Video Epopeea coloniștilor germani în satele Banatului Montan. Cum au fost primiți și cuvântul emblematic învățat de la români

Drumul coloniștilor germani spre Banatul Montan a însemnat săptămâni de călătorie pe Dunăre și apoi prin munți, spre sate ridicate aproape de la zero. Comunitățile locale au păstrat amintirea acestor începuturi, a greutăților întâmpinate și a felului în care unii dintre noii veniți au fost găzduiți peste iarnă de români.

Satul Lindenfeld, acum aproape pustiu, Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

O călătorie prin satele izolate din Banatul Montan, în sud-vestul României, poate însemna o întoarcere virtuală în trecut. Aici, trecerea timpului a adus schimbări mai puțin pronunțate în înfățișarea acestor ținuturi.

Satele care au înfruntat timpul

Pădurile continuă să înconjoare așezările de munte, devenite mai tăcute odată cu plecarea multor localnici și cu depopularea care a afectat din plin acest ținut.

Bisericile vechi de două-trei secole din mijlocul comunităților, cimitirele așezate pe dealuri, în locuri ferite, plaiurile folosite în trecut la pășunat, peste care s-au întins ferigile și tufele de mure, pârâurile din văi ce păstrează urmele vechilor mori, livezile, drumurile și, mai ales, gospodăriile pitorești, cu fațade colorate și împodobite, amintesc de lumea de altădată a Banatului Montan.

Așezările poartă amprenta comunităților care au populat regiunea de-a lungul ultimelor secole. Influențele românești, germane, sârbești și maghiare se mai disting încă în arhitectura satelor bănățene, chiar dacă numeroase case vechi au fost transformate ori abandonate. Fațadele baroce, viu colorate, cu influențe austriece, întâlnite chiar și în sate românești, sunt printre elementele de patrimoniu care au rezistat până în prezent. La fel de vechi sunt unele dintre morile de apă ascunse pe văile Banatului Montan.

O cercetare realizată în peste 100 de localități din Caraș-Severin a identificat 243 de astfel de mori, dintre care 82 mai erau încă folosite, mărturii ale unei lumi rurale care, în alte regiuni ale Europei, aproape a dispărut.

Pemii, germanii și cehii din Banatul Montan

Satele de munte au păstrat amintirea începutului marilor transformări ale Banatului din secolele XVIII-XIX: colonizarea organizată de Imperiul Habsburgic, care a adus aici, alături de alte populații, mii de coloniști germani cunoscuți sub numele de germani montani dar și coloniști cehi, numiți în mod tradițional „pemi”.

„«Pemi» este o denumire folosită în această zonă pentru cehi. Este un fel de poreclă dată comunităților cehești de ceilalți localnici. Denumirea ar putea veni de la Boemia. Era o denumire folosită pentru cehi. În zona aceasta li se spunea «pemi»”, explica Tiberiu Pospíšil, localnic din Eibenthal, într-un interviu pentru „Adevărul”.

La începutul secolului al XVIII-lea, înainte de sosirea primilor coloniști, Banatul ajunsese un ținut slab populat, după aproape două secole de stăpânire otomană și războaie. Numeroase așezări erau părăsite, iar mlaștinile, epidemiile, inundațiile și nesiguranța făceau viața dificilă. Din cele peste 550 de comune consemnate în regiune înaintea marilor colonizări, mai mult de jumătate erau părăsite.

„Ținutul, sub dominația semilunii, s-a transformat într-o sălbăticie. Cele mai grase ogoare erau pustii, cele mai roditoare câmpii erau acoperite de păduri dese, în care zăceau nestingheriți urșii, lupii și alte fiare sălbatice. Numai după resturi se mai putea recunoaște locul unde, cu două sute de ani înainte, fusese un sat sau un oraș“, informa Karl Freiherr von Czoernig (1804-1889), înalt funcționar al Imperiului Austriac.

Banatul Montan, transformat de Imperiul Austriac

Schimbarea a început în 1716, când Timișoara a fost cucerită de armata imperială condusă de prințul Eugeniu de Savoia, iar Banatul a intrat sub stăpânirea Habsburgilor. Un rol important în reorganizarea provinciei l-a avut contele Claude Florimond de Mercy, devenit guvernator al Banatului. Sub administrația sa au fost încurajate repopularea ținutului, întemeierea de noi așezări, dezvoltarea agriculturii și valorificarea resurselor miniere.

