Video Ținutul Momârlanilor, sub semnul munților. Călătorie în locurile pline de secrete din Valea Jiului
0Vechiul ținut al momârlanilor, regiunea montană din jurul Văii Jiului, oferă călătorilor ocazia de a descoperi lumea de altădată a așezărilor pastorale, dar și câteva atracții turistice deosebite, înșirate între spectaculoșii munți ai Parângului, Vâlcanului și Retezatului.
La începutul secolului al XIX-lea, înainte ca primele mine de cărbune să fie deschise în Valea Jiului, regiunea de la poalele munților Retezat, Parâng, Vâlcan și Șureanu era un tărâm sălbatic, cunoscut mai ales ca loc de trecere între Transilvania și Muntenia.
Singurul drum folosit de poștalioane urca anevoios din Țara Hațegului spre Pasul Vâlcan (video)– vechi punct vamal și grăniceresc al Văii Jiului, aflat la peste 1.600 de metri altitudine – și cobora apoi în Oltenia.
Trecătoarea fusese străbătută, la finalul secolului al XVI-lea, și de Mihai Viteazul, în drumurile sale spre Viena.
Valea Jiului, vechiul ținut al păstorilor
Însă în următoarele două secole ținuturile din împrejurimi au rămas aproape la fel de pustii. În munți, departe de drumuri, se înșirau micile așezări pastorale ale românilor care aveau să fie numiți mai târziu, în derâdere, „momârlani“.
Aceste sate, care în urmă cu două secole numărau împreună mai puțin de 3.000 de locuitori, au fost întemeiate de români retrași peste munți, fie pentru a se feri de invaziile turcești, fie pentru a-și găsi locuri potrivite păstoritului.
Cei mai mulți trăiau pe înălțimi, deoarece văile celor două Jiuri – unul coborât din Retezat, celălalt având izvoarele în Parâng și Șureanu – ofereau puține terenuri pentru turmele lor.
„Românii, de regulă, nu sunt buni muncitori. Ei își dedică timpul îngrijirii turmelor, ducând o viață de păstor. Unii au cabane de bușteni pe înălțimi, unde locuiesc toată vara. Alții caută adăpost sub corturi făcute din ramuri și frunze de copaci. Foarte puțini coboară în văi în timpul sezonului cald și nu își văd casele luni de zile. Nimeni nu rămâne jos, în afară de cei bătrâni și infirmi. Chiar și femeile și fetele se alătură exodului general, iar satele sunt practic pustii“, relata publicistul englez Robert Nelson Boyd, în 1870, după o vizită în Valea Jiului.
Cărbunele, necunoscut localnicilor
În văi, fâșiile de cărbune erau vizibile la tot pasul, însă mineralul prețios, care la mijlocul secolului al XIX-lea începuse să atragă tot mai mulți străini în ținut, era ignorat de localnici.
„În Valea Jiului, pături groase de cărbune sunt văzute de pe deal, iar bulgări de cărbune apar printre pietre în pâraie. Dungi negre se arată atunci când solul este transformat de către plug. În alte locuri, pătura cea mai groasă de cărbune este descoperită prin eliminarea gazonului și a ierburilor, ale căror rădăcini sunt îngropate într-un praf negru. Iar unde cărbunele nu e vizibil, e nevoie doar să sapi puțin pentru a găsi mineralul. Aceste locuri sunt urmele unor incendii imense, însă localnicii nu au idee despre originea lor“, nota geologul englez David Ansted, în 1862.
Călătorul adăuga că localnicii erau prietenoși și pitorești, cu vite albe, cu coarne lungi, și cai mici, dar rezistenți. Construcția căii ferate Simeria-Petroșani a deschis, din 1870, drumul mineritului, iar în următorii ani nou-veniții au depășit numeric populația locală.
