Exclusiv Ultima confruntare directă între români și ruși. Războiul Transnistriei - Moștenirea geopolitică a unui secol de pacte, anexări și bătălii
0La 35 de ani de la proclamarea independenței așa-numitei Republica Moldovenească Nistreană, precum și de la declanșarea Războiului transnistrean, istoricul Ottmar Trașcă, profesor și cercetător la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, explică pentru „Weekend Adevărul“ care sunt cauzele acestui conflict, care sunt originile regiunii transnistrene și, mai ales, ce lecții ar trebui să învețe România și Republica Moldova din evoluția relațiilor româno-ruse.
Într-un cadru mai larg, adânc în istorie, Moldova medievală și Rusia țaristă au fost aliate împotriva Imperiului Otoman, dar lucrurile s-au terminat prost. Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei de atunci, a decis să mizeze pe prietenia cu țarul Petru, cel al cărui testament a stat timp de secole la baza politicii agresive duse de Rusia împotriva vecinilor săi mai mult sau mai puțin apropiați. În tot acest timp, relațiile României cu Rusia, fie că a fost vorba despre Imperiul Țarist, Uniunea Sovietică sau Federația Rusă, au fost de regulă încordate. „Bineînțeles că relații între țările române, Transilvania, Țara Românească și Moldova, pe de o parte, și Rusia, începând cu Cnezatul Moscovei, au existat și în perioada medievală, nu au fost în sensul relațiilor de astăzi, dar au existat relații între principatele române. Apropierea a fost mai mult în timpul lui Dimitrie Cantemir, care a și murit în exil în Rusia, unde a fost trimis după înfrângerea suferită de trupele ruso-moldave de la Stănilești. Cu mici excepții, relațiile româno-ruse au fost proaste, chiar catastrofale. Este adevărat, au existat și unele momente mai bune de-a lungul istoriei, chiar de cooperare. Însă, per ansamblu, Rusia a fost, este și va rămâne, indiferent că vorbim de Imperiul Țarist, fie că vorbim de Uniunea Sovietică sau de următoarele forme, respectiv Comunitatea Statelor Independente după 1991 și apoi Federația Rusă, poate chiar dușmanul de moarte al României“, spune profesorul Trașcă.
Metodele Rusiei
În tot acest timp, Rusia a căutat fie să ocupe direct România sau principatele române, fie să le aservească și să le înscrie în sfera sa de influență. Pentru asta, Moscova a apelat la toate metodele: de la războaie la intrigi și ingerințe în afacerile interne ale României. Nu este mai puțin adevărat, completează profesorul, că dacă România a existat începând cu secolul al XIX-lea, acest lucru s-a întâmplat în primul rând din cauza intereselor marilor puteri europene, Franța și Anglia, care aveau nevoie de un stat-tampon între Rusia și Balcanii de Vest, pentru a opri politica expansionistă a țarilor ruși.
„Fie sub masca panslavismului, fie sub masca panortodoxiei, fie sub alte măști, Rusia a năzuit întotdeauna spre subjugarea României. Mai ales că, dacă privim înapoi în istorie, România Mică, așa cum a fost ea denumită și înfăptuită în 1859, practic a fost creată tocmai pentru a bara drumul către Balcani al expansionismului țarist. Bineînțeles, rușii au știut acest lucru dintotdeauna“, adaugă istoricul.
Țara și tezaurul
La secole de la primele relații bilaterale, România și Rusia nu reușesc să ajungă la un numitor comun, iar între cele două state există multe probleme nerezolvate.
„Sunt multe probleme nerezolvate, iar aici mă gândesc la litigii precum problema Tezaurului nostru de la Moscova. Să reamintim că în anii 1916-1917 România, intrată în Primul Război Mondial și fiind înconjurată de forțe ostile – Imperiul Austro-Ungar, Bulgaria și Imperiul Otoman –, a ales să-și trimită tezaurul în Rusia țaristă, care era, pe hârtie cel puțin, aliata noastră. La un moment dat, a existat un dosar pe care fiecare guvernator al Băncii Naționale a României l-a predat succesorului său în funcție. Este un dosar care de atunci este predat succesiv, unde sunt consemnate toate valorile care au fost transportate în Rusia, în dublu exemplar, în limba română și în limba rusă, semnate inclusiv de reprezentanții statului rus din vremea respectivă. Or, acum vedem bine că practic Rusia dă dovadă de o rea-voință ieșită din comun, refuzând pur și simplu să restituie acest tezaur României“, explică profesorul.
