Video Documentele CIA despre sașii și șvabii, prinși între două lumi. „Multora le-a părut rău că au plecat. S-au mai întors puțini”

Comunitatea germană din România a început să se destrame în timpul războiului și în primii ani postbelici, continuând să se reducă drastic prin emigrare. În ultimii ani, unii sași și șvabi revin în locurile natale, însă puțini aleg să rămână definitiv.

Sighișoara, unul dintre orașele reprezentative ale Transilvaniei, fondat de sași. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Comunitatea germană din România număra înainte de Al Doilea Război Mondial aproape 800.000 de oameni, iar în prezent mai însumează aproximativ 25.000 de persoane. O mare parte a acesteia a emigrat în Germania, începând din anii ’40. Opt decenii mai târziu, unii dintre cei plecați revin în Transilvania și Banat, iar liderii Bisericii Evanghelice spun că numărul enoriașilor a crescut ușor.

Locurile unde sașii se întorc

În martie 2026, episcopul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România, Reinhart Guib, anunța că numărul enoriașilor a crescut pentru al doilea an consecutiv, ajungând la 10.883 de membri.

„Este o cifră mică, în comparație cu o jumătate de milion, câți erau în 1939, înainte de război. Dar ne bucurăm că începe să se vadă o stabilitate”, declara episcopul Reinhart Guib.

Creșterea, de aproximativ un procent, era explicată și prin revenirea unor sași din Germania, în special pensionari, dar și prin stabilirea unor familii tinere și a unor antreprenori în Transilvania. În localitățile unde, în trecut, sașii trăiau alături de români, bisericile evanghelice fortificate, vechile case parohiale și școlile din apropierea lor amintesc de comunitățile germane.

„În prezent sunt 164 de biserici fortificate, dintre care aproximativ 25% au diverse probleme, inclusiv structurale, sau se află în stare de precolaps, iar unele chiar în colaps”, afirma, pentru „Adevărul”, Cristian Cismaru, directorul Fundației Biserici Fortificate.

Unele biserici, cum este cea din Agnita (județul Sibiu), au fost reabilitate cu sprijinul comunităților germane, atât din România, cât și din Germania. În orașul Agnita, comunitatea germană număra aproape 4.000 de oameni la mijlocul anilor ’70, dar s-a redus drastic în anii ’80 și mai ales după 1990, ajungând în prezent la puțin peste 100 de oameni. Ernst Markel s-a întors în oraș după 36 de ani petrecuți în Germania și lucrează ca paracliser al Bisericii Evanghelice.

„Când am plecat aveam alte idealuri, alte ambiții. Să ne construim un viitor pentru copii. Gândeam noi că este mai bine acolo. Și acum, la vârsta asta, stai și te gândești ce este mai important. Bine, în Germania am avut noi lupta noastră, cum se zice. Acum am venit să mă regăsesc. Acum nu mai sunt atât de importante lucrurile materiale, partea financiară. Acum ne bucurăm că suntem sănătoși. Sufletește, cred că este mai important”, relata acesta pentru „Adevărul”.

La Mediaș, unde comunitatea germană numără aproximativ 500 de persoane, Christa Moldovan, reprezentantă a Bisericii Evanghelice Sfânta Margareta, explica de ce întoarcerea definitivă rămâne o alegere rară.

„Multora le-a părut rău că au plecat. Unii s-au mai întors, dar puțini. Cei care revin definitiv sunt foarte puțini. Cei mai mulți sunt însă oamenii care, după 1990, nu au mai fost obligați să predea casele statului. Și-au păstrat locuințele și vin aici mai ales după pensionare: ajung primăvara și pleacă toamna”, relata Christa Moldovan pentru „Adevărul”.

În Hosman, o altă localitate din județul Sibiu, majoritatea sașilor au emigrat în Germania după 1990, însă unii continuă să se întoarcă în fiecare vară, pentru a-și petrece concediile sau câteva luni în casele părintești.

„Am emigrat din Hosman în urmă cu 35 de ani, prin 1990. Atunci erau 400–500 de sași în sat. Unii au reușit să plece mai devreme, să fugă chiar. De întors, s-au întors puțini, unii bătrâni, de 80–90 de ani acum. Alții, care și-au vândut casele și au părăsit România, au revenit în sat după ce au cumpărat alte case”, relata Thomas Krauss, un fost localnic stabilit în Germania.

La Romos, în județul Hunedoara, Johann Henning s-a întors definitiv după mai mult de trei decenii petrecute în Germania.

„Aici trăim într-o casă de aproape 300 de metri pătrați, plus o grădină. Mâncăm bio din grădina noastră, cartofi, roșii, ceapă, ardei și tot ce ne punem. Avem cămările pline, pivnița plină, așa că nu avea rost să stăm în Germania să cumpărăm tot”, relata acesta pentru „Adevărul”.

Mai puțin de 20 de sași mai locuiesc în Romos, o localitate care păstrează vechea biserică evanghelică și clădirile comunitare.

