De ce au ajuns ucrainenii născuți în teritoriile ocupate să lupte pentru Rusia. Mărturii dintr-o tabără de prizonieri

Jurnaliștii BBC au mers într-o tabără de prizonieri din vestul Ucrainei pentru a vorbi cu soldați născuți în această țară, dar care au luptat pentru Rusia, încercând să afle ce i-a făcut să îmbrace uniforma armatei lui Putin.

Prizonierii ucraineni care au luptat pentru Rusia, doar o monedă de schimb. FOTO: arhivă

În spatele zidurilor înalte și care străjuiesc o tabără de prizonieri din Vestul Ucrainei se află în principal militari recrutați din Rusia, inclusiv din orașe precum Sankt Petersburg și Ekaterinburg. Printre ei sunt însă și ucraineni din teritoriile ocupate de Rusia, iar poveștile lor arată cât de mult s-a schimbat şi cât de complicată este identitatea unei generații care a crescut sub controlul Moscovei.

Jurnaliștii BBC au discutat cu mai mulți dintre aceştia pentru a afla cum au ajuns să poarte uniforma rusă. Ei le-au oferit prizonierilor posibilitatea de a refuza discuția și au stat de vorbă cu cei care au acceptat în locuri în care nu se aflau gardieni și fără camere de filmat.

„Mă consider rus"

Pentru autoritățile de la Kiev, cazul ucrainenilor capturați în timp ce luptau pentru Rusia este complicat. Aceștia sunt judecați pentru trădare, apoi ajung în lagărele pentru prizonieri de război împreună cu militarii ruși. Oficial, Ucraina îi consideră în continuare cetățenii săi, iar ocupația rusă asupra regiunilor din care provin este privită ca una temporară.

Anton avea 10 ani când forțele loiale Kremlinului au preluat controlul asupra zonei din Donbas în care locuia. Zece ani mai târziu, în 2022, când Vladimir Putin a declanșat invazia pe scară largă în Ucraina, tocmai împlinise 18 ani și a decis să se înroleze în armata rusă.

Anton nu priveşte decizia sa ca o trădare și spune că, din punctul său de vedere, își apără propriul teritoriu.

„Nu regret alegerea mea. Am plecat să-mi apăr pământul”, mărturiseşte el, povestind că și prietenii săi s-au oferit voluntari, însă mulți dintre ei nu s-au mai întors de pe front: „Apoi primești mesajele SMS. Mort, mort, mort”...

Petro Iatsenko, reprezentant al centrului ucrainean de coordonare pentru prizonierii de război, spune că realitatea este una complicată: „Sunt foarte pro-ruși, iar identitatea lor națională este foarte neclară”.

Anton este unul dintre exemplele cele mai clare. Pentru el, legătura cu Ucraina nu reprezintă un argument suficient pentru a se considera ucrainean.

„Mă consider rus. O țară nu înseamnă nimic, totul ține de naționalitate. Toată familia mea este din Rusia. Toate rădăcinile mele sunt de acolo”, spune el.

Nici numele de familie, care are o sonoritate ucraineană, nu îl face să-și pună la îndoială această identitate.

Anton a crescut într-o regiune aflată sub controlul Moscovei, unde educația și presa au ajuns să fie dominate de discursul Kremlinului. De ani buni, autoritățile de la Kiev sunt prezentate acolo drept „nazistei” și ilegitime, iar după invazia din 2022, acest model de control s-a extins asupra altor teritorii ocupate.

Tânărul a preluat acest discurs și îl numeşte pe Vladimir Putin „președintele meu”. Mai mult, crede că liderul de la Kremlin ar trebui să continue războiul până la cucerirea întregului Donbas, deși luptele pentru acest teritoriu au costat deja viața a sute de mii de oameni.

„Este păcat că au murit oameni, mai ales cei nevinovați. Dar războiul este război. Putea fi încheiat. Dar nimeni nu a vrut să facă asta”, mai afirmă el.

„Avem propriile noastre resentimente”

În spitalul din tabără, BBC l-a întâlnit pe Artiom, un alt prizonier originar din Donețk. Are schije în corp după ce a petrecut aproximativ două luni pe front și spune că s-a înrolat voluntar.

De data aceasta, însă, motivele nu țin doar de identitatea pe care și-a construit-o în anii ocupației, ci și de experiențele sale din 2014, când regiunea Donețk a fost afectată de luptele dintre separatiștii pro-ruși și forțele ucrainene.

„Avem propriile noastre resentimente”, spune Artiom, referindu-se la bombardamentele din acea perioadă și la încercările armatei ucrainene de a împiedica desprinderea regiunii de Kiev.

Experiența pe front nu i-a întărit, însă, încrederea în armata rusă. Artiom spune că ofițerul său comandant era „rău” și că nici măcar nu a primit prima de 400.000 de ruble promisă la înrolare, în timp ce soldatul rus rănit aflat în patul de vizavi a primit de cinci ori mai mult.

Aproape toți ucrainenii intervievați de BBC provin din teritorii ocupate de Rusia încă din 2014 și spun că au intrat voluntar în armata rusă.