În ce privește problema Basarabiei, care a constituit un alt motiv de discordie între Rusia Țaristă și România, teritoriul a fost anexat de ruși în 1806.
„Acest teritoriu a făcut parte din Imperul Țarist până în 1918 (n.e. – începând din 1812, prin Pacea ruso-turcă de la București). Prin decizia Adunării Naționale din 27 martie 1918 s-a votat unirea cu România. Evident, trebuie spus și că acest lucru a fost favorizat, în primul rând, de contextul internațional existent la vremea respectivă. În școală ni se spunea cândva că masele au făcut unirea. Era una dintre tezele false ale istoriei comuniste. Da, au avut și elitele contribuția lor neîndoielnică, dar Marea Unire a fost posibilă datorită contextului internațional, adică prăbușirea unor imperii – Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist. Este greu de crezut că, dacă Imperiul Țarist nu ar fi căzut, ar fi fost posibilă unirea Basarabiei cu România“, susține Trașcă.
Câteva decenii mai târziu, în 1940, astrele s-au aliniat potrivnic României, în sensul în care întregul context mondial a devenit profund nefavorabil. Au fost anii în care România a pierdut Basarabia, cea mai mare parte a Transilvaniei, Bucovina de Nord și Cadrilaterul, iar riscul pierderii statalității nu a fost deloc neglijabil.
„În 1940 vedem cealaltă fațetă a medaliei. În momentul în care contextul internațional este nefavorabil României, noi am avut de pierdut. Vrem, nu vrem, nu putem înțelege istoria României dacă nu o încadrăm în istoria universală și în primul rând în istoria Europei. În anul 1940, practic, România a fost confruntată cu aceste ultimatumuri sovietice din 26-27 iunie“, subliniază Ottmar Trașcă.
Cum ne-a îngropat pactul Ribbentrop-Molotov
Practic, Uniunea Sovietică a primit undă verde din partea Germaniei naziste pentru anexarea Basarabiei, după celebrul tratat Ribbentrop-Molotov. „Pierderea Basarabiei a fost consecința directă a acelui acord funest încheiat între cele două mari puteri totalitare ale vremii, respectiv Germania nazistă și Uniunea Sovietică stalinistă, la 23 august 1939. Trebuie spus că Uniunea Sovietică nu a renunțat nicio clipă la ideea redobândirii Basarabiei, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România. Iar sovieticii au profitat de faptul că, după Primul Război Mondial, Germania a trebuit să semneze o pace cu clauze extrem de împovărătoare, pe când Uniunea Sovietică a fost, practic, exclusă de la înțelegerile ce au urmat. Or, pe fundalul acestei situații, cele două state au colaborat, având interese bine definite“, menționează Trașcă.
Uniunea Sovietică, spune profesorul clujean, avea interese directe ca marile puteri europene să fie într-un război cât mai lung, timp în care Moscova putea să profite foarte bine și să-și urmeze propriile planuri.
„Stalin a enunțat ideea potrivit căreia securitatea Uniunii Sovietice putea fi cel mai bine asigurată de un conflict între puterile imperialiste. Adică, cele două tabere ale puterilor imperialiste, așa cum le numea Stalin: Germania și Italia, care voiau să revizuiască sistemul de tratate, respectiv puterile învingătoare în Primul Război Mondial și antirevizioniste, adică Anglia și Franța. Un asemenea conflict, în viziunea lui Stalin, asigura securitatea Uniunii Sovietice. El a mizat pe repetarea acestui scenariu din timpul Primului Război Mondial, crezând că va urma un nou război de tranșee, extenuant, care să epuizeze ambele tabere. Bineînțeles că, în acest scenariu, URSS ar fi urmat să rămână în afara conflictului, pentru ca spre final Armata Roșie să intervină și să dicteze condiții unei pax sovietica. Această idee enunțată de Stalin a stat la baza pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939, pentru că Hitler manifestase clar intenția de a ataca Polonia“, susține Ottmar Trașcă.