În multe localități, comunitatea săsească a dispărut aproape complet, iar puținii sași rămași privesc cu resemnare soarta acesteia.

„După Revoluție, în 1990, aproape toți au plecat. Atunci s-a golit satul foarte repede. Cei care plecau și-au luat, treptat, și părinții bătrâni. Așa au dispărut familii întregi din sat. Copiii și nepoții celor plecați mai vin uneori, dar sunt și foarte mulți care nu se mai întorc deloc”, își amintește Johann Onghert, unul dintre puținii sași rămași în satul Gherdeal, din Sibiu.

În ultimii ani, unele case din Gherdeal au fost restaurate de români și străini. Karoline, o tânără stabilită aici din Germania, împreună cu familia, observa însă că vechea comunitate săsească nu mai poate fi refăcută.

„Cred că asemănarea cu vechile sate germane se mai păstrează în special prin case și prin arhitectură, însă comunitățile nu mai pot fi aceleași. Sunt alte vremuri”, afirma aceasta.

Cum au ajuns sașii și șvabii între două lumi

Dilema alegerii între România și Germania i-a preocupat pe sași și șvabi de peste opt decenii. Comunitatea care a trăit de secole pe teritoriul actual al României și a contribuit la dezvoltarea a numeroase orașe din regiunile sale istorice a trecut printr-o perioadă de cumpănă în Al Doilea Război Mondial. De la începutul războiului și până la mijlocul anilor ’50, populația germană din România s-a redus aproape la jumătate, ajungând la 384.708 persoane de naționalitate germană, potrivit Recensământului din 1956.

Documentele vremii, unele păstrate în arhiva Agenției Centrale de Informații (CIA) a Statelor Unite și desecretizate ulterior, arată împrejurările în care sute de mii de germani au părăsit România, dar și situația comunităților rămase în țară.

Un raport din noiembrie 1954, intitulat The Rumanian-German Landsmannschaft Organisations (Organizațiile germanilor originari din România), prezenta primele valuri de strămutări, începute în 1940.

„Germanii din Bucovina și Basarabia au fost strămutați din aceste provincii în Germania în 1940. Strămutarea a fost realizată în baza unui tratat încheiat între Al Treilea Reich și Uniunea Sovietică”, arăta raportul CIA.

Documentul amintea că plecările au fost precedate de cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică, în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940. În același an, germanii din Dobrogea au fost strămutați în teritoriile controlate de Germania nazistă, în baza unei înțelegeri încheiate între guvernele german și român.

„O parte dintre sașii transilvăneni, respectiv cei care locuiau în nordul Transilvaniei, au fost strămutați în Germania în anii 1940–1941, după ce România a fost obligată, la sfârșitul lunii august 1940, printr-un ultimatum germano-italian, să cedeze nordul Transilvaniei Ungariei. Această strămutare a avut loc în baza unui tratat între Germania și Ungaria”, informa raportul păstrat în arhiva CIA.

Potrivit aceluiași document, o parte dintre sașii și șvabii ajunși în Germania fuseseră membri ai Waffen-SS care nu se mai întorseseră în România după război. Alții se refugiaseră în Germania sau Austria odată cu retragerea trupelor germane, în 1944, ori fugiseră din România în primii ani postbelici.

Raportul CIA nota că germanii originari din România, stabiliți în Germania, nu fuseseră, în general, expulzați direct în această țară, spre deosebire de etnicii germani alungați din alte state ale Europei de Est. În cazul comunităților din Bucovina, Basarabia și Dobrogea, autorul documentului vorbea despre strămutări, iar în cazul sașilor și șvabilor, despre refugiere și emigrare.

„Caracteristica specială a germanilor originari din România care trăiesc în prezent în Germania este faptul că, în realitate, aceștia nu au fost expulzați din România”, arăta raportul din 1954.

Deportările din 1945, descrise de americani

Pentru germanii rămași în România, sfârșitul războiului a adus deportări și confiscări de proprietăți. Un document diplomatic american din 13 ianuarie 1945, semnat de reprezentantul Statelor Unite la București, Burton Y. Berry, descria începutul deportărilor etnicilor germani în Uniunea Sovietică, la muncă forțată.

Acesta amintea că generalul sovietic Vinogradov ceruse guvernului condus de Nicolae Rădescu mobilizarea persoanelor de origine germană apte de muncă. Autoritățile române au protestat, susținând că măsura încălca prevederile armistițiului, afecta economia țării și era inacceptabilă din considerente umanitare.

„În conformitate cu termenele prevăzute în notă, autoritățile sovietice, prin intermediul poliției române, au început la 10 ianuarie ridicarea în masă a românilor de origine germană. Criteriile exacte pe baza cărora erau selectate persoanele pentru deportare nu sunt clare”, informa diplomatul american.

