Analiză România copiilor lăsați acasă. Cum poate societatea să combată impactul plecării părinților în străinătate

În România, la finalul lunii martie a acestui an, 53.214 de copii trăiau cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Fenomenul, deși în ușoară scădere față de finalul lui 2024, păstrează un nucleu dur de cazuri vulnerabile: 8.102 copii au ambii părinți plecați, iar peste 2.000 sunt deja în sistemul de protecție specială. Pentru mulți dintre acești copii, lipsa părinților nu este doar o statistică rece, ci o realitate zilnică în care absența afecțiunii, a supravegherii directe și a sprijinului educațional, care lasă urme adânci.

Copiii care cresc fără părinți riscă performanțe școlare scăzute și chiar abandon FOTO Shutterstock

Riscul de abandon școlar, dificultățile emoționale și problemele de adaptare socială cresc în mod direct proporțional cu durata separării, avertizează specialiștii.

„Relația părinte–copil este de neînlocuit”

Psihologul clinician, Diana Pîrje, atrage atenția că despărțirea de părinți este mereu resimțită de către copii și poate lăsa urme adânci.

„Copilul este afectat și poate să dezvolte chiar sentimentul de abandon, pentru că el are nevoie de ambii părinți să crească, să se dezvolte. Relația părinte-copil este de neînlocuit”, a spus ea, pentru Adevărul.

În spatele unei aparente acceptări, se poate ascunde frustrarea și convingerea că viața înseamnă „lipsuri, sacrificiu și chin”.

„La suprafață, copilul ajunge să înțeleagă situația, dar în sinea lui poate se frustrează, poate învață că, de fapt, viața înseamnă lipsuri, sacrificiu și chin”, afirmă specialista.

Impactul emoțional, în funcție de vârstă

Separarea de părinți îi afectează diferit pe copii, în funcție de vârstă. Cu cât copilul este mai mic, cu atât impactul este mai mare. Psihologul explică faptul că micuții între 5 și 13 -14 ani sunt cei mai afectați, întrucât este etapa în care ei își formează modelele de viață.

„Automat, impactul este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic. Aș spune între 5 ani și 13-14 ani. Cei mici au nevoie de mai mult sprijin, mai multă afecțiune și cumva, atunci își creează modelele și reperele de viață, din ceea ce văd în mediul înconjurător. Familia este primul mediu din care un om face parte și cel mai important model educațional: de acolo copilul învață despre lume și viață. Dacă nu are familia alături, el ce va învăța? Că familia înseamnă lipsă, sacrificiu, chin și nu va înțelege de ce. Poate chiar va ajunge să se simtă neîndreptățit, să se compare cu alți colegi, să simtă invidie pe aceia care au părinții alături”, spune Diana Pîrje.

Adolescenții, în schimb, începând cu 14-15 ani, pot înțelege mai rațional situația. Chiar și așa, sentimentul de lipsă și dorul față de părinți rămân.

„De la vârsta adolescenței, începând cu 14-15 ani, poate e un pic mai ușor, în sensul că deja copilul are capacitatea cognitivă de a înțelege mai mult, poate fi starea de acceptare mai mare. Chiar și așa, tot îi este greu, pentru că așa cum am spus, părintele rămâne părinte și nimeni nu îl poate înlocui”, consideră specialista.

Performanțe școlare scăzute, bullying și maturizarea forțată, parte dintre efectele pe termen lung

Pe termen lung, spune Pîrje, acești copii riscă să devină „copii salvatori”, care își asumă responsabilități premature, renunțând la propria copilărie:

„Vorbind de ani la rând, un copil nu se poate dezvolta sănătos cu ambii părinți plecați (...)

Cu timpul, el se va întreba: unde este mama, ce face, îmi doresc să fiu lângă ea. Copilul își va pune aceste întrebări și, poate chiar va intra, destul de timpuriu, în rolul de copil salvator. El va vedea chinurile prin care trec părinții. Aceștia, la rândul lor, poate îi vor spune: noi pentru tine facem toate aceste lucruri. Copilul se poate simți presat și vinovat că, din cauza lui, trebuie făcute aceste sacrificii.”

Rolul de salvator înseamnă și o maturizare forțată. Încă de la o vârstă timpurie, ei încep să muncească, să înțeleagă că viața este grea și înseamnă sacrificiu.

„Responsabilizarea și maturizarea este bună până în punctul în care este ceva mult prea forțat. Ei riscă să nu se bucure deloc de copilărie”, concluzionează Diana Pîrje. Efectele nu se limitează la sfera emoțională.

Potrivit organizației „Salvați Copiii”, copiii rămași acasă în urma plecării părinților la muncă în străinătate, lipsiți de afecțiunea și supravegherea acestora, sunt expuși mai multor riscuri: abandon școlar, autoizolare, apariția unor tulburări emoționale și comportamentale. Mai mult decât atât, lipsa ambilor părinți sau a reprezentanților legali determină limitarea accesului copiilor la servicii de sănătate și educaționale, la protecție juridică sau la beneficii sociale.