Avantajul lui Stalin
Acest lucru i-a conferit lui Stalin un avantaj de care a știut să profite. „Stalin a știut foarte bine că Hitler era în postura celui care era solicitat. Și a exploatat acest avantaj. Stalin practic a devenit în 1939 arbitrul situației. Dacă semna acel pact de neagresiune, completat cu protocolul adițional secret, practic însemna că îi oferă lui Hitler mână liberă să atace Polonia și implicit să declanșeze Al Doilea Război Mondial. Și Hitler voia pace cu URSS și declarase de atâtea ori, atât în «Mein Kampf», cât și cu alte ocazii, că Germania nu va mai repeta greșeala din Primul Război Mondial și să lupte pe două fronturi“, explică istoricul.
Stalin și-a jucat foarte bine cartea și a reușit să obțină tot ce plănuia, cel puțin în primă fază. Așa s-a ajuns ca cele două state să bată palma pentru a-și împărți sferele de influență. Iar aici, în cadrul tratatului bilateral, a fost decisă și soarta României și a Basarabiei.
„Stalin a devenit arbitrul situației, el decidea pacea sau războiul. Mai mult decât atât, Stalin a solicitat și a obținut de la Hitler încheierea acestui protocol adițional secret, ca anexă a pactului, care avea câteva puncte foarte clare și care, practic, delimita sferele de influență dintre cele două mari puteri totalitare. Printre altele, statele baltice erau recunoscute de Germania aparținând sferelor de influență sovietice, cu excepția Lituaniei, dar ulterior s-a ajuns la un angajament prin care partea de est a Poloniei, care revenea Uniunii Sovietice, a revenit Germaniei, iar Lituania a fost cea dată URSS. Ceea ce ne interesează pe noi, și este foarte important ca să înțelegem cum s-a ajuns la Războiul Transnistrean, este punctul trei al acestui protocol adițional secret care stipula interesul Uniunii Sovietice față de Basarabia și dezinteresul politic al Germaniei față de acest teritoriu“, punctează Ottmar Trașcă.
Cum a ajuns Transnistria parte a Republicii Moldova
Istoricul spune că Stalin ar fi vrut să anexeze Basarabia încă din 1939, însă războiul cu Finlanda l-a făcut să-și amâne planurile. „Trebuie să spunem că și Finlanda era atribuită sferelor de influență sovietice. Or, în 30 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică a declarat un atac neprovocat, practic, împotriva Finlandei. Este chiar ilar ceea ce afirmă Lavrov, Putin și alți corifei ai Kremlinului, propagandiști ai regimului putinist, că URSS și Rusia nu au atacat niciodată pe nimeni. Stalin a mizat pe o victorie rapidă, însă a urmat un război ruso-finlandez lung, extrem de costisitor pentru sovietici. Astfel, Stalin a repus pe tapet problema Basarabiei abia din martie 1940, după ce a câștigat cu greu războiul cu Finlanda“.
Prin vocea lui Veaceslav Molotov, URSS a amenințat România, iar apoi a trecut la fapte. „Într-un discurs foarte dur și amenințător din 29 martie, Molotov a spus că există un litigiu între România și Uniunea Sovietică, «așa-numita Basarabia». Ulterior, a venit pe 26-27 iunie 1940, ultimatumul sovietic“, amintește profesorul.
Atunci când sovieticii au răpit din nou Basarabia, nu s-au oprit la atât. Stalin a considerat că i se cuvine și nordul Bucovinei și l-a smuls României, cu toate că în tratatul ruso-german nu era prevăzut acest lucru. Stalin și-a dorit acest bonus, cu toate că, spune Ottmar Trașcă, Hitler a reacționat dur și cu greu a fost convins să accepte acest lucru. Führerul a reacționat, iar ulterior i-a transmis dictatorului sovietic că, după ce Basarabia și nordul Bucovinei au trecut în componența Uniunii Sovietice, Germania garantează securitatea României sau a ceea ce a mai rămas din ea.
„Acestea au fost două dintre momentele-cheie care au marcat ruptura dintre Germania și Uniunea Sovietică“, subliniază profesorul Trașcă.