Satele ascunse ale momârlanilor
Familiile de momârlani au rămas fidele ocupațiilor arhaice, iar în timp ce Valea Jiului s-a urbanizat, multe dintre ele s-au retras în cătunele din jurul celor șase orașe ale Văii Jiului sau în Munții Șureanu, unde tradițiile – precum îngroparea morților în grădini ori portul asemănător dacilor de pe Columna lui Traian – s-au păstrat mai mult timp.
„Izolarea a ajuns pentru ei o deprindere intrată în fire. Abia cu venirea toamnei coboară vitele către sat și deci se apropie și oamenii. Originalitatea vieții lor se manifestă și în distracțiile lor. Ei nu cunosc și nici nu întrebuințează la petreceri alt obiect de cântat decât fluierul. Fiecare familie își îngroapă morții în grădina cu pomi, ca peste câțiva ani copacii să crească peste morminte“, scria etnologul Ion Vintilescu.
Primele sate de momârlani care se înfățișează celor care se îndreaptă spre Valea Jiului dinspre Hațeg sunt Merișor și Dealu Babii (video). Acestea erau traversate de vechiul „drum al poștalioanelor“ din Pasul Vâlcan, astăzi modernizat. Așezările erau răsfirate de-a lungul drumului principal, mergând paralel cu apa, dar urcând și pe coaste, unde se transformau în sate risipite.
„Peisajul este intens umanizat de colibele, stânele și adăposturile pentru vite și cai. Sate străvechi de păstori, ele au făcut permanent legătura între nordul Olteniei și sud-vestul Transilvaniei“, arăta „Ghidul de arhitectură“, publicat de Ordinul Arhitecților din România.
Alte sate ale momârlanilor se întind în Munții Șureanu și în Parâng, deasupra orașelor Petrila (video Lonea - Petrila) și Petroșani, iar cele mai izolate așezări se găsesc la izvoarele Jiului de Vest, în satele Câmpul lui Neag și Valea de Brazi, de la poalele Retezatului Mic.
Unele sunt atestate încă din secolul al XV-lea, dar au fost distruse ori reduse la câteva gospodării mărginașe odată cu expansiunea industrială și a orașelor miniere din comunism.
În ciuda urbanizării regiunii miniere, unde orașele Petrila, Petroșani, Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani au împreună peste 100.000 de locuitori – cei mai mulți urmași ai minerilor veniți din alte regiuni –, micile comunități ale momârlanilor, risipite pe dealuri, au rezistat schimbărilor din Valea Jiului.
Locurile emblematice din Munții Parâng
Munții care înconjoară regiunea minieră au fost dintotdeauna refugiul momârlanilor, dar și locurile cele mai căutate de turiștii ajunși în Valea Jiului.
În timp ce orașele cenușii ale minerilor, înghesuite pe malurile celor două Jiuri pentru a face loc marilor exploatări miniere din trecut, au rămas modeste în atracții turistice, Parângul, Retezatul și Vâlcanul atrag iubitorii de drumeții și natură prin pitorescul lor.
Munții Parâng, cei mai înalți din vestul României, se ridică la răsărit de Valea Jiului, nu departe de orașele Petroșani și Petrila, și au primit numele de la cel mai înalt vârf al lor, Parângul Mare, de 2.519 metri. Unii autori au asociat numele lor cu cel al personajului legendar Prometeu, iar legendele iscate pe seama asemănării spun că aici ar fi fost locul înlănțuirii eroului mitic.
Pentru băștinașii Văii Jiului, Parângul a fost dintotdeauna o punte de legătură între regiunile Hunedoarei, Sibiului și Gorjului, dominată de tradițiile pastorale. Stânele arhaice împodobesc versanții, departe de drumurile bătătorite, iar sălașele (locuințele de vară) rămân și ele animate de oameni și animale până la lăsarea frigului.
Munții Parâng nu sunt doar un loc al legendelor, ci mai ales o destinație populară pentru cei care ajung în Valea Jiului.
