Interviu Poveștile unei stewardese române din anii ’80: zborurile peste Ocean sub atenția Securității și drumul victoriei de la Sevilla alături de Steaua

Să fii stewardesă în perioada comunistă era mai mult decât își putea dori cineva. Pe lângă statutul pe care îl oferea funcția, o însoțitoare de zbor putea să viziteze lumea întreagă și de acolo să aducă acasă visuri, dar și dulciuri sau haine. În acele timpuri, să faci o plimbare pe Broadway, să vizitezi piramidele sau să susții echipa Steaua pe stadionul de la Sevilla era ceva de neconceput pentru românul de rând.

Geta Popescu în anul 1975 Arhivă personală

Pasagerii care au zburat la începutul anilor 1970 cu IL-14, un avion care a venit la noi tocmai din URSS, dar care a făcut istorie și în zborurile comerciale din România, au avut parte de serviciile unor doamne și domnișoare frumoase, cochete, inteligente, îmbrăcate impecabil, mereu cu un surâs pe față. Una dintre ele era Geta Popescu. Era tânără, avea doar 21 de ani. Inițial, fusese secretară la Școala de Aviație de la Băneasa, de unde decolau toate avioanele în anii ’70. Într-o bună zi, Constantin Baltă, directorul școlii, a anunțat-o că urmează să se dea un examen pentru stewardese. A învățat la limbile străine, la geografie și la istorie și a luat examenul. După ce a terminat cursul de însoțitor de bord s-a angajat la TAROM. Era anul 1973.

Ucenicia și-a făcut-o pe avionul IL-14. „Era un avion cu 25 de pasageri și o singură stewardesă. În față era cabina piloților și imediat în spatele cabinei era o strapontină rabatabilă pe care stătea stewardesa și în cealaltă parte erau containerele cu cafea și băuturi răcoritoare la sticlă. Îmi aduc aminte că sub banca stewardesei era o clapetă care, în timpul zborului – cum avionul nu era presurizat și zbura la înălțime mică – se mișca de la aerul care o împingea. La început am fost speriată, dar cu timpul m-am obișnuit“, povestește Geta Popescu pentru „Weekend Adevărul“. Aproape un an a zburat doar pe cursele interne pe destinațiile Iași, Cluj, Constanța, Tulcea, Oradea. Apoi, a trecut pe IL-18, pe BAC și Airbus.

Nomenclaturiștii de partid, singurii pasageri

Pasagerii acelor timpuri pe rutele interne erau doar români, în special funcționari ai instituțiilor statului. „Lucrau pe la gospodăria de partid și mergeau dintr-o parte în alta a țării, întrucât oamenii de rând nu aveau bani. În general, erau din ramificația partidului. Mai erau specialiști din anumite domenii, dar și ei erau tot membri de partid. Nu erau oamenii muncii“, spune ea. Câteodată, mai zburau sportivii când aveau competiții prin țară, cursele fiind închiriate special de ei.

Pe timpul zborului, de regulă, pasagerii citeau și cine dorea își putea cumpăra o cafea, un Cico (sucul cu aromă de citrice) sau câte o napolitană. Toate aceste produse se cumpărau, nu erau servicii preplătite. „Pe atunci, serviciul de catering nu exista sau, mai bine zis, se numea «jos, la magazie». Acolo, de la magazie, însoțitorul de zbor semna un bon de comandă și primea apă, Cico, Nescafe la cutie, plicuri de zahăr corespunzătoare numărului de porții de Nescafe din cutii. Magazia era sub nivelul aerogării, însă accesul nu se făcea prin aeroport, ci pe o rampă, care iarna devenea patinoar“, își amintea ea.

Vestitul avion IL-14 (TAROM)

După ce a căpătat experiență pe cursele interne, a devenit însoțitor de zbor pe cele din afara țării. „La cursele externe, aveam în general delegațiile care mergeau în străinătate pentru a rezolva afacerile țării noastre cu alte țări, dar și mulți străini, iar dacă erau unii în vacanțe erau sub acoperire“.