Schimb pe schimb
În ce privește Transnistria, sovieticii au decis să o atașeze Republicii Sovietice Socialiste Moldova, dar aceasta a fost o decizie pur administrativă, susține istoricul. Dacă părerile sunt în general împărțite, iar anumiți experți consideră că Transnistria nu a aparținut Moldovei medievale, în timp ce alții afirmă contrariul, Ottmar Trașcă nu are niciun dubiu.
„În mod normal, acest teritoriu nu a aparținut Moldovei, din punctul meu de vedere. Transnistria a fost atașată de sovietici Moldovei pentru că au existat câteva decizii de natură administrativă. Exact la fel cum, de exemplu, Crimeea și Bucovina de Nord au fost atașate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Au fost decizii de natură administrativă ale Kremlinului. Să nu ne închipuim cumva că cineva se gândea în acei ani că URSS se va prăbuși vreodată. Sovieticii erau convinși că Uniunea Sovietică va fi eternă, așa că au jonglat cu anumite teritorii pe care le-au trecut de la o republică sovietică la alta“, clarifică Trașcă.
Ce a urmat după cedarea Basarabiei și a nordului Bucuvinei este bine cunoscut. Hitler a trecut ceva mai târziu la Planul Barbarossa și a atacat URSS, sprijinit de trupe italiene, române, ungare și finlandeze, iar prima parte a războiului a fost un șir de victorii importante. Trupele române au reușit la rândul lor câteva victorii importante și au recucerit Basarabia și Bucovina de Nord, după care au cucerit Odessa și au ajuns până în inima URSS.
Însă momentul Stalingrad a făcut ca soarta unui război ce părea favorabil Germaniei și aliaților să se întoarcă cu 180 de grade, iar rezultatele se știu: URSS a câștigat nu doar războiul, dar și jumătate din Europa, impunând regimul comunist inclusiv în România. Evident, sovieticii, care au ținut sub ocupație România din 1944 până în 1958, au smuls din nou Basarabia și au refăcut așa-numita Republică Socialistă Sovietică Moldovenească.
Zorii Războiului din Transnistria
În zorii izbucnirii confruntărilor din Transnistria, Războiul Rece devenise o amintire, iar Occidentul și Uniunea Sovietică se îmbrățișau larg într-o promisiune de pace eternă, uitată însă destul de repede la Moscova. Vechii dușmani de decenii deveneau în sfârșit prieteni, iar vântul călduț de primăvară aducea primele schimbări în Est, urmare a reformelor adoptate de Mihail Gorbaciov: Perestroika și Glasnost. Aerul devenea respirabil în marile orașe rusești, Moscova și Sankt Petersburg, iar Occidentul era sedus de mirajul unei democratizări incipiente, chiar dacă incompletă, a marelui rival din Est. Zidul Berlinului căzuse, iar țările foste comuniste, inclusiv România, se bucurau de începutul unei noi ere.
Cu o Uniune Sovietică în picaj, dar chiar și așa încă suficient de puternică încât să nu asiste pasiv la propria sa prăbușire, fostele republici sovietice au încercat să profite la maximum de slăbiciunile Kremlinului. Însă nu toate au fost la fel de norocoase și privilegiate în fața istoriei.
Dacă republicile baltice au obținut independența și au refuzat să facă parte din Comunitatea Statelor Independente, moștenitoarea Uniunii Sovietice, iar mai apoi Georgia (în 2011) și Ucraina (în 2014) s-au desprins din această nouă formă statală condusă de ruși, Republica Moldova nu a avut forța să facă același lucru, însă nici nu a beneficiat de același sprijin din partea Occidentului. Deși și-a declarat independența față de Uniunea Sovietică pe 27 august 1991, în realitate, Chișinăul nu a găsit resursele necesare pentru a se desprinde de pe orbita și din sfera de influență a marelui său vecin de la Răsărit. Iar atunci când a încercat să o facă, a izbucnit ceea ce a rămas în istorie sub numele de Războiul din Transnistria sau Războiul ruso-moldovenesc.
