„Piața reală a meditațiilor ar putea depăși 1 miliard de euro”. Părinții atrag atenția asupra controalelor deficitare

În anul 2025, doar 5% dintre profesorii din învățământul preuniversitar au declarat la ANAF venituri provenite din meditații, activități încadrate la două coduri CAEN. Față de anul precedent, numărul acestora a scăzut de la 12.772 la 12.503, ceea ce indică o tendință inversă celei așteptate, în condițiile în care fenomenul evaziunii fiscale în acest domeniu rămâne larg răspândit.

Piața meditațiilor ar putea depăși 1 miliard de euro, mult peste sumele declarate de profesori Foto: World Vision Romania

Analistul economic Adrian Negrescu a detaliat, pentru Adevărul, cauzele pentru care evaziunea fiscală la meditații continuă să fie o practică răspândită în România. Potrivit acestuia, evaziunea fiscală în acest domeniu persistă din cauza lipsei de acțiune a autorităților de control, a unei înțelegeri tacite între acestea și cei verificați, precum și a salariilor mici ale profesorilor. 

„Din păcate, autoritățile de control nu își fac datoria, iar între ele și cei verificați există o înțelegere tacită, de tipul „lasă-mă să te las”. Trăim într-o economie în care, din păcate, inclusiv profesorii sunt nevoiți să alerge după bani, pentru că mulți dintre ei au salarii foarte mici. Această situație funcționează ca o supapă financiară care calmează multe frustrări din educație, dar nu rezolvă problema de fond: educația românească nu este adaptată lumii în care trăim, așa cum arată rezultatele PISA”, a explicat acesta.

Potrivit analistului, taxarea meditațiilor ar trebui însoțită de exemple concrete de sancțiuni pentru a descuraja practicile ilegale. 

„Doar prin puterea exemplului, probabil că mulți dintre ei vor intra în legalitate. Acest procent de doar 5% arată, de asemenea, lipsa de încredere pe care o au profesorii în stat. Ei se gândesc că și dacă ar plăti taxe veniturile nu le-ar crește și nici salariul nu le-ar crește pe viitor. Cred că este vorba despre o problemă națională, legată de statul român și de modul în care acesta aplică taxele, și nu neapărat de o caracteristică a educației. 

În educație poate exista însă o oportunitate pe care unii profesori o exploatează cinic pentru a-și acoperi veniturile. Din păcate, există și cazuri în care profesorii îi determină pe elevi, într-un fel sau altul, să vină la meditații, ceea ce reprezintă o formă de condiționare care, la un moment dat, va trebui sancționată.Din punctul meu de vedere, folosirea unei funcții pentru a obține bani ridică multe semne de întrebare legate de modul în care acești oameni sunt plătiți de statul român și de felul în care își desfășoară activitatea”, a mai precizat Adrian Negrescu.

Piața meditațiilor ar putea valora 1 miliard de euro în realitate

Cătălin Viorel Nan, președintele Federației Naționale a Părinților – Edupart, a evaluat, într-un interviu pentru Adevărul, amploarea meditațiilor și a activităților educaționale desfășurate contra cost.

"Este foarte clar pentru toată lumea că nu putem spune că doar 5% dintre profesori fac meditații. Chiar ANAF precizează că cei 12.503 contribuabili sunt raportați pe două coduri CAEN care cuprind și alte activități educaționale, deci nu putem izola nici meditațiile și nici profesorii care le oferă.

Avem însă un alt indicator foarte relevant. Un studiu IRES arăta că 78% dintre părinții ai căror copii făceau meditații spuneau că nu primiseră bon fiscal. Astfel că putem concluziona dacă coroborăm sondajele că numărul real de profesori care fac meditații este undeva in jurul cifrei de 60.000. împreună, aceste date ne arată foarte clar că piața reală a meditațiilor este considerabil mai mare decât partea care apare în statisticile fiscale", susține Nan.

Acesta apreciază piața meditațiilor la aproximativ 1 miliard de euro pe an:

"Adevărata amploare ar putea atinge 1 miliard de euro. Deși statul nu are date suficient de precise pentru această estimare, putem privi fenomenul din perspectiva familiilor. Un studiu Salvați Copiii arată un cost mediu anual al meditațiilor de 6.234 de lei, iar meditațiile apar deja ca o cheltuială pentru 64% dintre familiile cu copii la gimnaziu și 66% dintre cele cu copii la liceu. Asta ne spune că nu mai vorbim despre un fenomen marginal ci de  un sistem educațional paralel sau complementar, finanțat direct din bugetele familiilor.