Aproape 20 de piscuri din masiv depășesc 2.300 de metri, iar vârfurile Gemănarea, Stoinița și Cârja trec de 2.400 de metri, fiind – alături de vârful Parângul Mic (2.074 de metri) – reperele traseelor montane care pornesc din stațiunea montană Parâng. Dincolo de vârfurile adesea înzăpezite, zona alpină a păstrat până astăzi numeroase urme ale glaciațiunilor.
Circurile glaciare din Parâng sunt acoperite de grohotiș, au creste abrupte și zimțate și praguri care se dezvoltă în cascade. Cele mai cunoscute sunt căldarea Roșiile, aflată sub Parângul Mare, la peste 2.000 de metri, Cârja și Câlcescu.
Pe fundul lor, călătorii descoperă cel puțin 20 de lacuri glaciare, dintre care cele mai cunoscute sunt lacurile Mija, Câlcescu, Roșiile și Iezerul Înghețat. Întreg masivul Parâng se întinde pe aproape 5.000 de kilometri pătrați și este generos în stațiuni turistice aflate la mare înălțime.
În Valea Jiului, stațiunea montană Parâng (video) – punctul de pornire al traseelor spre Parângul Mare – a fost înființată la începutul anilor ’70, pe locul unor vechi cabane montane, folosite ca refugii pentru aventurierii de odinioară. Cu timpul, s-a extins pe coamele muntelui, iar în prezent cuprinde peste 200 de cabane, case de vacanță și pensiuni.
Șoselele atractive din Parâng
Stațiunea montană se află la peste 1.700 de metri altitudine și este legată de orașele Petroșani și Petrila printr-un drum modernizat recent (video), care pe ultimii cinci kilometri urcă abrupt, șerpuind pe sub vechiul telescaun construit și el în anii ’70.
Din cauza dificultății traseului și a climei aspre de munte, șoseaua din Parâng rămâne închisă circulației publice pe timpul iernii, însă vara chiar și drumul în sine, spectaculos și panoramic, reprezintă un motiv în plus pentru turiști de a ajunge aici.
Cei care vor să evite traseele montane anevoioase pot admira frumusețile Parângului călătorind cu mașina pe câteva șosele montane de la poalele și de pe plaiurile munților. Transalpina (Drumul Național 67C- video), unul dintre cele mai faimoase drumuri montane din România, atinge cele mai mari altitudini rutiere din țară. În trecut era folosită de localnici ca drum de legătură între ținuturile Sibiului și sudul României.
„Cotește nesfârșit, și la fiecare pas se izbește de marginea unui gol fără fund. Ultimul vârf se ivește blând și prietenos, dar un nor gros îl înfășoară cu totul. Așezat de-a curmezișul șoselei, norul te-ar face să pierzi linia drumului. Vârful muntelui n-a putut fi însă întunecat. Are 2.150 de metri înălțime. Numai îndrăzneala de a fi voit să croiești un drum peste această înălțime te umple de admirație. Și te face să uiți toate imperfecțiunile unei șosele ce începe să se ruineze înainte de-a fi fost terminată“, scria revista „Vremea“, în 1936, la scurt timp după inaugurarea drumului.
Șoseaua anevoioasă a devenit, după asfaltarea completă din anii 2000, o atracție pentru tot mai mulți călători. DN 67C traversează Munții Parâng, de la Novaci (Gorj) până la Sebeș (Alba), pe o lungime de aproape 148 de kilometri. Cel mai spectaculos sector trece prin Pasul Urdele din Munții Parâng, la aproape 2.145 de metri altitudine.
La poalele Parângului, două drumuri naționale au scos din izolare pitoreasca regiune a Văii Jiului. Drumul Național 66 traversează Defileul Jiului și a devenit una dintre cele mai atractive rute din România.
Defileul Jiului începe la marginea municipiului Petroșani, acolo unde apele și-au croit drum prin valea adâncă a munților, și continuă pe un traseu sinuos, de peste 30 de kilometri, până la intrarea în orașul Bumbești-Jiu din județul Gorj.