Cu Uniunea Sovietică mult mai îngăduitoare sub Mihail Gorbaciov, Republica Moldova a încercat să profite de ceea ce părea începutul unei democratizări a Moscovei. Moldovenii s-au lovit însă, în primul rând, de refuzul principalelor minorități, rușii și ucrainenii din Republica Moldova, susținuți puternic de la Moscova și Kiev. Iar înainte ca Chișinăul să poată prelua controlul asupra regiunii transnistrene, aceasta și-a declarat independența de Republica Moldova pe 2 septembrie 1990.
Cumva, Transnistria a fost o povară pentru nou independenta Moldovă. Iar moldovenii nu au reușit să digere bine provocarea, în condițiile în care au fost nevoiți să înfrunte furia Rusiei și a Ucrainei.
„Deși sovieticii credeau că URSS va fi eternă, în 1991 am asistat la prăbușirea acestui imperiu comunist. Pentru țări ca Republica Moldova și Ucraina lucrurile au stat diferit față de baltici. Aceste state proaspăt independente s-au trezit că dețin teritorii care le-au au fost atașate administrativ de sovietici. De exemplu, Ucraina s-a trezit că deține Galiția, care le-a fost luată polonezilor, iar Stalin a dat-o Ucrainei, cu Crimeea, dată în 1954 Ucrainei. Iar Moldova cu Transnistria. De fapt, în cazul Moldovei, teritoriile din stânga Nistrului au fost un cap de pod al operațiunilor speciale ale serviciilor secrete sovietice. Așa cum mai făcuseră și anterior, dar împotriva României. Și mă gândesc aici la momentul Tatarbunar, când sovieticii au provocat o răscoală țărănească împotriva României. Pentru că, da, Tatarbunar a fost o revoltă țărănească bolșevică, în 1924“, mai adaugă istoricul.
De ce balticii au avut mai mult succes
Astfel, dacă estonienii, lituanienii și letonii au reușit să scape din fostul lagăr sovietic fără să fie obligați să treacă prin coșmarul unui război, Republica Moldova nu a avut această șansă. Profesorul Ottmar Trașcă explică de ce Moscova a dat dovadă de mai multă flexibilitate în cazul republicilor baltice, dar a dorit cu orice preț să păstreze Republica Moldova în sfera sa de influență.
„Și astăzi e foarte greu de dat un răspuns cu exactitate, dar eu aș spune că pentru Moscova acest teritoriu era un cap de pod și a rămas un cap de pod strategic: a fost lăsat în sarcina Armatei a 14-a sovietice comandată de Aleksandr Lebed, un general temut care a rămas celebru și pentru declarația în care spunea că, dacă e nevoie, va ocupa Bucureștiul în 24 de ore. Ulterior, după încheierea războiului, a avut ambiții politice și a și candidat în Rusia, dar a murit, nu cu mulți ani în urmă, într-un accident de elicopter. Or, existența acestui cap de pod, Transnistria, servea și încă servește interesului Kremlinului, care, în orice moment și-ar dori, ar putea să transforme acest conflict înghețat în altul“, susține expertul.
În schimb, mai spune el, situația republicilor baltice a fost totuși diferită, chiar dacă pierderea acestora a provocat nemulțumiri la Moscova.
„Republicile baltice au fost anexate în anii ’40, iar anexarea lor nu a fost recunoscută de statele din Vest, în primul rând de SUA – aceste state au avut guverne în exil, pe teritoriul SUA, până în 1990. Deci, situația lor nu poate fi comparată cu cea de pe Nistru, unde rușii nu au făcut nici cea mai mică concesie. În plus, trebuie ținut cont și că, pe lângă prezența militară, avem aici și interesul Kremlinului de a avea acest cap de pod strategic. Uitați-vă că nu au renunțat nicio clipă la asta, iar noi putem face legătura cu ceea ce s-a întâmplat la alegerile din 2024 și 2025 din Republica Moldova, când rușii s-au implicat foarte mult și au încercat să pună din nou mâna pe țară. Moscova nu renunță și nu va renunța la acest cap de pod, cum nu va renunța nici la Kaliningrad“, susține profesorul clujean.
„Occidentul nu putea să riște război cu un stat care deținea arme nucleare“
Profesorul Ottmar Trașcă evidenţiază și etape din acest război, care a izbucnit pe 2 martie 1990 și a durat mai mult de doi ani, până la 21 iulie 1992.