Unul dintre ei face însă excepție și susține că a fost obligat să lupte. Bărbatul este din regiunea Donețk și pare permanent atent la cei din jur în timp ce vorbește. El povesteşte că familia sa a rămas în Donețk după venirea rușilor nu pentru că ar fi susținut una dintre tabere, ci pentru că acolo era casa lor. Acum nu mai are decât un obiectiv: să ajungă la soție și copii și să nu fie trimis din nou pe front.

„O să mă ascund”, spune el în șoaptă.

Autoritățile ucrainene estimează, pe baza informațiilor serviciilor lor, că peste 50.000 de oameni din teritoriile ocupate au fost recrutați împotriva voinței lor. Alte estimări plasează numărul mult mai sus.

 Sicrie şi brazi artificiali pentru Crăciun

În tabăra de prizonieri, jurnaşiştii BBC constată că mulţi lucrează în atelierele închisorii, dar produsele pe care le fac sunt cât se poate de diferite. În apropierea spitalului au plantat căpșuni și castraveți.

Un oficial care îi însoţea a scos, la un moment dat, un mâner din plastic auriu dintr-o geantă și i-a provocatpe jurnaliști să ghicească la ce folosește: „Ghiciți pentru ce este?”

Odată intraţi în atelier, jurnaliştii au avut şi răspunsul: prizonierii asamblează sicrie. Ultima comandă primită de închisoare fusese pentru căsuțe de grădină, dar acum obiectele construite acolo au o destinație cu totul diferită. Într-un alt atelier, alți prizonieri fabrică brazi artificiali de Crăciun. Banii câștigați le permit să cumpere alimente și țigări în plus.

Printre ei se află Serghei, un bărbat născut în Luhansk. El spune că se consideră rus, la fel ca părinții săi, care s-au mutat în Donbas pe vremea când Rusia și Ucraina făceau parte din Uniunea Sovietică.

Serghei a intrat în armata rusă în urmă cu zece ani spunând că vrea „să-şi apăre patria”, însă acum nu mai intenționează să revină pe front după ce va fi eliberat.

„Mi-am făcut partea”, crede el.

Când Serghei este întrebat cum se împacă ideea că a luptat împotriva conaţionalilor săi, refuză să răspundă și spune că întrebarea este „provocatoare”.

Închisoarea sau frontul

Pentru alți prizonieri, înrolarea a fost mai degrabă o alternativă la închisoare. Konstantin, condamnat pentru trafic de droguri, spune că a intrat în armata rusă „exclusiv” pentru a evita o pedeapsă de 15 ani.

„Pentru mine, 15 ani de închisoare erau prea mult”, explică Konstantin. „Știu că probabil nu este o scuză, dar acesta este adevărul. Acum am 44 de ani, aș fi avut 60. Așa că nu”, explică el de ce, deşi este ucrainean, a ales să îmbrace uniforma rusă.

„Nu văd nimic bun în niciun război, iar într-un război ca acesta nu poate exista nimic bun, din principiu”, mai spune el, continuând: „Nu spun că suntem la fel ca ucrainenii, dar suntem apropiați. Cu toții avem rude acolo. Pur și simplu, nu este bine”.

Acești condamnați, cunoscuți drept „vșniki”, ar trebui să fie eliberați după război, dar numai dacă supraviețuiesc până la încheierea conflictului. Cei trimiși în trupele de asalt au, însă, șanse reduse să ajungă în acel moment.

Trei bărbați condamnați pentru crimă au povestit că se așteptau să fie liberi după un an pe front, însă contractele lor au fost prelungite automat.

Atât Konstantin, cât și Serghei cred că războiul mai are mult până la final și că Vladimir Putin nu se va opri înainte de a controla întregul Donbas. În același timp, Konstantin spune că oamenii pe care îi cunoaște în regiune s-au săturat de conflict.

„Dar toți cei pe care îi cunosc de acolo s-au săturat”, spune Konstantin. „Vor doar să se termine cât mai repede posibil.”

Nimeni nu-i vrea, sunt doar o monedă de schimb

În tabără, s-a făcut ora de masă. În timp ce, îmbrăcaţi în uniforma albastre, prizonierii mănâncă supă și tocăniță, pe un ecran rulează încontinuu un material intitulat „Mituri despre Crimeea”, care contestă demontează Rusiei potrivit căreia peninsula i-ar aparține din punct de vedere istoric.

Prizonierii nu par însă interesați de ceea ce rulează pe ecran. Chiar şi pentru Kiev mult mai importantă decât „reeducarea” este posibilitatea de a folosi prizonierii în schimburile de persoane și de a-și aduce astfel militarii înapoi acasă.

Cei născuți în Donbas au însă o altă problemă: nici Rusia nu pare să se grăbească să-i recupereze. Konstantin spune că foarte puțini au fost incluși în schimburile de prizonieri din acest an.

„Doar vreo doisprezece au fost transferați în acest an”, se plânge Konstantin. „Se pare că nu vor să ne schimbe. Cred că noi vom fi ultimii”...