Povestea stațiunii Amara: drumul de la o cadă de lemn pe malul lacului la stațiunea de lux din perioada interbelică

Amara trăiește mai mult din amintiri – din amintirea anilor din perioada interbelică, atunci când în mica oază de sănătate existau hoteluri și restaurante de lux, cu meniuri alese, dar și din perioada comunistă, când s-au ridicat trei hoteluri, bază de tratament modernă și când tot satul era o stațiune în aer liber.

Amara, imagine de epocă Foto: Arhivă

La început a fost legenda. Nici istoria Amarei nu scapă de o istorisire din popor care să îi explice începuturile, așa cum nici Techirghiol nu a făcut excepție. În cazul stațiunii constănțene, povestea începe cu un turc bătrân, pe nume Tekir, care era olog și orb, şi care călătorea cu măgarul său prin ținuturile dobrogene. Se spune că, odată ajuns pe malul lacului care astăzi îi poartă numele, turcul a rămas împotmolit în mâl, însă când a reușit să iasă, picioarele i-au dat ascultare, iar ochii au văzut lumina soarelui.

În cazul lacului Amara, îl avem în prim-plan pe Dumitru Seceleanu, un mare moșier al Bărăganului, care s-a vindecat de paralizie la o mână după ce s-a spălat cu nămolul din lac. „Pe la 1910, m-am pomenit cu mâna dreaptă, din cauza unui reumatism, paralizată. Am venit la București și m-am căutat cu patru doctori... m-am doctorit mai mult de trei luni de zile și n-am reușit cu nimic, atunci doctorul mi-a spus: n-am ce-ți face, tot ce s-a putut face am întrebuințat. Nu-ți rămâne decât a merge lângă Slobozia și a te căuta făcând băi din lacul Amara, cu apă și nămol... Dimineața la ora 6, aveam o strachină mare cu nămol încălzit, mă ungeam bine pe mâini de sus până jos, și la gura sobei, unde era focul, mă încălzeam până ce se usca nămolul pe mine. Apoi întins stam 30-35 de minute, mă spălam bine și pe urmă mă puneam în pat și dormeam și transpiram până ce saltelele de lână le făceam ude de apă. Stam cel puțin 2 ore în pat după baie. În timp de 30-40 de zile, m-am făcut sănătos, atuncea m-am hotărât și am făcut pe malul lacului Amara o instalație de băi“, conform mărturiei sale aflate la Muzeul Național al Agriculturii din Slobozia.

Începuturile balneo la Amara Foto: Arhivă

Nu știm dacă omul s-a vindecat de la tratament, însă de numele său se leagă fondarea stațiunii. Calitățile nămolului de la Amara erau deja cunoscute. Primul om de ştiinţă care a stabilit efectele curative ale nămolului din lac a fost Petru Poni în anul 1887, care a spus că nămolul „are un gust uşor dulce, uşor sărat, amar pe alocuri“, iar mai apoi medicul german Hermann Brehmer a comparat nămolul românesc cu cel de la Franzensbad, o stațiune balneară din Republica Cehă inclusă în Patrimoniul UNESCO. Cert este că în anul 1896 vestea nămolului de la Amara adusese câteva sute de bolnavi care-și căutau sănătatea și tinerețea veșnică.

Un leu, o zi de tratament

Prima instalaţie de băi calde în Amara este făcută la Plantaţie, în anul 1902, într-o baracă de scânduri cu câteva căzi de lemn, însă primele amenajări, rudimentare ce-i drept, au fost făcute de Dumitru Seceleanu, care a montat câteva barăci și corturi, apa din lac fiind pompată cu motorul unei mașini de treierat. Bolnavii veneau aici și se ungeau cu nămol sau doar făceau baie în apa lacului plătind un leu.

Zona devine un magnet pentru bolnavii mai bătrâni sau mai tineri, dar mai ales pentru bogătașii locului, astfel că, în perioada interbelică, Amara începe să se dezvolte și malurile lacului să fie concesionate. În anul 1920, Ion Condrea a instalat pe partea stângă a lacului cabine făcute din stuf și pământ, unde oamenii se ungeau cu nămolul adus în găleți și se spălau cu apa încălzită într-un cazan. În 1922, Alexandru Pastia a deschis prima firmă denumită „Instalaţiile cu băi calde Pastia cu pensiune“, pe care a administrat-o împreună cu soția sa, apoi afacerea a fost vândută lui Tase Alexe, un negustor din Slobozia. Mai apoi, după ce Alexandru Primide a primit în arendă de la Ministerul Industriei şi Comerţului un teren de 10 hectare, s-a asociat cu Constantin Mircescu și au deschis „La Plantaţie“, concurând cu firma lui Tase Alexe care se numea „Sănătatea Nomolul Amara“.