„Conflictul între moldoveni și populația rusofonă, rușii din Transnistria, aliați cu ucrainenii, era practic inevitabil atunci când Chișinăul a încercat să preia controlul acelei regiuni, care se autodeclarase independentă. Prima mare bătălie a fost la Dubăsari, apoi au urmat altele, iar separatiștii ruși, aliați cu ucrainenii, se organizaseră în formațiuni paramilitare. Au fost susținuți puternic de cazaci veniți din Rusia și de voluntari ucraineni din Ucraina – îmi place să cred că azi ucrainenii au înțeles că nu românii și moldovenii sunt adevărații lor dușmani, ci rușii. Dacă nu au înțeles, au trecut degeaba prin atâtea evenimente, dar eu cred că au învățat ceva în ultimii ani, mai ales că, din păcate, sunt victimele lui Putin. De cealaltă parte, moldovenii, detașamente de poliție susținute de voluntari, unii veniți chiar din România ca să lupte, i-au înfruntat pe acești separatiști ruși, rusofoni“, punctează istoricul.
Ulterior, președintele ales al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a autorizat o intervenție militară, obligat de atacurile continue ale separatiștilor ruși asupra posturilor de poliție ale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Asta deși la momentul respectiv, Republica Moldova nu avea încă armata sa proprie, ci doar încerca să o încropească în grabă. De partea cealaltă, beneficiari ai unei susțineri puternice din partea Armatei a 14-a, separatiștii rusofoni au reușit treptat să își extindă controlul în întreaga zonă, în urma unor confrunturi sângeroase. Luptele de la Cocieri, Coșnița și de la Tighina au făcut ca rușii să obțină un ascendent.
Întrebarea care se impune la mai bine de trei decenii distanță este dacă România și Occidentul ar fi putut face mai mult atunci pentru moldovenii de peste Prut. Totuși, faptul că abia la finele anului 1989 se încheiase Războiul Rece, iar Occidentul învingător, dar obosit și sătul de coșmarul unei confruntări înghețate de decenii, voia pace cu regimul de la Moscova care părea să adopte treptat democrația, a contat mult în ecuație.
„Eu cred că nici Occidentul, nici România nu puteau face mai mult. România a intervenit, nu a făcut-o direct și nu putea să o facă, dar a sprijinit atât cât a putut Chișinăul. Au fost mii de voluntari români care au luptat alături de frații lor. De asemenea, un război cu Rusia nu era posibil. Gorbaciov și Boris Elțîn mai apoi deveniseră utili Europei, iar Occidentul nu putea să riște un război cu un stat care deținea arme nucleare și atunci“, este răspunsul lui Ottmar Trașcă.
O oportunitate ratată
Există însă și un „dar“, iar cunoscutul istoric nu ezită să facă apel la el. Chiar dacă pentru România un război cu Rusia ar fi putut să pară o nebunie, Bucureștiul ar fi putut avea ambiții mai mari și să profite de fereastra de oportunitate pe care o oferea scăderea puterii Kremlinului.
„Și noi am ratat în acei ani niște oportunități. Personal, n-am putut să înțeleg niciodată de ce a trebuit România să semneze acel tratat rușinos cu Uniunea Sovietică, în 1991, doar cu câteva luni înainte de disoluția URSS, prin care să recunoaștem frontiera de pe Prut“, mărturisește Trașcă.
El amintește și că au fost momente în care, deși se vorbește mai puțin despre acest lucru, emisarii moldoveni au transmis Bucureștiului un mesaj unionist, ignorat sau oricum prea puțin luat în seamă de România.
