Articole scrise de Mariana Iancu

Sub soarele arzător al litoralului românesc, salvamarii veghează tăcuți și vigilenți la granița dintre distracție și pericol. Între valuri imprevizibile, neglijența turiștilor și epuizarea din sezonul estival, acești gardieni ai mării duc o luptă nevăzută pentru viețile altora, zi de zi.

Cristian Cealera s-a născut printre rămășițele vechiului Tomis, oraș multicultural. Când a crescut, a iubit acest oraș și s-a îndrăgostit de fiecare piatră, de fiecare cotlon al străzilor care duc spre mare. Acum, bucuria sa o împărtășește cu turiștii.

Într-o perioadă în care plimbarea înseamnă să mergi cu telefonul în mână, istoricul Cristian Cealera face tururi ghidate prin orașul vechi și le arată turiștilor ce se ascunde dincolo de zidurile caselor pe lângă care mulți trec nepăsători, cine sunt înaintașii noștri.

Dacă pentru scriitori un sejur la Neptun era o vacanță, pentru copiii lor, care-i însoțeau, era libertatea. Aici mâncau ciocolată chinezească pe săturate, beau un Pepsi, se bălăceau în piscina de la Amfiteatru sau ascultau muzică străină la discotecile pe valută din stațiune.

Neptunul n-a fost doar stațiunea unde veneau comuniștii să se relaxeze sau unde turiștii străini erau tratați regește. A fost și locul unde veneau, vară de vară, zeci de scriitori români să viseze sau să scrie opere nemuritoare. Amintirile lor au rămas în fiecare ungher al Casei Scriitorilor.

Krikor Zambaccian a fondat prima consignaţie de artă din țară, Romarta, și a deschis porțile propriei case publicului, transformând-o în muzeu, după ce a colecționat opere valoroase toată viața. Ironic și tulburător, destinul i-a luat vederea în ultimii ani, lăsându-l orb în fața lumii.

În fiecare seară, pe faleza Constanței, o tânără diafană, parcă desprinsă din orchestra lumii, cântă la vioară vals, tangou sau muzică dance. Trecătorii se opresc vrăjiți și, pentru o clipă, fac parte din povestea ei.

Pe muzica filmului „Pirații din Caraibe“ sau doar a valurilor, rând pe rând navele de croazieră încărcate de turiști părăsesc Portul Tomis într-o aventură pe mare.

A spălat puntea, dar a dus și nava prin furtună. A iubit și a suferit deopotrivă. Irina Constanziu-Vlassopol a rămas o legendă pentru marinari, însă pentru comuniști a fost doar o pensionară. Prima femeie ofițer din Marina Comercială Română a murit în anonimat.

Pe faleza Constanței au trecut artiști și muzicieni, tineri și bătrâni, români și străini. Cu toții au luat ca amintire o părticică din vechiul Tomis și i-au dat la schimb ceva din sufletul și talentul lor.

Anul acesta s-a împlinit un secol de la nașterea celui care a reușit să transforme, măcar pentru perioade limitate de timp, „Generația cu cheia la gât“ în „Generația cireșarilor“.

Slava Cercheză din Dobrogea de Nord nu este doar o comună, ci o lume în miniatură a unei Rusii de altădată, a creștinilor ortodocși ruși de rit vechi care au ajuns pe aceste meleaguri în urmă cu mai multe secole în căutarea unui loc unde să-și poată păstra credința.

Dacă Adrian Păunescu a fost idolul generației în blugi, fiul său, Andrei Păunescu (56 de ani), reușește să strângă laolaltă, chiar și acum, mii de oameni care visează, măcar pentru o seară, să facă o viață mai bună.

Cenaclul Flacăra a fost mai mult decât un spectacol, a fost un fenomen. Un loc unde o întreagă generație a tinerilor în blugi a visat la libertate și a învățat despre trecutul îngropat de comuniști.

Orice copil a alungat monștrii nopții strângând la piept o jucărie. O minge, o păpușă, o mașinuță erau darul pe care orice copil i l-a cerut lui Moș Gerilă sau Moș Crăciun.

Blestemat și adulat deopotrivă, comparat când cu un dric, când cu o matahală împopoțonată, bombardat în război sau abandonat de autorități, Cazinoul din Constanța spune povești de peste un secol.