„Activitatea contelui Mercy nu se reduce numai la îmbunătățirea situației materiale a coloniștilor, ci îl vedem îngrijindu-se și de hrana sufletească a acestora. Astfel, sub guvernarea lui se înființaseră peste treizeci de parohii cu tot atâția preoți ori călugări: franciscani, benedictini și iezuiți, susținuți în mare parte de camera erarială. Cei colonizați erau cu toții catolici și foarte religioși și, deci, în timp relativ scurt, între 1717 și 1724, aproape în fiecare comună îi vedem ridicându-și lăcașuri sfinte. Contele Mercy se străduia să întemeieze în fiecare comună nu numai biserici, ci și școli”, nota istoricul Traian Simu, în volumul „Colonizarea Șvabilor în Banat” (1924).

Curtea de la Viena a început să aducă în regiune coloniști și muncitori specializați din diferite părți ale Europei Centrale, proces care avea să transforme profund Banatul în secolul al XVIII-lea.

În Banatul Montan, colonizarea a avut însă un caracter aparte. Regiunea era greu accesibilă, slab populată și acoperită în mare parte de păduri întinse, care ofereau adesea refugiu cetelor de lotri.

Munții ascundeau însă importante resurse de fier, cupru și cărbune, iar pădurile ofereau din abundență lemnul necesar exploatărilor miniere și metalurgiei. Curtea de la Viena a văzut în aceste bogății o resursă strategică și a început să aducă aici mineri, metalurgiști, meșteșugari și alți muncitori specializați din diferite regiuni ale Europei Centrale.

În jurul exploatărilor miniere și metalurgice s-au dezvoltat sau au fost întemeiate așezări de coloniști, iar Oravița, Bocșa, Reșița și Anina au devenit centre ale noii lumi industriale a Banatului Montan. Germanii, cehii, slovacii, maghiarii și alte populații, alături de români, au dat regiunii caracterul multietnic pe care avea să îl păstreze de-a lungul timpului.

Călătorii îndelungate pe Dunăre

Drumul lung al coloniștilor germani spre noile lor sate din Banatul Montan a fost învăluit, de-a lungul timpului, în legende. Comunitățile din satele de munte au păstrat amintirea acestor începuturi și a greutăților întâmpinate de oamenii veniți din Europa Centrală pentru a începe aici o viață nouă.

Dunărea era marea cale pe care începea călătoria coloniștilor germani spre noua lor patrie. Mulți se îmbarcau la Ulm, pe ambarcațiuni mari din lemn cunoscute sub numele de „Ulmer Schachteln” („Cutiile de Ulm”), folosite pentru transportul oamenilor și al mărfurilor în aval. Alte puncte de plecare se aflau la Donauwörth, Marxheim, Neuburg sau Regensburg, amintea istoricul Traian Simu, în volumul Colonizarea Șvabilor în Banat (1924).

„Pentru ca imigrații să ajungă în Banat cât mai ușor, și-au ales drumul pe Dunăre. Locurile mai însemnate pentru îmbarcare au fost: Donauwörth, Marxheim, Neuburg ori Regensburg, unii făcând calea și pe plute. La început spesele călătoriei le acopereau coloniștii, însă cu începerea anului 1723 le-a luat asupra sa camera aulică din Viena. Călătoria a durat aproape șase săptămâni, având coloniștii să îndure adeseori multe neajunsuri, până la locurile de descindere: Palanca-Nouă ori Panciova. S-au întâmplat și cazuri excepționale, debarcând la Petrovaradin, ori în primăvara anului 1724, când cei destinați pentru Periam părăsesc Dunărea la Seghedin, ca de aici până la locul destinat calea să o facă în trăsuri”, nota istoricul.

Odată ajunși în porturile dunărene, cei care urmau să se stabilească în noile sate ale Banatului Montan mai aveau de parcurs o parte dificilă a călătoriei. De la Dunăre, înaintau spre ținuturile deluroase și muntoase ale regiunii, unde administrația imperială urmărea să dezvolte exploatările miniere și să repopuleze ținutul pustiit de războaiele purtate la frontiera dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic.