El adăuga că oamenii puteau fi ridicați doar pentru că purtau nume germane sau fuseseră denunțați ca aparținând minorității germane. Printre cei vizați se numărau profesori universitari, funcționari, militari aflați în permisie și tehnicieni. Familiile celor care se ascundeau erau amenințate sau reținute până la găsirea persoanelor căutate.

La 11 ianuarie 1945, aproximativ 2.000 de oameni au fost urcați în vagoane de marfă neîncălzite, la București, pentru a fi trimiși în Uniunea Sovietică.

„Fiecare persoană avea asupra sa alimentele pe care reușise să le ia, iar vagoanele au fost încuiate și sigilate. Această reprezentanță diplomatică are cunoștință de un caz în care o femeie a fost urcată într-un vagon împreună cu 45 de bărbați. Scenele de despărțire din gara feroviară, unde deportații erau aduși cu camioanele, sub pază armată, au fost tragice, atât între părinți și copiii mici, cât și între soți și soții”, relata Burton Y. Berry.

Diplomatul observa că deportările provocaseră neliniște în București, însă presa era redusă la tăcere de cenzura sovietică. Autoritățile americane estimau că aproximativ 140.000 de persoane de origine germană din România puteau fi vizate de deportări.

O telegramă diplomatică americană din 16 ianuarie 1945 indica aproximativ 80.000 de germani care urmau să fie deportați. Generalul Vinogradov comunicase reprezentanților americani că majoritatea aveau să muncească în minele de cărbune din Uniunea Sovietică.

Rapoarte CIA despre sașii și șvabii rămași în România

La aproape zece ani de la încheierea războiului, un raport CIA din noiembrie 1954 arăta că în România continuau să existe comunități germane numeroase.

„Peste 200.000 de sași, inclusiv șvabii sătmăreni, trăiesc încă în Transilvania, iar peste 300.000 de șvabi trăiesc în Banat”, arăta documentul.

Estimările raportului erau însă mai mari decât populația germană înregistrată ulterior la recensământul din 1956. Acesta explica și urmările războiului asupra sașilor transilvăneni, despre care afirma că reprezentaseră, timp de secole, una dintre cele mai importante comunități ale regiunii.

„După Al Doilea Război Mondial, întreaga Transilvanie a devenit teritoriu românesc, iar sașii au suferit pierderi grele. Exproprierile totale, realizate potrivit principiilor comuniste, și deportările în Uniunea Sovietică au slăbit profund această comunitate etnică și i-au redus considerabil populația”, arăta raportul CIA.

În 1951, o nouă deportare a afectat șvabii bănățeni. Peste 40.000 de oameni din zona frontierei cu Iugoslavia, dintre care aproape un sfert erau etnici germani, au fost strămutați în Bărăgan. Mulți și-au pierdut gospodăriile și au trăit ani întregi în localități ridicate în câmpie, în condiții dificile.

În Germania Occidentală, organizațiile sașilor și șvabilor încercau să reprezinte interesele celor emigrați și să păstreze legăturile cu populația germană rămasă în România. Unele evitau însă implicarea în activitățile anticomuniste ale exilului românesc, de teama represaliilor împotriva celor rămași acasă.

„Un alt motiv era teama că acțiunile anticomuniste desfășurate împreună cu organizațiile românilor din exil ar fi putut pune în pericol compatrioții rămași în România”, arăta raportul.

Cum priveau autoritățile comuniste plecarea germanilor

La mijlocul anilor ’50, autoritățile comuniste au început să încurajeze întoarcerea unor etnici germani plecați în Occident.

Un raport CIA din 28 iunie 1957, care analiza inclusiv evoluțiile din 1955 și 1956, arăta că guvernul român încerca să atragă înapoi o parte a populației germane.

„Aproximativ 300 de etnici germani s-au numărat printre cele 1.000 de persoane care s-au întors în România în cele șase luni care au urmat amnistiei din iunie 1955”, arăta raportul.

Potrivit documentului, autoritățile române anulaseră un decret de confiscare a proprietăților etnicilor germani și trimiseseră reprezentanți la München, Freiburg și în alte orașe din Germania Occidentală pentru a-i convinge pe cei plecați să revină.

Raportul CIA aprecia că România tratase minoritatea germană mai favorabil decât alte state comuniste din Europa de Est, referindu-se în special la amploarea expulzărilor. Această evaluare nu anula însă deportările germanilor în Uniunea Sovietică și în Bărăgan, exproprierile și celelalte măsuri represive din primii ani ai regimului comunist.

Puțini etnici germani s-au mai întors în România, în ciuda încercărilor autorităților de a reface legăturile cu cei plecați, iar comunitățile germane au continuat să se reducă numeric în deceniile următoare, când au avut loc noi valuri de emigrare, în special către Republica Federală Germania.

Dacă recensământul din 1956 înregistra 384.708 germani în România, iar cel din 1977 aproximativ 359.000, în 1992 mai rămăseseră circa 119.000. Plecările au continuat în anii următori, astfel că recensământul din 2021 a înregistrat doar 22.907 persoane de etnie germană.