Conform ultimei defalcări naționale exacte, avem 710.054 de elevi de gimnaziu, din clasele V–VIII, și 597.745 de elevi de liceu, din clasele IX–XII. În total, aceasta înseamnă aproximativ 1,308 milioane de elevi de gimnaziu și liceu. Dacă luăm în calcul 850.000 de copii și un cost de 6.234 de lei pe an pentru fiecare, rezultatul este de 5.298.900.000 de lei pe an. Astfel, piața estimată este de aproximativ 5,3 miliarde de lei pe an, adică în jur de 1,06 miliarde de euro pe an. Vreau să precizez foarte clar că nu suntem împotriva meditațiilor. Dimpotrivă, meditațiile pot fi un instrument educațional foarte bun atunci când sunt folosite punctual.

Un copil care are dificultăți reale la o disciplină poate avea nevoie temporar de sprijin individualizat. La fel, un copil supradotat, care se pregătește pentru olimpiade internaționale sau care vrea să își construiască viitoarea carieră într-un anumit domeniu, poate avea nevoie de pregătire mult peste ceea ce poate oferi programa obișnuită.

Problema la noi este că meditația nu mai este excepția, ci e aproape o condiție pentru ca un copil obișnuit să țină pasul cu școala sau să poată trece cu șanse bune printr-un examen național. Atunci nu mai trebuie să ne întrebăm ce este în neregulă cu meditațiile, ci ce nu mai reușește să facă școala în timpul programului normal.

Președintele Edupart precizează că nu se opune meditațiilor, dar consideră că acestea au devenit aproape o condiție pentru ca elevii obișnuiți să țină pasul cu școala sau să treacă de examenele naționale, ceea ce ridică problema capacității sistemului public de a asigura competențele de bază: 

Costurile diferă foarte mult în funcție de oraș, materie, profesor și dacă meditația este individuală sau în grup. Pentru o familie cu venituri medii este deja un efort important. Pentru o familie cu venituri mici poate deveni pur și simplu imposibil. Și aici apare problema care pe noi, ca federație a părinților, ne preocupă cel mai mult: inegalitatea de șanse. Dacă succesul la un examen începe să depindă și de câți bani poate investi familia în pregătire privată, atunci nu mai avem aceeași linie de start pentru toți copiii.

De asemenea, el respinge ideea că părinții încurajează evaziunea fiscală, arătând că obligația fiscalizării revine celui care obține venitul, și semnalează costurile ridicate pentru familii în anii terminali, precum și riscul inegalității de șanse. 

Eu nu văd aici o relație de „încurajare” sau „descurajare” între părinte și profesor. Părintele își duce copilul la meditații cu un scop foarte clar: vrea ca propriul copil să înțeleagă materia, să recupereze sau să se pregătească pentru un examen. El nu intră într-o relație cu profesorul pentru a administra fiscalitatea activității acestuia.

Sigur că fiecare dintre noi are o responsabilitate civică și este normal să solicităm documente fiscale atunci când este cazul. Dar nu putem transforma părintele în agentul de control fiscal al celui care furnizează serviciul. Și în viața de zi cu zi se întâmplă să nu luăm bonul de la un magazin după ce acesta a fost emis. Asta nu înseamnă că magazinul nu trebuie să fiscalizeze vânzarea. Obligația fiscalizării unui venit aparține celui care obține venitul, conform regulilor care i se aplică.

Deci nu cred că soluția este să culpabilizăm părinții. Soluția este ca activitatea economică să fie fiscalizată corect și cât mai simplu. Părintele nu merge la meditație ca să ajute profesorul să evite plata taxelor. Merge acolo pentru copilul lui. Prioritatea lui este ca acel copil să știe, să recupereze sau să obțină rezultatul de care are nevoie. Pot exista punctual situații în care cineva preferă un preț mai mic fără documente fiscale, exact cum se poate întâmpla și în alte domenii. Dar nu cred că putem construi din aceste cazuri explicația unui fenomen național.

Eu cred că întrebarea importantă este alta: de ce atât de multe familii din România ajung să plătească suplimentar pentru educație într-un sistem public care este, prin definiție, gratuit? Iar ultimele rezultate PISA ne obligă să punem și mai serios această întrebare. Dacă aproape jumătate dintre copiii români de 15 ani nu ating nivelul minim de competență la Matematică, iar aproape jumătate nu îl ating la lectură, problema nu poate fi redusă la meditații sau la fiscalitatea profesorilor. Problema este capacitatea sistemului public de educație de a produce competențe de bază pentru fiecare copil.

Repet, meditația trebuie să rămână un instrument suplimentar, folosit acolo unde copilul are o nevoie particulară. Nu trebuie să devină taxa informală pe care familia o plătește pentru ca propriul copil să primească educația pe care sistemul public ar trebui să i-o ofere".