Anatomia unei catastrofe politice care a schimbat definitiv istoria Europei

Europa de astăzi este rezultatul unor crize politice majore care i-au schimbat granițele, echilibrul de putere și destinul a sute de milioane de oameni. Trei momente de cotitură au remodelat continentul, cu efecte care se resimt până în prezent.

Căderea Bastiliei Foto: wikipedia

În momentul de față, Europa traversează o perioadă de instabilitate marcată de o criză socială, politică, dar și ideologică. Partidele populiste sunt în ascensiune în Europa, exercitând o presiune asupra coalițiilor tradiționale de guvernare. Mai multe țări, inclusiv România, se confruntă cu blocaje politice interne sau guverne fragile, ceea ce produce efecte deloc de neglijat pe termen lung. De exemplu, blocajele politice prelungite amplifică incertitudinea în zona piețelor și, totodată, afectează încrederea investitorilor. Investitorii preferă predictibilitatea, iar lipsa ei duce la devalorizarea monedei naționale și la creșterea costurilor de împrumut pentru stat. Iar cei care o simt din plin sunt oamenii de rând, care se trezesc cu un nivel scăzut de trai și probleme financiare serioase.

Nu mai vorbim de faptul că o criză politică generalizată duce rapid la ascensiunea extremismului, fiind terenul ideal pentru discursurile populiste sau radicale, care promit soluții simple și autoritare la probleme complexe. Istoria oferă o lecție importantă în acest sens. Și asta în condițiile în care întreaga istorie a continentului a fost puternic modelată de momente de ruptură politică majoră. Și totul a început cu o revoluție. 

O națiune glorioasă, cu multe schelete în dulap

În „The Cambridge History of Warfare”, autorul John Lynn afirmă: „Transformarea societății franceze care a urmat căderii Bastiliei în mâinile unei mulțimi pariziene, în 1789, a schimbat pentru totdeauna nu doar Franța, ci și Europa. Și războiul avea să fie transformat”. Și, într-adevăr, Revoluția Franceză a fost evenimentul care a dat naștere Europei moderne, dând naștere naționalismului care a cuprins întregul continent, dar și prin răspândirea ideilor de libertate și egalitate, marcând nașterea unei lumi a cetățenilor egali în fața legii, cu drepturi egale și un sistem politic meritocratic, electiv, și nu de drept divin sau prin virtutea legăturilor de sânge și a privilegiilor de clasă.

Iar Revoluția Franceză a avut loc tocmai pe fondul unei crize politice majore. La prima vedere, Franța secolului al XVIII-lea era o mare putere a Europei. Era cea mai importantă dintre cele cinci mari puteri europene — Franța, Marea Britanie, Austria, Rusia și Prusia. Era, de asemenea, cel mai întins stat din Europa Occidentală. Avea o populație de aproape 28 de milioane de locuitori, ceea ce o făcea al doilea cel mai populat stat din Europa, după Rusia.

Franța deținea și un imperiu colonial în Caraibe, precum și teritorii și puncte comerciale în alte regiuni ale lumii. În 1780, Saint-Domingue asigura jumătate din exporturile mondiale de cafea și zahăr și genera venituri de două ori mai mari decât cea mai bogată colonie a Spaniei, Mexicul. La sfârșitul anilor 1780, Franța trimitea mai multe nave comerciale în India decât Marea Britanie, iar între 1787 și 1791 transporta chiar mai mulți sclavi din Africa decât britanicii. „În 1789, PIB-ul Franței era de trei ori mai mare decât cel al Marii Britanii. Populația numeroasă și comerțul colonial înfloritor îi ofereau Franței o bază fiscală potențială considerabilă, prin intermediul căreia își putea finanța forțele militare. În consecință, Franța dispunea de cea mai mare armată din Europa și de o marină militară puternică. Forța acestei mașini militare fusese demonstrată de sprijinul crucial acordat de Franța revoluționarilor americani în lupta lor împotriva britanicilor, în timpul Războiului de Independență al Statelor Unite”, precizează specialiștii de la Swansea University, în „The long and short reasons for why Revolution broke out in France in 1789”.

Ludovic al XVI lea Foto: wikipedia

În plus, Franța era o sursă de inspirație culturală și artistică la nivel european, modelele sale de gândire, precum iluminismul, fiind importante pentru dezvoltarea altor state. Cel mai faimos exemplu fiind Rusia Țaristă. În realitate, însă, Franța se confrunta cu o criză politică fără precedent.