De peste un secol, Defileul Jiului a reprezentat o cale de comunicație vitală pentru locuitorii aflați de o parte și de cealaltă a Carpaților, în Ardeal și Oltenia, chiar dacă drumul prin munți a fost adesea primejdios.
Oamenii au făcut eforturi mari pentru a „îmblânzi“ natura sălbatică a defileului. Stâncile au fost dăltuite și dinamitate, versanții au fost cimentați, străpunși de tuneluri și acoperiți cu plase în nenumărate locuri, pentru a diminua pericolul prăbușirilor de pietre și pentru a face loc șoselei și căii ferate construite la mijlocul secolului trecut.
Puține așezări omenești au putut fi întemeiate pe traseul de peste 30 de kilometri al Defileului Jiului. Cea mai cunoscută dintre ele este Mănăstirea Lainici, clădită și pictată în urmă cu două secole, astăzi un reper turistic și spiritual al regiunii.
Straja, reperul istoric și turistic al Văii Jiului
Jiul de Vest și Jiul de Est se întâlnesc la marginea orașului Petroșani, înainte de intrarea în Defileul Jiului. Râul care curge dinspre răsărit, coborând din Parâng și Șureanu, străbate orașele Petrila și Petroșani. Jiul apusean, numit în trecut și Jiul Românesc, desparte munții Retezat și Vâlcan, înșirând în calea sa spre defileu orașele Uricani, Lupeni, Vulcan și Aninoasa, traversate de Drumul Național 66A.
Munții Vâlcan, pe la poalele cărora Jiul de Vest străbate un traseu de peste 30 de kilometri, au fost vreme de secole un loc de hotar între Transilvania și Țara Românească.
Cu înălțimi de până la 2.000 de metri, munții au fost de-a lungul timpului scena unor evenimente tulburătoare. Lupte crâncene s-au dat pe crestele lor în timpul invaziilor turcești, dar și în Primul Război Mondial, iar tranșeele din Pasul Vâlcan și monumentele ridicate pe creste, ca omagiu adus eroilor români, amintesc de istoria zbuciumată a locului.
După Marele Război de la începutul secolului XX, în Munții Vâlcan au fost construite primele cabane turistice. Cea mai faimoasă dintre ele avea să lase loc actualei stațiuni Straja, întemeiată la poalele Vârfului Straja (1.865 de metri), în apropiere de Pasul Vâlcan (1.621 de metri).
În anii ’30, Straja devenise loc de pregătire pentru regimentul de jandarmi înființat aici, iar pârtiile sale erau folosite ca locuri de antrenament la schi. Din anii ’50 până în anii ’90, sub Vârful Straja călătorii găseau vechea cabană cu 50 de locuri de cazare, înconjurată de păduri și pajiști alpine, folosită mai ales ca loc de agrement al minerilor din Valea Jiului.
În ultimele două decenii, în jurul cabanei Straja s-a dezvoltat un adevărat sat de vacanță, în mijlocul căruia schitul ridicat în 1999 a devenit o atracție turistică și un loc de pelerinaj. În curtea acestuia, turiștii ajung printr-un tunel pe pereții căruia au fost pictați 365 de sfinți, în ordinea în care sunt sărbătoriți, câte unul în fiecare zi din an.
„O candelă este veșnic aprinsă în acest tunel și este mutată în fiecare zi în fața icoanei sfântului care marchează data curentă din calendar. Oamenii apreciază acest inedit tunel al sfinților“, arată administratorii stațiunii.
Alături de stațiunea Straja, accesibilă din Lupeni pe o șosea de 10 kilometri, și Pasul Vâlcan s-a dezvoltat în ultimele două decenii ca stațiune turistică, odată cu construcția șoselei montane Vulcan-Pasul Vâlcan și a telegondolei de aici.
Ținutul florilor sălbatice și al peșterilor
DN66A, șoseaua care traversează Valea Jiului de Vest, se oprește în inima munților, aproape de izvoarele acestuia, la 20 de kilometri de orașul Uricani.