„Am avut ocazia la un moment dat să particip la o discuție cu domnul Alexandru Moșanu, fost președinte al Parlamentului din Republica Moldova, care ne spunea cu mulți ani în urmă că în momentul declarării independenței, în august 1991, a fost trimisă o delegație la București tocmai pentru a-i înștiința pe decidenții români că există oportunități pentru unirea într-un singur stat. Iar domnul Moșanu, dacă e să dau crezare spuselor sale, într-o discuție cu profesorul Nicolae Bocșan, fost rector al Universității «Babeș-Bolyai», a spus că în momentul în care delegația moldovenească a pus problema în acest fel, cei de la București s-au îngălbenit și au întrebat ce va spune Moscova în acest caz“, povestește profesorul clujean. Atunci a fost pierdută, probabil pentru totdeauna, oportunitatea refacerii unității românilor, crede Ottmar Trașcă. „Privind în urmă, ca un punct de vedere personal, cred că puteam face mai mult decât acel pod de flori peste Prut. Eu am foarte mulți prieteni în Basarabia, mulți colegi, și trebuie să spun că mereu i-am admirat, sunt niște oameni extraordinari. Noi am abandonat Basarabia o dată în istorie, în 1940, fără să tragem nici măcar un foc de armă pentru ei. Uitați-vă cât de bine au gestionat ei interferențele rusești la alegerile recent încheiate, dar și în 2024, și cât de admirabil au gestionat toată problematica. Sincer, cred că și noi avem ceva de învățat de la ei“, spune Ottmar Trașcă.
Republica Moldova și Transnistria, împreună către Europa?
Dacă în prezent Republica Moldova gestionează excelent situația complicată din punct de vedere geopolitic din regiune, la finele războiului nu a avut același succes. Astfel, pe 7 iulie 1992, reprezentanții lui Boris Elțîn, care preluase deja puterea, au sosit în Republica Moldova, iar două săptămâni mai târziu, pe 21 iulie, la Moscova, președinții Elțîn și Mircea Snegur au semnat armistițiul care a consemnat finalul fazei războiului și înghețarea lui. Tot în acea perioadă a fost creată Comisia Comună de Control și Forțele Comune de Menținere a Păcii, formată din 3.100 de militari ruși, 1.200 de moldoveni și 1.200 de militari transnistreni, iar la finalul anului 1992, OSCE a aderat la reglementarea de pace, pentru ca Ucraina să facă același lucru, însă doar după ce au trecut trei ani de la momentul întâlnirii dintre Boris Elțîn și Mircea Snegur.
Timp de aproape trei decenii, Rusia a dominat în continuare Republica Moldova. Chișinăul a fost locul unde interesele occidentale și cele rusești s-au lovit precum valurile de țărm, iar Moscova a fost în măsură să-și păstreze influența și să jongleze cu această mică țară. Totul până de curând, când situația s-a schimbat. După un prim mandat al președintei Maia Sandu, agreată în prima fază și de Occident, și de Rusia, vântul schimbării a început să adie cu adevărat și peste Prut. Iar alegerile din 2024, când Maia Sandu a câștigat al doilea mandat ca șef de stat, au arătat că lucrurile luaseră o cu totul altă turnură, în special după ce Rusia a invadat Ucraina. Alegerile parlamentare din 2025 au fost asemenea unui verdict, confirmând faptul că Republica Moldova s-a desprins, deși extrem de greu, de sfera de influență a Kremlinului.
Acum, moldovenii se află în fața unei duble provocări. Țară săracă, lipsită de resurse, Republica Moldova trebuie să câștige lupta cu sărăcia, pentru ca frustrările populației să nu o readucă în tabăra rusă. Cea mai bună garanție ca Chișinăul să poată da uitării sărăcia lucie și corupția endemică, tipică republicilor ex-sovietice, este drumul spre integrarea europeană. Iar moldovenii și-au fixat o țintă ambițioasă: odată ce Uniunea Europeană a adresat oficial statutul de țară candidată în iunie 2022, negocierile de aderare au fost deschise oficial în iunie 2024. Însă drumul nu se anunță ușor, iar una dintre provocări este chiar Transnistria. „Se pune problema dacă Republica Moldova va reuși să integreze deplin și Transnistria, și să intre împreună în Uniunea Europeană. Personal, sunt destul de sceptic și mă pot gândi că pentru Republica Moldova ar fi mai ușor dacă s-ar desprinde și s-ar integra singură în Uniunea Europeană. Transnistria este un teritoriu unde rușii încă dețin puterea și pot face încă mult rău; este un tărâm al sărăciei și al corupției, care poate să tragă și mai mult în urmă Moldova. Va fi o decizie grea a administrației moldovenești, să vedem care va fi“, mai spune Ottmar Trașcă.
Se încarcă comentariile...