Distincția occidentalilor

La cursele externe scurte, cum erau cele spre Sofia sau Budapesta, se serveau băuturi răcoritoare și un sandvici. Pe cursele mai lungi, pasagerii primeau mâncare pe care însoțitoarele de zbor o încălzeau în cuptoare în avion. Așa ceva avea inclusiv IL-18, cel mai slab dotat avion al companiei, mai puțin modern, dar foarte sigur. „Serveam mâncarea și băutura cu cărucioarele de data aceasta, băutura la alegere și vin și cam atât. Serviciul dura mult și acoperea mai mult de un sfert din cursă, dar trebuia să fii prezent tot timpul în mijlocul lor, iar pasagerii să te vadă“. La vremea aceea, pasagerii erau foarte liniștiți, nu aveau pretenții excesive, nimeni nu deranja pe nimeni, nimeni nu se certa pe locuri, fiecare își ocupa locul. Cu toții erau civilizați și de bun-simț. Pe timpul zborului, mulți citeau reviste, că nu existau televizoare la bord, iar oamenii care erau cu afaceri studiau.

Pe cursele între statele socialiste se plimbau turiștii, însă pe cele spre Occident doar pasageri cu o misiune, în interes de serviciu, care lucrau la ministere, în armată sau sport, iar alții călătoreau pentru schimburi de experiență. Prin anii ’80, TAROM a transportat și mulți muncitori în Germania, la firmele de construcții. „Erau oameni potoliți, care nu deranjau cu nimic. Stăteau cam un an acolo la muncă, dar erau foarte modești. Cei care mergeau în țările socialiste erau mai simpluți, iar cei care mergeau în țările capitaliste aveau o eleganță și o distincție anume“, își aduce aminte angajata TAROM a acelor ani.

→

Imaginea 1/6: Geta Popescu în Turcia crop jpeg

La un moment dat, prin anii ’80, comandantul a informat echipajul că nu vor avea pasageri pe ultimele rânduri, deoarece acolo va sta un deportat încătușat, escortat de doi polițiști, care trebuia să ajungă în Germania, unde era condamnat la închisoare. „După ce s-a terminat îmbarcarea pasagerilor doar pe scara din față, pe intrarea din spate, acea scară din coada avionului, au sosit cei doi polițiști cu încătușatul care lovea cu picioarele în fotolii și se zbătea așa încât le-a fost greu polițiștilor să-l așeze pe scaunul lui și să-i cupleze centura. Odată așezat, se comporta ca un animal prins într-o capcană. Le-am spus agenților de sol, care l-au adus la avion, să aștepte până-i comunic comandantului situația. I-am spus comandantului că, în opinia mea, dacă și în timpul zborului se va purta la fel ca la îmbarcare, vom avea mari probleme, iar ceilalți pasageri nu se vor simți confortabil. Atunci, comandantul a decis să-l debarcăm“, povestește ea cum a scăpat de un zbor care ar fi putut să fie foarte neplăcut.

Bradul de la Sibiu

Tot din primii ani de zbor își amintește de escapada pe care a făcut-o până la Sibiu pentru a-și cumpăra un brad de Crăciun. „Zburam deja pe IL-18 când am profitat de o ocazie ca să merg la Sibiu să cumpăr un brad frumos, căci la București se vindeau doar copaci mici și urâți. Toți ziceau «Brazi de Crăciun la Sibiu» și în decembrie am făcut o cerere că vreau să plec la Sibiu în afara echipajului ca să-mi iau și eu brad. Asta însemna să fii pe planul de zbor, dar să nu faci parte din echipaj. Am ajuns la Sibiu, am ales un brad frumos, atât eu, cât și restul echipajului, și i-am aliniat frumos, în cala avionului. Dar, când să decolăm, am fost anunțați că din cauza vremii nefavorabile s-a închis Aeroportul Băneasa. Am zis că mergem spre Otopeni, dar s-a închis și acest aeroport. Am rămas trei zile la Sibiu. Era vai de capul meu, că următoarele zile aveam curse. Pentru ceilalți nu era o problemă, că ei erau în timpul serviciului, dar eu am pierdut două zboruri și trebuia să le justific. Am sunat și le-am spus că sunt la Sibiu și nu am cum să ajung. Când am venit acasă, am ajuns tot pe ceață, dar am reușit să aterizăm“, retrăiește ea aventura cu bradul. În ciuda emoțiilor prin care a trecut, spune că a meritat: în acel an, în casa lor, de Crăciun, a fost împodobit cel mai frumos brad.