Vreme de peste trei secole, la Cotroceni s-au luat cele mai importante decizii pentru țară: fie că a fost mănăstire, locuință princiară sau sediu oficial al Președinției României. Fiecare epocă și-a lăsat asupra sa amprenta.

În anul 1990, România se lepăda de comunism. Generații la rând nu învățaseră nimic despre partidele istorice, despre făuritorii Marii Uniri sau despre elita intelectualității care a înfundat temnițele comuniste sau despre martirii care au murit în lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră.

La câteva zile după ce s-a sfârșit războiul în Europa, lumea visa la vremurile tihnite și fericite din perioada interbelică și învăța să trăiască din nou.

Capitularea Germaniei hitleriste la 8 mai 1945 nu avea să aducă pacea mult visată în lume. Dramele erau departe de a se încheia, iar războiul să devină istorie. În spatele frontului și în lagăre se murea de boli, de foame și de muncă grea.

Dacă bunicii și părinții noștri petreceau ziua de 1 Mai la serbări câmpenești sau defilând pe bulevardele orașelor, astăzi, unii primesc o mini-vacanță cu ieșiri la iarbă verde, alții aleg partyuri scumpe în cluburi de pe litoral.

Țara Năsăudului este povestea lui Ion și a Anei, a Pădurii spânzuraților. Tot aici s-au țesut firele de tort ale lui George Coșbuc, iar sania încă zboară pe ulița copilăriei.

Istoricul și scriitorul Stelian Tănase, care a scris cea mai completă biografie a lui Panait Istrati, publicată la Editura Corint, explică într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ care au fost frământările politice care au măcinat viața scurtă a celui mai tradus scriitor român.

Toată viața, Panait Istrati a avut o luptă: cu confrații săi cu care nu a împărțit cafeaua la Capșa și nici uniforma militară în tranșeele Primului Război Mondial, cu propriile idei politice, dar și cu tuberculoza, o boală incurabilă la timpul său – nu se știe ce l-a distrus mai tare.

Momentul biblic când evreii din cetatea Ierusalimului au așternut la picioarele lui Iisus Hristos ramuri de finic, pentru a-l slăvi pe cel care l-a înviat din morți pe Lazăr, este sărbătorit de lumea creștină an de an în duminica dinaintea Paștelui.

Gică Petrescu a cântat cu aceeași pasiune și la terasele Micului Paris, și la Cazinoul din Sinaia, și în spelunci, dar și în apartamente, unde s-a băut paharul până la fund și treji sau beți cu toții au cântat „Uite-așa aș vrea să mor“.

Istoricul Luciana Jinga, expert în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a explicat într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ ce însemna să fii femeie în urmă cu câteva decenii

Femeile și-au dat jos crinolina și pălăriile cu boruri largi și s-au îmbrăcat în salopetă și și-au pus basma pe cap. Umbreluța din dantelă a rămas agățată într-un cui și mâinile firave, translucide, au apucat sapa.

O școlăriță cu șorț pepit și guler alb, de dantelă, intră timid pe poarta pensionului. Acesta va fi universul său vreme de câțiva ani. Aici va învăța franceză și italiană, istorie și geografie, dar și latină și croitorie. Aici va fi pregătită pentru viață. Tot aici i se vor da lecții de bune maniere

Ciclul menstrual a rămas un subiect tabu în societatea românească. Copilele află de schimbările care au loc în corpul lor nu de la părinți sau de la școală, ci de pe social media.

Dacă bărbații au scris istoria în prima linie a frontului, femeile au luptat în spatele lui: grupate în asociații, doamnele au îngrijit soldații răniți și au avut grijă de educația copiilor orfani.

Au fost vremuri când doar bărbații puteau vota, iar polițist, magistrat sau aviator erau profesii destinate exclusiv lor. După ce elita feminină a secolelor trecute a luptat pentru aceste drepturi, treptat, ei și ele au pornit umăr la umăr prin viață.

Acuzate de vânzare de lemne de pe moșie, de trădare de patrie sau de relații cu legațiile străine, artistele au înfundat pușcăriile în perioada comunistă alături de „dușmancele poporului“. Pentru multe dintre ele, eliberarea a însemnat doar o trecere de partea cealaltă a gratiilor.