ne întrebăm ce li se întâmplă acestor fete? Ce se întâmplă în familiile și comunitățile lor? Ce oportunități văd în jur? Ce înseamnă școala pentru ele la 15, 16 sau 17 ani? Înainte să formulăm soluții, ar trebui să avem curiozitatea și disciplina de a înțelege de ce. O politică publică bună nu începe întotdeauna cu răspunsul. Uneori începe cu întrebarea corectă.
Cine pleacă să învețe la oraș… se mai întoarce?
Rolul studiilor superioare stârnește tot mai multe îndoieli și dezbateri: de câți absolvenți de facultate avem nevoie, în ce domenii și cu ce perspective profesionale? Indiferent de poziția pe care ne situăm în această discuție, harta regională a studiilor superioare adaugă o problemă greu de ignorat: distribuția profund inegală a absolvenților. Șapte dintre cele opt regiuni ale României sunt sub 27,5%. Sud-Est are 16,4%, Sud-Muntenia 16,7%, Vest 17,3%. București-Ilfov este excepția, cu 47,3%. “Se tot bate monedă pe faptul că România nu atinge ținta UE de 45% absolvenți de studii superioare, de parcă asta ar fi marea noastră problemă. Dar cine spune că România are nevoie de atâția oameni cu facultate și că trebuie să fabricăm pe bandă rulantă șomeri cu diplome?”, arăta cineva, într-un comentariu, un punct nevralgic care, ne place sau nu, devine și el presant. Oare sistemul de învățământ îi împinge pe elevi către diplome fără acoperire? Ne mințim cu statistici?
Aceste întrebări sunt legitime, dar harta nu ne spune, singură, dacă avem prea mulți absolvenți sau dacă pregătirea lor răspunde cerințelor pieței muncii. Ea arată mai ales unde se concentrează oportunitățile. Raportul vorbește explicit despre așa-numitul „pull effect” al regiunilor cu valori mari legate de oportunități educaționale, profesionale și sociale, cu universități și cercetare. Nu putem concluziona simplu că educația funcționează în București și nu funcționează în rest. Capitala atrage absolvenți din întreaga țară prin universități, locuri de muncă, salarii și ecosisteme profesionale. Așadar, dincolo de numărul de tineri pe care reușește să-i formeze o regiune, problema este și pe câți dintre ei ajunge să-i păstreze.
Dacă un tânăr pleacă la facultate și nu se mai întoarce, pentru că acasă nu găsește un loc de muncă potrivit competențelor sale, nu mai vorbim doar despre probleme în educație. Vorbim despre economie locală, dezvoltare regională, infrastructură și despre capacitatea unei comunități de a transforma educația în perspectivă de viață.
Încercăm să ne ferim și de o altă capcană. Trimitem fiecare copil la facultate? Avem nevoie de mai mulți tineri cu studii superioare, dar avem nevoie în aceeași măsură de rute profesionale alternative, serioase, respectate și conectate la lumea reală a muncii.
Învățământul dual rămâne o simplă vorbă goală?
După câteva decenii în care succesul profesional a fost asociat aproape automat cu diploma universitară, meseriile încep să-și recapete statutul în tot mai multe economii. Deficitul de lucrători calificați, transformarea industriilor și nevoia de competențe tehnice foarte concrete au readus în prim-plan formarea profesională, ucenicia și învățarea direct la locul de muncă. Într-un fel, meseriile își recâștigă valoarea economică mai repede decât reușesc să-și cucerească prestigiul social. Iar sistemele care par să înțeleagă cel mai bine această schimbare sunt cele care nu separă școala de lumea muncii, ci construiesc trasee reale între cele două.
Înscriși pe hârtie, absenți în clasă: Prăpastia care ține educația timpurie din România în urma EuropeiIndicatorul Eurostat este mai larg: work-based learning în cadrul VET include ucenicie, traineeships și alte forme structurate de pregătire la locul de muncă integrate în curriculum. Această cifră din Eurostat spune cât de departe suntem încă de acest ideal: în Uniunea Europeană, 66% dintre cei care au absolvit recent diverse stagii de educație și formare profesională au beneficiat de cel puțin o lună de învățare la locul de muncă. În România, procentul era de numai 9,1%. Poate că aici se vede cel mai clar ruptura.
Le cerem elevilor să aleagă profesii cu care, de multe ori, nu au avut vreodată legătură în realitate. Și dacă ajung, din întâmplare, într-o fabrică, elevii sunt încurajați să facă mai degrabă munci brute, în primul rând pentru că practicienii… nu sunt profesori. Așadar, le vorbim tinerilor despre piața muncii fără să le oferim suficient contact cu ea. Le cerem să ia decizii importante despre viitor în timp ce lumea profesiilor rămâne, pentru mulți dintre ei, abstractă.
Din experiența noastră de lucru cu profesorii și școlile, înțelegem că școala nu poate funcționa singură. Are nevoie în jurul ei de universități, companii, administrație, organizații și profesioniști dispuși să transforme comunitatea într-un spațiu de învățare. Un liceu bun nu trebuie să fie o insulă. Poate deveni un nod într-un ecosistem local. Poate construi parteneriate cu firmele din zonă, poate aduce profesioniști în școală, poate trimite elevii în contexte reale de muncă, poate adapta o parte dintre experiențele de învățare la economia și nevoile comunității.
Dar pentru asta trebuie să îi oferim și libertatea, și competența, și resursele necesare.
Probabil că aceasta va fi una dintre marile provocări ale următorilor ani: să completăm politicile și standardele naționale cu intervenții capabile să răspundă diferențelor din teritoriu. România are nevoie de standarde comune. Dar Nord-Estul, Sud-Estul și București-Ilfov nu pornesc din același punct și nu au aceleași probleme. Egalitatea în educație nu înseamnă să le oferi tuturor exact același lucru. Înseamnă să construiești condițiile prin care locul în care s-a născut un copil să conteze cât mai puțin pentru ceea ce poate deveni.
Media națională ne spune cât de bine merge România. Geografia educației ne spune pentru cine merge și pentru cine nu. Iar între cele două există încă o distanță prea mare.





















