Suportera de la Sevilla

Datorită meseriei ei, a fost martoră la una dintre cele mai frumoase pagini din istoria sportului românesc: în anul 1986 când Steaua București a câștigat Cupa Campionilor Europeni. Geta era susținătoarea echipei Steaua cu mult înainte de performanța din 1986, mai ales că a fost colegă de școală generală cu Puiu Iordănescu și au rămas prieteni toată viața. „Mergeam la toate meciurile cu familia, eram de-ai echipei într-un fel. Evident, am făcut parte din echipajul care a dus echipa la acest meci. Cu mine era o prietenă, care era dinamovistă, dar a zis: «Hmm, ocazia asta nu pot s-o ratez, mergem»“. Și au plecat.

În avion, pe lângă sportivi, mai era și Valentin Ceaușescu. „Pe timpul zborului au fost destul de cuminței, pentru că meciul era destul de important și greutatea parcă le apăsa pe umeri. Eu eram cea care mai însuflețea atmosfera. Cursa a fost lungă, de 3 ore și 40 de minute“, povestește Geta Popescu. În oraș, sportivii au fost cazați la un hotel și echipajul la altul. Trăiește și acum cu aceeași intensitate momentele din ziua de 7 mai: „În ziua meciului, pe la amiază, priveam de la fereastra hotelului cum treceau valuri, valuri de suporteri, suporteri eleganți care purtau la gât fularele Barcelonei. Atunci, noi am început să strigăm «Steaua, Steaua!». Drept răspuns, ei ne-au copleșit cu imnul Barcelonei“.

Biletul de intrare la meciul de la Sevilla (Arhivă personală Geta Popescu)

A venit și ora meciului, când cei din echipajul avionului au devenit suporteri înfocați alături de stafful echipei și de soțiile fotbaliștilor. „Stadionul era grandios. Nu mai văzusem așa ceva. Ca să nu mai spun că alături de noi, pe stadion, era însuși Regele Spaniei, Juan Carlos de Bourbon. Dar nu știam că va fi o zi istorică. Îmi amintesc că, deși luasem împreună cu prietena mea, Nasty, câte un «relaxant» înainte de meci, la loviturile de la 11 metri nu am rezistat să mă uit. M-am întors cu spatele la teren. Auzeam și înțelegeam ce se întâmplă pe teren din uralele stadionului când ai lor nu înscriau, și din uralele alor noștri, echipaj, soțiile fotbaliștilor și tatăl lui Gabi Balint când ai noștri înscriau“, rememorează ziua istorică. La final, s-a întors cu fața spre teren, tocmai la timp pentru a vedea bucuria lui Duckadam, iar „imaginea aceea nu o voi uita niciodată“, așa cum nu va uita vreodată faptul că la finalul jocului, Regele Spaniei, înainte de a merge să ofere Cupa Campionilor Europeni echipei Steaua, a făcut un gest de admirație către mica galerie tricoloră.

La întoarcerea în țară, pe timpul zborului s-a băut șampanie din cupă, dar finalul emoțiilor nu avea să se sfârșească aici. Primirea sportivilor a fost una epocală. Din avion, întrucât era destul de jos, se vedea breteaua din DN 1 până la aeroport care parcă ardea de la făcliile luminoase aprinse de suporterii care veniseră să îi aștepte pe fotbaliști. „Nu mai văzusem așa ceva în viața mea“, rememorează fosta însoțitoare de zbor.

„Noi știam lumea de pe harta pusă pe tabla neagră“

Dacă până în anul 1989 foarte puțini români călătoreau cu avionul, odată cu deschiderea granițelor, ai noștri au devenit clienți permanenți ai curselor spre Occident. Primele zboruri transatlantice au avut loc în anul 1974 spre New York, Chicago, iar ulterior au apărut și alte destinații pe harta TAROM, cum ar fi Singapore şi Montreal, însă singurii pasageri români erau cei care plecau în delegații, întrucât foarte puțini români aveau aprobare să plece în străinătate. O excepție erau cei care aveau rudele apropiate în străinătate și obțineau aprobare de reîntregire a familiei, în general spre Germania Federală, dar foarte rar. Geta Popescu spune că „aceeași categorie de oameni pe care îi aveam la început pe cursele interne i-am avut apoi la cursele externe“.

Visul american FOTO Shutterstock

Echipajele TAROM făceau câte o cursă lungă pe lună și între timp se făceau curse pe Europa. Era o ocazie pentru ca și membrii echipajului să vadă lumea. „În fiecare oraș în care am avut curse rămâneam un timp, pentru că nu se puteau face două traversări sau două curse lungi de 11-12 ore una după alta. Și atunci aveam schimb de echipaje: noi duceam avionul și celălalt echipaj îl aducea acasă. Se făcea un lanț între curse“.