Psihologii trag un semnal de alarmă asupra faptului că lipsa părinților expune copiii și la bullying sau stigmatizare în comunitate, mai ales dacă adulții din jur nu intervin prompt.

„Cu siguranță și performanțele școlare pot fi afectate, deoarece copilul se va consuma foarte mult. (...) La școală, învățătorii, profesorii, ar trebui să fie atenți să nu îi compare cu ceilalți copii. În cazurile în care ceilalți copii au tendința de a arunca cu pietre, să facă bullying, să spună: ia uite, nu ai părinții lângă tine, eu am familie - ar trebui prevenite total toate aceste averse emoționale, care se vor răsfrânge asupra copilului. El se va simți copleșit și, poate ajunge să își dorească să nu mai meargă la școală”, avertizează psihologul.

Iarina Taban, fondatoare Ajungem MARI, subliniază că indiferent dacă vorbim despre copii din sistemul de protecție sau despre cei cu părinți plecați, consecințele emoționale sunt similare:

„Fie că ne raportăm la copiii din sistemul de protecție sau la copiii care au părinții plecați peste hotare, vorbim tot de abandon, diferă doar forma lui. Mulți copii rămân fără figurile parentale la vârste fragede, când dezvoltarea emoțională este esențială, când au nevoie cel mai mult de iubirea și sprijinul părinților. Ajung astfel să aibă suferinţe emoţionale care îi urmăresc întreaga viață. Îi împiedică să învețe la capacitatea reală, să înţeleagă lumea din jur şi să aibă încredere că cei de lângă ei nu îi vor răni sau părăsi.”

Rolul psihologilor, consilierilor școlari și comunității

Pentru a atenua efectele absenței părinților, psihologii, consilierii școlari, profesorii și nu numai pot oferi sprijin emoțional și educațional:

„În mod cert, trebuie să le ofere, în primul rând, suport și sprijin în efectuarea temelor. Cât timp, copiii nu au părinții lângă ei, ar trebui să beneficieze de acest suport într-un grad mai sporit față de ceilalți copii”, este de părere Diana Pîirje.

Ajungem MARI este un exemplu de program educațional ce susţine pe termen lung educaţia copiilor şi tinerilor din centre de plasament şi medii defavorizate. Misiunea este încormai aceea de a oferi sprijin educațional, ore de pregătire, ateliere interactive și experiențe culturale, pentru ca acești copii să nu fie neglijați și să își recapete încrederea în propriile forțe:

„Niciun copil nu ar trebui să crească singur. Fiecare copil are nevoie de sprijin constant, afecțiune și îndrumare pentru a ajunge adultul independent, fericit și responsabil de mâine. Tocmai de aceea este vitală implicarea comunității și realizarea de parteneriate solide, aşa că noi continuăm să fim vocea și sprijinul acestor copii. România trebuie să fie cu adevărat casă pentru ei, nu doar un loc în care poate reuşesc să supravieţuiască”, a declarat Iarina Taban, pentru Adevărul.

De asemenea, implicarea rudelor și a tutorilor este esențială în buna creștere și dezvoltare a copiilor:

„Bunicii sau tutorii în grija cărora se află acești copii, să încerce să le explice situația, să le ofere tot sprijinul, toată atenția, că încerce cumva să suplinească această afecțiune și învățăminte pe care părinții le-ar putea oferi. Bineînțeles și comunicarea directă cu părinții este importantă, poate chiar niște vizite dese, dacă este posibil”, a mai adăugat psihologul Diana Pîrje.

Datele detaliate ale unei realități dure

• Copii cu ambii părinți plecați: 8.102 (7.422 în grija rudelor fără măsuri de protecție; restul în plasament).
• Copii cu un părinte plecat: 38.949 (37.268 în grija rudelor; 910 în sistem de protecție specială).
• Copii din familii monoparentale cu singurul părinte plecat: 6.163 (5.402 în grija rudelor fără măsură de protecție).
• Copii în sistem de protecție specială: 2.086 (375 la asistenți maternali, 375 în servicii rezidențiale, 1.238 la rude până la gradul IV, 98 la alte persoane).

Deși se observă o scădere lentă a numărului total de copii cu părinți plecați în străinătate, nu este suficientă pentru a diminua efectele sociale și emoționale pe termen lung.

România are nevoie de politici publice care să asigure sprijin educațional suplimentar pentru acești minori, de formarea profesorilor în gestionarea situațiilor de vulnerabilitate și de rețele de sprijin comunitar, pentru ca aceste cifre să nu se transforme în generații întregi cu traume tăcute.