Înfrângerile militare din colonii, mai ales cele de pe continentul nord-american și pierderea Canadei prin Tratatul de la Paris din 1763, au dus la probleme financiare, dar și la pierderea încrederii în puterea națională. Nu în ultimul rând, Franța era, din punct de vedere social, într-o stare maximă de inechitate și încordare. Societatea era împărțită în trei stări, dintre care două privilegiate, iar a treia batjocorită, suprataxată și lăsată în mizerie și lipsă de educație. În Franța secolului al XVIII-lea, aristocrația și clerul aveau mari scutiri de taxe. În plus, educația, dincolo de nivelul de alfabetizare de bază, era în general un privilegiu accesibil în principal celor bogați. Doar 47% dintre francezi erau capabili să se semneze, să scrie și să citească, și aceștia erau concentrați mai ales în zonele urbane.

Două lumi total incompatibile

Propriu-zis, aristocrația, atât laică, cât și clericală, era o castă privilegiată în Franța, scutiți de impozite, cu numeroase beneficii și venituri pe care le încasau de la stat sau de pe urma marilor domenii pe care le dețineau. De exemplu, nobilimea era scutită de „taille”, principalul impozit funciar. Biserica Catolică, care deținea o zecime din terenurile Franței, era complet scutită de taxe. În consecință, povara fiscală cădea în mod disproporționat asupra celor mai puțin capabili să o suporte: țăranii, micii meseriași, negustorii ambulanți, muncitorii și, în general, cei din Starea a Treia. Pentru că trebuie să precizăm că în Franța sfârșitului de secol al XVIII-lea erau trei stări: nobilimea — Starea I, clerul — Starea a II-a și restul populației — Starea a treia. Între o treime și jumătate din veniturile unui țăran erau absorbite de obligațiile feudale, dijma datorată Bisericii și impozite.

În plus, venalitatea în Franța acelor vremuri era la cote ridicate. Mulți negustori bogați sau mici industriași din Starea a Treia au reușit să-și cumpere titluri nobiliare și, implicit, privilegii. La polul opus, în mahalalele orașelor și prin sate, sărăcia era în floare. Aproximativ jumătate dintre țărani nu dețineau pământ sau aveau doar grădini nesemnificative. La toate acestea s-au adăugat înfrângerile grave din coloniile americane în fața englezilor, dar și o cumplită secetă în perioada 1770–1780, care a adus foamete și o creștere uriașă a prețurilor alimentare. În cartierele Parisului se murea de foame.

Luxul și opulența curții franceze, în contrast cu mizeria și foamea din mahalale și de la țară, au adâncit această criză socială și politică. Incapacitatea aristocrației și a regelui, braț la braț cu reprezentanții clerului, de a reforma societatea franceză pentru a ușura presiunea asupra oamenilor de rând, alături de sărăcie, atitudinea de superioritate, corupția și foametea, s-au transformat într-un butoi de pulbere.

„În secolul al XVIII-lea au fost întreprinse numeroase încercări de reformare a sistemului fiscal și a economiei, însă toate au eșuat din cauza rezistenței nobilimii și a parlements-urilor. Această rezistență era favorizată de sistemul larg răspândit al venalității, prin care persoanele înstărite puteau cumpăra anumite funcții publice, inclusiv locuri în parlements. În secolul al XVII-lea, această practică îi asigurase Coroanei venituri imediate, însă avea și consecința că funcționarii publici puteau fi înlăturați cu greu fără a primi despăgubiri. Parlements-urile, tribunale care aveau responsabilitatea de a înregistra decretele regale pentru ca acestea să poată deveni legi, au devenit în special centre ale rezistenței față de autoritatea regală și față de încercările de reformare a sistemului fiscal”, precizau specialiștii de la Swansea University. În ciuda ideilor marxiste, în Franța nu erau doar două clase antagonice: nobilimea și oamenii de rând.

Lucrurile erau mult mai complicate. Împotriva sistemului feudal absolutist francez se situau și o serie de aristocrați iluminiști, dar și mulți burgezi. Totodată, erau membri ai burgheziei bogate care visau să devină aristocrați și plăteau sume colosale pentru a intra în rândul nobilimii, cu un rang cât de mic. În schimb, s-au conturat două lumi incompatibile din punct de vedere ideologic.