De departe, cel mai mult a fascinat-o New Yorkul. „Stăteam câte o săptămână la New York și în acest timp am vizitat tot ce se putea vizita. Am și observat cum e lumea, cum se poartă, cum se îmbracă pe stradă. După ceva timp am început să ne ducem și pe la spectacole, dar nu de la început, că nu ne puteam permite“. A bătut orașul la pas. „Când ajungeam noi pe Broadway, în jurul orei 8.00, îi prindeam pe americani când plecau spre muncă. Ieșeau de la metrou și îi admiram cum se duc la serviciu. Toată lumea era elegantă, în sensul de ținută office. Femeile aveau gentuțe și agățate de ele aveau o pereche de pantofi de birou pentru că până acolo veneau cu adidași. Când am văzut noi în anii ’74-’75 chestia asta, vă dați seama că a fost un șoc. Tot ce-am văzut atunci ne-a format pe fiecare dintre noi. Mie, New Yorkul mi-a deschis o altă perspectivă de viață, de comportament, de ținută. Am înțeles ce înseamnă aerul occidental, pe care cred că lumea și-l dorea, dar nu știa pentru că nu avea acces să vadă cum e pe acolo“.

Produse de băcănie din țări socialiste, haine din Occident

La început, umblau haihui pe străzi, oriunde îi purtau pașii. Nu știau ce să viziteze într-un oraș străin. România era o lume închisă. La geografie se învățau câteva orașe, câteva capitale. „Noi știam lumea de pe harta pusă pe tabla neagră. Ajungând acolo, habar n-aveam ce să vizităm, dar încet-încet, transmiteam de la un echipaj la altul: «Am fost acolo, am vizitat asta...». Apoi mai aveam pliantele la hotel și ne mai orientam cu ajutorul lor. Fiecare a luat din această oportunitate cât a putut și fiecare s-a educat cât a putut. Era copleșitor când ajungeam într-un oraș, fie el și din blocul socialist. Veneam dintr-o țară cum era România unde oamenii nici nu trăiau bine, dar nu aveau nici aspirații, pentru că nu știau cum e în altă parte de lume. Când am văzut atâta bunăstare și atâta luminozitate, ne-am dat seama ce oportunitate aveam și am decis să luăm cât mai mult din această bucurie. Habar n-aveam că vreodată se va schimba la noi ceva și am încercat să aducem un pic de bine și de bucurie și acasă“, retrăiește ea acea perioadă ca dintr-un vis.

Dar Geta nu strângea doar amintiri și visuri, ci, așa cum proceda orice român care avea șansa să ajungă într-o țară occidentală, cumpăra dulciuri, produse de băcănie, dar și hăinuțe pentru copii. Salariul nu era mare și de el nu se atingea nimeni, acesta fiind păstrat pentru nevoile și cheltuielile din țară, însă din diurnă cumpărau diverse: de la produse de băcănie la dulciuri și hăinuțe. La cursele sub șase ore, diurna era 3,60 dolari, la cele între 7 și 12 ore era 7,20 dolari și la cursele mai lungi, de 12 ore, primeau 12 dolari. „Noi nu cheltuiam aceste diurne la fiecare zbor pentru că nu aveam pe ce să dăm banii. Îi strângeam și îi cheltuiam când mergeam în America și în Singapore și ne cumpăram haine pentru noi și pentru familie. Erau lucruri ieftine, dar era cu totul altceva decât ce găseam în România. La grădiniță, îmi amintesc, educatoarea i-a ridicat rochița fetiței să vadă eticheta, de unde e. La New York mergeam și băteam toate magazinele pentru oamenii de rând. unde erau prețurile accesibile. Cumpăram haine și veneam cu ele la hotel. În ziua următoare, mergeam în alte magazine, și dacă vedeam ceva mai ieftin mergeam și le returnam pe primele – te duceai și le dădeai înapoi. Puteai duce înapoi produsul și luai banii. Noi testam piața“, povestește Geta Popescu.