Un pahar cu lapte sau un pește gras

De altfel, perioada interbelică a fost una de dezvoltare fără precedent a stațiunii din Bărăgan. Aici începuseră să fie ridicate hoteluri și restaurante de lux, cum era Palace, unde serveau la masă cegă, şalău, morun şi nisetru, dar și vile și spații de cazare pentru cei mai puțin avuți. Publicația „Argus“ anunța în anul 1925 tarifele maximale pentru serviciile oferite turiștilor la Amara și Lacul Sărat: de la cât costa paharul de lapte până la camerele în Hotelul Palace sau o baie de lux caldă. În stabilimentul cel nou, o baie de lux caldă costa 70 de lei de persoană, o baie caldă dimineața era 60 de lei, iar după-amiaza 50 de lei. Funcționarii aveau tarife ceva mai mici și puteau să se îmbăieze după-amiaza cu doar 30 de lei. În stabilimentul vechi, o baie caldă costa 35 de lei de persoană, o baie rece în cabina mare 6 lei de persoană, iar o baie rece în cabina mică 9 lei de persoană.

Și cazarea se plătea în funcție de confort. La vilele de categoria I, așa cum erau considerate vilele Ancora, Lenuţa, Mih. Mihăilescu, d-na Popescu, Cornelia Elena, Maria S. Mihăilescu (fostă Mihăescu), Ion Mihăilescu (fost Gorovei), o cameră cu două paturi costa 110 lei pe zi, iar o cameră cu un pat, 80 de lei pe zi.

Foto: Reclamă

În privința restaurantelor, și acestea erau clasificate pe categorii. De top era doar Restaurantul Cazino, iar de categoria a doua erau Schor, Capşa P. Constantinescu, I. Mihăilescu. I. Rădulescu, Ştefan Drăghicescu. În funcție de unde mâncai, prețurile erau diferite. Un pahar cu lapte fiert costa la Cazino 6 lei, două ouă fierte 6 lei, supă de carne de vacă 6 lei, supă cu carne de pasăre sau ciorbă de pește 9 lei. Friptura de vacă se vindea la Palace cu 14 lei, iar cine dorea un pește ales, cum ar fi cegă, şalău, morun, nisetru, prăjit sau rasol, plătea 20 de lei. Un compot la desert costa 12 lei.

Nici transportul nu era gratuit. Pentru o trăsură cu o singură persoană, care putea să-și aducă 100 de kilograme, de la gara Slobozia până la staţiunea Amara trebuia să achite 100 de lei, iar pentru o trăsură cu două sau trei persoane tariful era de 120 de lei. Cine nu avea bani putea apela la o căruță, care costa 50 de lei pentru o persoană și 60 de lei pentru două sau trei persoane. Deși se dorea un turism de masă, nu oricine avea posibilitatea de a ajunge la Amara, așa cum nu oricine își permitea să ajungă în oricare altă stațiune balneară din țară. Zona era accesibilă clasei de mijloc sau celor înstăriți, elitei politice şi culturale.

„La Amara sănătatea e... dulce!“

Odată cu venirea comunismului, stațiunea a fost naționalizată și a trecut sub administrația Sfatului Popular al regiunii București. Proiectele au continuat însă, și s-a urmărit, în primul rând, ca la baza de tratament de aici să aibă acces masele largi, populare, cu precădere muncitorii și oamenii care lucrau pe ogoare.

Foto: Arhivă

De altfel, dezvoltarea stațiunii a fost gândită în principal pentru aceste categorii. Proprietarii marilor hoteluri ale Amarei care au apărut în anii ’70 erau UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) şi UNCAP (Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție). „Complexul sanatorial de la Amara, cu о capacitate de cazare de 1.004 paturi şi o bază de tratament de 1.000 de proceduri majore, se înscrie în obiectivele de cură şi tratament de mare capacitate cu care U.G.S.R. dotează o serie de staţiuni din ţara noastră, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de tratament“, scria arhitectul Petre Ionescu în revista „Arhitectura“ în anul 1969, adăugând că Amara era prima stațiune care va beneficia de un obiectiv de acest gen, avînd în vedere dotarea scăzută a acestei staţiuni, în contrast cu efectele terapeutice deosebite ale nămolului şi apei lacului Amara şi a afluxului, în continuă creştere, al bolnavilor din ţară şi de peste hotare.

Foto: Arhivă

Pentru realizarea acestui proiect, D.S.A.P.C. Bucureşti a întocmit în anul 1965 detaliul de sistematizare a unei zone aflate între actuala staţiune şi satul Amara, pe un teren viran în formă de peninsulă, cuprinzând o serie de complexuri sanatoriale, hoteluri, baze de tratament, unităţi comerciale, restaurante, ştranduri, zone de agrement etc. cu o capacitate de tratament şi cazare de 10.000 de paturi.