Pe de o parte, aristocrația, clerul și toți cei care susțineau o economie, o societate și o structură politică conservatoare, tradiționalistă, bazată pe privilegii și „drept divin”, iar de cealaltă parte o categorie de cetățeni care doreau progres politic, social și economic, bazat pe egalitate și dreptate, mai ales în fața legilor și în numirea în funcții publice. Din cea de-a doua categorie făceau parte și masele de sărăciți ai Franței, tot mai numeroși, care nu erau mânați de ideologie, ci mai degrabă de foame și disperare. Iluminismul, acel faimos curent de gândire, era o doctrină care prevedea libertăți individuale, egalitatea cetățenilor și multe principii moderne.

O criză politică, o criză constituțională, cei fără pantaloni trei-sferturi băgați la înaintare

Era evident, mai ales după marea secetă care sărăcise țărănimea din Franța și umpluse mahalalele Parisului de amărâți și zilieri, că trebuiau luate măsuri urgente pentru a preveni o izbucnire populară. Regele și marii aristocrați nu doreau însă reforme profunde și nu au știut să rezolve criza politică și constituțională în care alunecase Franța de cel puțin un deceniu.

„Regele a încercat să-și reafirme controlul asupra Stării a Treia, interzicându-i accesul, la 20 iunie, în locul în care aceasta se întrunea în mod obișnuit, la Palatul de la Versailles. Deputații s-au adunat în sala regală de joc cu mingea și au depus jurământul că nu se vor dizolva până când nu vor fi oferit Franței o Constituție scrisă. Acest «Jurământ al Sălii Jeu de Paume» a reprezentat o contestare directă a autorității regelui”, se arată în „The long and short reasons for why Revolution broke out in France in 1789”.

Începutul Revoluției Franceze Foto: wikipedia

Puterea și autoritatea regelui fuseseră grav subminate. Acesta, în loc să găsească soluții practice, a chemat armata să facă ordine. Parisul a dat în clocot și revoluția a izbucnit, inclusiv cu participarea multor iluminiști francezi ale căror idei au inspirat mișcările revoluționare. Revoluția franceză a inspirat naționalismul european și a servit drept model, iar cu ajutorul lui Napoleon ideile sale de libertate și egalitate în fața legii au fost răspândite pe aproape tot continentul.

Chiar dacă regimurile monarhice și imperiale au mai rezistat mai bine de un secol, lumea s-a schimbat iremediabil datorită Revoluției Franceze, o revoltă izbucnită pe fondul unei adânci crize politice. Istoricul Carlton J. H. Hayes preciza că una dintre principalele consecințe ale Revoluției Franceze în Europa a fost aprinderea naționalismului. Influența a fost puternică în sutele de mici state germane și în alte regiuni, precum Italia, unde Revoluția Franceză fie a servit drept sursă de inspirație, fie a generat reacții împotriva modelului francez. Evident, Revoluția Franceză a înregistrat și abuzuri grave.

Liderii politici antimonarhici „au băgat la înaintare” mahalagii și toată sărăcimea orașelor. Ei au fost faimoșii „sans-culottes”, adică „fără pantaloni trei-sferturi” (aristocrația purta acei pantaloni cu ciorapi fini). În scurt timp, această masă dezlănțuită, puternic ideologizată și manipulată, a creat o adevărată teroare, vânând „dușmani ai poporului”. De fapt, erau toți cei care nu erau de acord cu liderii revoluționari. În cele din urmă, însă, victoria Revoluției a constat în faptul că a reușit prin ideile sale să aprindă întreg continentul.

„Revoluția Franceză a fost cel mai mare eveniment din istoria modernă și punctul de plecare al lumii contemporane”, preciza istoricul britanic Eric Hobsbawm.  

Marile imperii, absolutismul, însăși ideea de indivizi născuți cu „sânge albastru” și privilegii, fără merite concrete în societate, deveniseră o abominație într-o societate în care Revoluția Industrială dezvolta totul cu viteza fulgerului. Ideile Revoluției franceze și modelul de naționalism francez au dat naștere valului revoluționar de la 1848 și, mai apoi, ca un tăvălug, la emanciparea națională a minorităților din imperiu. Primul Război Mondial a fost cântecul de lebădă al imperiilor.

„Din punct de vedere social, Revoluția a constat în desființarea a ceea ce era numit sistemul feudal, în emanciparea individului, într-o mai mare divizare a proprietății funciare, în abolirea privilegiilor bazate pe nașterea nobilă, în instituirea egalității și în simplificarea vieții. Revoluția Franceză s-a deosebit de celelalte revoluții prin faptul că nu a fost doar una națională, ci și-a propus să aducă beneficii întregii omenirii”, preciza istoricul francez Francois Aulard.