Câmpul lui Neag, satul aflat la capătul Văii Jiului, a fost o așezare tipică a momârlanilor, care păstrase până în anii ’80 numeroase gospodării arhaice. După descoperirea unui zăcământ de cărbune, autoritățile comuniste au transformat însă centrul așezării într-o carieră imensă, ceea ce a dus la demolarea a peste 50 de case tradiționale și a vechii biserici a satului.
„În iarna anului 1987, ningea, ploua, ne-am trezit cu armata în sat. Au trimis soldații să ne anunțe să ne luăm ce avem mai de valoare în casă – țigle, materiale, mobilă – și să plecăm. Cei care nu au avut posibilitatea să își ia lucrurile au trebuit să le lase în calea buldozerelor. În câteva zile nu a mai fost nicio casă“, își amintește Emil Manolescu, un localnic a cărui veche casă a fost demolată de regimul comunist.
Cariera a fost exploatată doar câțiva ani, iar acum locul ei și al vetrei satului este ocupat de un lac de carieră, adânc de aproape 100 de metri.
De la Câmpul lui Neag, drumul călătorilor continuă prin Valea de Pești (video), unde se află lacul de acumulare amenajat în anii ’70. Noua șosea din jurul acestuia deschide calea amatorilor de drumeții spre Peștera de Gheață, un monument al naturii cu o atmosferă glaciară.
Cele mai căutate obiective turistice la izvoarele Văii Jiului rămân însă atracțiile Retezatului Mic, cu vârfurile sale de peste 2.000 de metri, înconjurate de pășuni alpine, stâne, peșteri și chei spectaculoase.
Vara, pajiștile din Retezatul Mic devin un adevărat paradis al florilor. La altitudini de peste 1.700 de metri, pășunile din Parcul Național Retezat adăpostesc numeroase specii ocrotite de lege, printre care bujorul de munte, cupele albastre, ghințura, degetăruțul şi jneapănul.
„Retezatul înflorit poartă în jur de 1.200 de flori felurite. Unele apar doar izolat pe stâncării, ca floarea-de-colț, pelinul de munte, garofița de munte, sângele-voinicului etc., iar altele, ca smirdarul (lângă Tăul Negru), cu florile sale roșu-aprins, și jneapănul, cu cetina sa verde întunecată, cresc în masă și acoperă muntele cu o vegetație îmbelșugată“, informa biologul Ferdinand Tauber.
Popas la Cheile Buții
Cele mai înalte vârfuri ale Retezatului Mic urcă spre Piule (2.081 m), Drăgșanu (2.080 m), Piatra Iorgovanului (2.014 m) și Șaua Iepei (1.950 m), fiecare având roluri în legendele transmise de generațiile de păstori care le-au cutreierat.
Înainte de a-și începe aventura prin tărâmul caprelor negre, așa cum a fost numit Retezatul Mic, mulți călători se opresc la Cheile Buții, cele mai spectaculoase chei din Munții Retezat, transformate în timp într-o zonă de agrement.
Intrarea în chei se află la circa doi kilometri de intersecția cu drumul național, iar turiștii pot urca pe firul apei circa 200 de metri, până într-un loc unde pragurile de piatră dăltuite de apă devin prea înalte și alunecoase pentru a putea fi trecute fără echipament de explorare.
„Săpate în formațiuni calcaroase, Cheile Buții reprezintă o succesiune de meandre încătușate, cu ziduri abrupte ce ating pe alocuri 100 de metri, perfecte pentru pasionații de alpinism“, menționează Centrul de Informare Turistică din Uricani.
Din Cheile Buții, iubitorii de munte au la dispoziție mai multe trasee marcate prin care pot explora Retezatul Mic.
Potecile traversează alte zone unde timpul, apele și vântul au dat naștere unor monumente naturale spectaculoase. În Valea Jiului există peste 600 de peșteri, iar multe dintre ele pot fi explorate – cu îndrumarea speologilor – pe traseele Retezatului Mic.
Se încarcă comentariile...