Unul dintre regretele sale este că are foarte puține poze din timpul programului la TAROM. Nu aveau aparate de fotografiat la ei. Mult mai târziu, spre anii ’90 și-a cumpărat un aparat de fotografiat, dar nu de la New York, unde erau scumpe, ci din Singapore. „Nu m-am gândit, nu mi se părea necesar. Prioritățile noastre erau altele la acea vreme: să avem de mâncare și haine. Singurii care aveau aparate erau securiștii. Ei făceau câte o poză, dar nu toate ajungeau la noi“, mai dezvăluie fosta însoțitoare de zbor.

Sub ochii „șoimului“

Lumea de dincolo de granițe nu a tentat-o însă niciodată. Iubea Occidentul, dar România era acasă. Aici avea familia, aici avea fetița. „Nu m-am gândit niciodată să emigrez. Ce-aș fi putut eu să fac în străinătate? Să fii stewardesă în România la acea vreme era o meserie văzută bine. Ce job aș fi putut să găsesc în afară? Puteam cel mult să ajung femeie de serviciu pe la un hotel. Pe de altă parte, cei rămași acasă urmau să tragă ponoasele, că așa s-ar fi întâmplat, și stricam viitorul copilului“, explică ea.

Aeroportul Otopeni FOTO Azopan

Fuga ar fi fost poate și imposibilă. Tocmai pentru a preîntâmpina astfel de evenimente, la acea vreme, când membrii unui echipaj plecau să viziteze un oraș străin erau însoțiți de un securist. Când intrau într-un magazin, securistul rămânea afară și îi aștepta. Ca orice bărbat care își însoțește soția la cumpărături, securistul probabil se plictisea – când fetele de la TAROM ieșeau cu brațele pline de cumpărături, îl vedeau pe omul Securității fumând plictisit pe marginea trotuarului. „Erau bine antrenați ca să ne suporte pe noi. Eram într-o relație amicală și nu am avut niciodată probleme cu ei. Băieții se purtau frumos, erau civilizați“. La fiecare zbor era câte un securist, căruia ei îi ziceau „șoim“. „Aveau probabil rapoartele lor pe orice cursă, și probabil eram trecuți și noi acolo dacă ne vedeau vorbind mai mult cu un pasager străin, dar între noi erau relații bune, colegiale. Făceau parte din peisaj și nu ne deranjau cu nimic“.

Pedepsită pentru o carte în engleză

Dar în anul 1987, Geta Popescu a dat piept cu reacțiunea la cel mai înalt nivel, dintr-o chestie care astăzi este banală. Într-un zbor pe ruta Berlin-Karachi-Hanoi/Saigon, în timp ce se plimba pe străzi, i-a atras atenția cartea „Windmills of the Gods“ („Morile de vânt ale zeilor“) a scriitorului american Sydney Sheldon, pe care o avea un vânzător stradal pe un preș de pe un trotuar. La hotel, a pus pe noptieră cartea în limba engleză, alături de alte volume cumpărate. „Urma să o citesc cândva. Sincer, acel cândva nu a mai venit niciodată. Am și acum cartea în bibliotecă, în ambele limbi, dar cartea aia, pentru o perioadă, mi-a produs teamă, panică, suferință, deznădejde...“, retrăiește ea groaza prin care a trecut.

Avion de pasageri FOTO Azopan

Când s-au întors acasă din Berlin, au trecut pe la vamă, așa cum se obișnuia. „Am ajuns la ofițerul vamal. Vama se făcea într-o mică încăpere cu geamuri, între salonul de sosiri și holul spre birourile noastre. Imediat ce mi-am deschis bagajul, în încăperea dintre geamuri a intrat ofițerul de la Securitate. Am simțit că mă lasă picioarele, că amețesc la gândul că-mi vor confisca ce cumpărasem. M-au «invitat» cu tot cu bagaj în biroul Securității unde mă aștepta chiar șeful Securității“, retrăiește ea acele clipe. Era paralizată. I s-a pus o singură întrebare: „Cine a citit primele 20 și ceva de pagini din carte“. Coșmarul continua. Cine le citise, se tot întreba. Și-a adus aminte că în timpul zborului, radiotelegrafistul i-a cerut cartea să citească și el cât va avea timp. Nici acum nu știe cine a turnat-o, dar a suportat consecințele: o vreme a fost oprită de la zboruri și apoi a primit dreptul să însoțească echipajele doar pe cursele interne. Dar a venit Revoluția și pedeapsa ei s-a sfârșit odată cu căderea comunismului.