În aceeași revistă, arhitectul preciza faptul că studiile preliminare arată că lacul Amara, cu o suprafață de 128 de hectare, deține rezerve de nămol terapeutic de 410.000 de metri cubi, care se regenerează anual. Având în vedere că un complex sanatorial de 1.000 de paturi cu funcționare permanentă ar consuma 4.000 de metri cubi de nămol pe an, calculele arată că rezervele actuale ar putea susține o dezvoltare până la capacitatea de 100.000 de paturi.

Foto: Arhivă Gogu Fotografu

Tratamente pentru tot poporul

Dar nu doar s-au construit locuri de cazare, ci s-au diversificat și serviciile balneare oferite. Din „Avântul Ialomiței“ aflăm că „s-a construit o cantină modernă cu 750 de locuri. Capacitatea de tratament cald a crescut de la 940 de proceduri în 1948, la peste 100.000 astăzi. S-au făcut baze noi pentru tratamentul rece, ştranduri cu o capacitate de aproximativ 6.500 de bolnavi. S-a construit o policlinică modernă pentru acordarea asistenţei bolnavilor ambulatoriu. În 1961, serviciul medical balnear avea o singură lampă de ultraviolete. Acum, se află 62 de aparate electroterapeutice, plus aparatura pentru cercetarea ştiințifică bioclimatologică“.

Era momentul în care la gazeta de perete să se scrie cu avânt. Mai în toate publicațiile socialiste apăreau imagini cu Amara și cu reclame mai mult sau mai puțin inspirate. „Aterizați cu încredere. La Amara sănătatea e... dulce!“ era o reclamă apărută în almanahul „Scînteia“ din anul 1977. Accesul în stațiune evident că nu se făcea pe cale aeriană, și chiar dacă în zonă ar fi existat un aeroport, țăranii și muncitorii ar fi fost ultimii care să-și permită un bilet de zbor cu TAROM.

Foto: Carte poștală

Alte publicații locale scriau că „faţă de situaţia din trecut, cînd Băile Amara se prezentau ca un «stabiliment modest» unde «în general băile se iau reci», iar cazarea «se asigura în cele cîteva case din jurul lacului şi la ţăranii din satul Amara», acum nici nu-ţi mai vine să crezi că pe vechile locuri sordide, unde suferinţa se trata mai mult cu speranţe, a răsărit o staţiune balneară modernă, rivalizând cu aşezări similare din străinătate şi unde pot fi trataţi mii de bolnavi în depline condiţii de balneo-terapie“.

Investiții... pe fundul lacului

De la epocă la epocă a rămas din ce în ce mai puțin. Așa cum în perioada comunistă singura clădire care se mai păstra din perioada interbelică era hotelul lui Tase Alecse (Alexe), „Sănătatea-Nămolul“, care în anii 1950-1970 a devenit sediu al Întreprinderii Balneare Amara, cantina de la Mircești a fost abandonată la mijlocului anilor ’90, iar după Revoluție plajele au fost aproape abandonate. Așa cum scria „Adevărul“ în 2011, din cele șapte plaje de care dispunea cândva staţiunea, în acel an erau deschise doar două. Una dintre ele, plaja UGSR, a fost cumpărată de un om de afaceri care, în loc să profite de pe urma acestei achiziții, a preferat să o lase să devină ruină. Alte două erau în „conservare“ de câţiva ani buni, iar lacul mai degrabă îi îmbolnăvea pe oameni decât să îi trateze, fiind plin de gunoaie.

Foto: Salutări de la Amara

În prezent, multe din locurile de legendă ale stațiunii sunt abandonate sau au fost transformate în magazine. Și acum mai vin pacienți, majoritatea oameni în vârstă, să-și caute sănătatea. „Populația care vine pentru tratament este în general formată din persoane vârstnice, cu afecțiuni acute sau cronice, care folosesc această oportunitate oferită de biletele (parțial) gratuite acordate de Casa de Pensii, nu doar ca remediu pentru diverse suferințe fizice, dar și pentru a evada din rutina vieții cotidiene, în același timp căutând să construiască și să mențină relații cu cei pe care îi cunosc în stațiune. Cu alte cuvinte, în ciuda bolilor, cei care vin la tratament nu caută doar vindecare fizică, ci și timp liber, socializare și sentimentul de apartenență“, scrie antropologul Romelia Călin în studiul „Nămol și vindecare la Amara: lecții antropologice din istoria balneologiei“.