„Contele Mercy s-a străduit ca sudul Banatului să fie cât mai bine colonizat: aceasta a făcut-o, pe de o parte, pentru că, în urma devastărilor făcute de turci, districtul Palanca-Nouă era mai puțin populat, pe de altă parte, pentru că aici apa era mai bună și aerul mai curat și, în fine, pentru ca minele de fier, aramă și argint din acest district să aibă în apropiere brațe de muncă”, amintea istoricul.

Boemii, găzduiți de români la poalele munților

Unele mici comunități din Banatul Montan au păstrat și poveștile greutăților prin care au trecut coloniștii înainte de a ajunge în locurile unde urmau să își întemeieze satele.

În primăvara anului 1827, zeci de familii germano-boeme din regiunile Klattau, Pissek și Ellbogen, precum și din Bavaria, au pornit spre Banat. În toamna târzie a aceluiași an, 56 de familii au ajuns la Slatina-Timiș. De aici urmau să își continue drumul spre locurile din Munții Semenic unde aveau să apară Gărâna, Brebu Nou, Lindenfeld și Wolfswiesen.

Venirea iernii i-a împiedicat însă să urce imediat spre munți. Coloniștii germano-boemi au fost găzduiți peste iarnă în casele românilor din Slatina-Timiș. Între cele două comunități s-au legat atunci primele prietenii, continuate apoi de generațiile următoare.

Ospitalitatea localnicilor era remarcată de Peter Grassl, autorul monografiei Istoria așezărilor germano-boeme din Banat. Acesta arăta că românii s-au străduit să îi ajute pe noii veniți să învețe primele cuvinte ale limbii române:

„S-au străduit să le transmită noțiunile cele mai necesare ale limbii române, lucru pentru care românii au multă răbdare și pricepere. Să ia în râs sau chiar numai să zâmbească din cauza unei pronunții stângace – așa ceva niciun român nu face. Pentru el, aceasta ar însemna lipsă de bună-cuviință, grosolănie...”, scria Peter Grassl.

Profesoara Helga Weber nota că apropierea dintre comunități s-a păstrat în timp și chiar în limbajul local. Aproape fiecare familie din Brebu Nou avea în Slatina-Timiș sau în alte sate românești câte un „pretschin”, forma în care germano-boemii preluaseră cuvântul românesc „prieten”.

Legendele stranii aduse de boemi

În primăvara anului 1828, peste 50 de familii au ajuns în munți și și-au ridicat primele adăposturi în mijlocul pădurilor de fag. Viața s-a dovedit însă mult mai grea decât le fusese promis. Coloniștii au trebuit să defrișeze pădurile pentru a câștiga teren agricol, iar clima aspră făcea dificilă cultivarea cerealelor. Cartofii, secara, ovăzul și inul s-au adaptat mai bine, însă recoltele slabe i-au făcut pe mulți dintre noii locuitori să fie dezamăgiți de „noua patrie”.

„Semințele aduse de acasă au fost cultivate pe singura suprafață neîmpădurită, Dealul Raida, de pe Cracul Brebului. Coloniștii au curățat de mărăcini și buruieni terenul, numind această muncă «raida». Clima era deosebit de aspră. Cerealele nu se prindeau, în schimb însă, cartofii, secara, ovăzul și inul mergeau bine”, relata Helga Weber.

Coloniștii au adus în Munții Banatului și legendele stranii ale locurilor natale. În Lindenfeld, una dintre cele mai tulburătoare povești păstrate de comunitate vorbea despre fantoma unui păstor de cai din Pădurea Boemiei, care s-ar fi sinucis după ce a crezut că pierduse unul dintre animalele încredințate lui. Potrivit legendei, spiritul său i-ar fi „urmat” pe coloniști până în noua lor așezare din Banat.

„Asta a fost încă în Boemia, în Pădurea Boemiei, iar fantoma a venit apoi aici cu oamenii și i-a speriat pe toți noii veniți. Se spune că odată a fost și pe aici – nu l-au văzut, dar le-a sărit în spate și i-a purtat cu forța, râzând în hohote, în timp ce oamenii erau îngroziți. Așa ne povesteau străbunicii noștri”, relata o fostă localnică din Lindenfeld.

Unele povești au supraviețuit mult timp după dispariția comunității. Lindenfeld a rămas pustiu din anii ’90, când ultimii locuitori germani l-au părăsit.