Ultimul zbor

În timpul zborurilor sale nu a avut niciodată incidente. Niciodată nu s-a defectat avionul și nici nu a avut parte de decolări sau aterizări periculoase. Dar a trăit drama altor colegi care au sfârșit în mod tragic. În anul 1974 a avut un contract în Egipt, la Cairo. Știa foarte puține lucruri despre destinațiile în care urma să ajungă. Despre Cairo, însă, știa că acolo, într-un zbor de întoarcere de la Jeddah, Arabia Saudită, a dispărut, lovit probabil de un proiectil, un avion IL-18, ce fusese închiriat pentru a transporta pelerini la Mecca. Atunci, s-a trimis un alt avion care să-i aducă pe pasageri acasă, iar din acel echipaj a făcut parte și ea. „De la Cairo la Jeddah nu aveam pasageri, iar noi, în naivitatea noastră, priveam prin hublou, spre aterizare, întinderea de apă care ascundea avionul nostru și sufletele colegilor noștri. Urma să îi întoarcem de la ritualul lor de rugăciuni pe pasagerii pe care cei dinaintea noastră îi duseseră acolo. Survolam Sharm el Sheikh și Hurghada, despre care nu știam nimic, nu reprezentau pentru noi decât puncte de survol. Cine și-ar fi putut imagina atunci că ele vor deveni destinații turistice de top... Eu multă vreme am rămas cu imaginea unui Egipt nedezvoltat, pe care doar piramidele îl făceau atractiv“, spune ea cu gândul la trecut.

Geta Popescu și soțul său în vacanță în 2026 (Arhivă personală)

Și anul nu se terminase. O altă catastrofă a avut loc, de data aceasta la Sibiu, în decembrie 1974. Un avion AN-24 s-a prăbușit în munți, în timpul aterizării. Au murit întreg echipajul și pasagerii. Mihaela Pârjol și Angelica Sârbu, cele două colege ale sale, erau la primele lor curse. Și tot într-un decembrie, de data aceasta al anului 1989, o nouă catastrofă, o nouă durere avea să îi lovească. În primele zile de libertate, avionul YR-BMJ, cu destinația Belgrad, se prăbușea la Vișina, Dâmbovița. Echipajul era format din șase membri și avea un singur pasager, pe fotoreporterul britanic Ian Parry, de la „Sunday Times“, care avea asupra sa 14 casete filmate în timpul Revoluției. La întoarcere, avionul trebuia să vină cu sânge necesar transfuziei răniților din timpul Revoluției. Expertiza tehnică a stabilit că asupra aeronavei s-ar fi tras cu un proiectil de pe un tun antiaerian.

„Nu mai era orașul de care mă îndrăgostisem“

Geta Popescu a ieșit la pensie în anul 2000. Fiica i-a urmat destinul și a devenit, la rândul ei, stewardesă. Spune că nimic nu mai este din ce-a fost, inclusiv serviciile oferite de companiile de zbor. „Acum se merge pe capacitate maximă de avion și mai puțin pe cheltuieli și pe servicii. Acum abia dacă îți dau un pahar cu apă“, spune ea cu regret. Are emoții de câte ori se urcă într-un avion. Vede fata de altădată, care urca la bord cu visuri, îmbrăcată ca în reviste: cu pantofi cu toc de cinci centimetri, cu uniforma impecabilă, când roșie, când bleumarin cu galben, pe cap cu tocă și la gât cu o eșarfă. Reface de fiecare dată gesturile simple cu care începea fiecare zbor, când la controlul de rutină mângâia în treacăt spătarele fotoliilor așa cum ar fi atins un nou-născut. Aproape de fiecare dată când călătorește, face o vizită stewardeselor, în bucătăria avioanelor, indiferent de companie. Alături de ele retrăiește visul său.

La New York a mai fost de două ori, sperând să redescopere povestea din tinerețe. Într-o vacanță împreună cu soțul, fost pilot de linie, chiar s-a cazat la Edison, hotelul la care trăgeau cândva. A fost dezamăgită: „De data asta mi s-a părut totul atât de mic... Hotelul era renovat la exterior, dar barul și camerele erau cam ponosite, cum le știam de pe vremuri. Acum vreo cinci ani i-am zis soțului meu în taxi: «Nu știu de ce am sentimentul că n-o să mai venim la New York!». Nu mai era orașul de care mă îndrăgostisem eu. Sigur, era mai spectaculos, am văzut un milion de clădiri noi care-ți luau ochii, dar nu mai era orașul cu aerul lui din filme, eu pe acela l-am prins“.