Video Secretele celui mai spectaculos drum prin Banatul Montan. De ce apar frecvent herghelii de cai sălbăticiți pe marginea DN57B

Construit în secolul al XIX-lea pentru a lega vechile centre miniere ale Banatului, DN57B a rămas un drum spectaculos prin Munții Aninei. Călătorii întâlnesc pe traseu păduri întinse, foste așezări industriale și herghelii de cai sălbăticiți care coboară frecvent la marginea șoselei.

Cai sălbăticiți pe DN 57B Foto: DRDP Timișoara

Șoseaua care străbate cel mai sălbatic ținut din sud-vestul României a împlinit 180 de ani de la începutul construcției sale. Drumul Național 57B traversează Munții Banatului, legând Oravița și Anina de culoarul Timiș-Cerna și zona Băilor Herculane, iar pe traseul său călătorii pot întâlni herghelii de cai sălbăticiți, Cascada Bigăr și o mulțime de locuri spectaculoase.

Bogățiile naturale au grăbit dezvoltarea orașelor din Banatul Montan

Povestea drumului a început la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea așezărilor miniere din Banatul Montan.

Habsburgii au deschis încă din secolul al XVIII-lea primele mine moderne din Banatul Montan, regiune bogată în fier, cupru, cărbune și păduri. Odată cu dezvoltarea industriei au crescut și centrele miniere Oravița, Bocșa Montană, Sasca Montană, Dognecea, Anina și Reșița. Aici trăiau și munceau români, germani, maghiari, cehi, slovaci, sârbi și italieni, iar localitățile au căpătat un caracter cosmopolit.

În epoca modernă a mineritului, cele mai vechi mine din Munții Banatului au fost deschise la Anina, vechiul Steierdorf, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după descoperirea unor zăcăminte valoroase de cărbune cu putere calorică ridicată.

„În bazinul carbonifer de la Steierdorf erau cunoscute până atunci 11 strate de cărbune. Patru dintre acestea erau considerate exploatabile și aveau grosimi între aproximativ 2 și 10 picioare (0,6–3,2 metri), cu o medie de circa 3 picioare (aproape un metru). Cantitatea de cărbune cunoscută până atunci era estimată la aproximativ 283 de milioane de chintale (circa 15,9 milioane de tone), iar rezerva deja pregătită pentru exploatare la aproximativ 4,7 milioane de chintale (circa 263.000 de tone)”, arăta ziarul vienez „Die Presse”, într-un articol publicat în 1856 despre exploatările miniere de la Steierdorf.

Aflată în apropierea minelor Aninei și mai bine poziționată față de Dunăre, Oravița devenise unul dintre cele mai importante orășele ale regiunii.

În împrejurimile sale funcționau mine de aur, cupru și fier, iar la circa 30 de kilometri, la Steierdorf, actuala Anina, erau exploatate marile zăcăminte de cărbune.

Din minele Aninei era extrasă huilă de calitate superioară, apropiată de antracit, care ardea intens, producea multă energie și avea un conținut redus de impurități. Cărbunele din Banat era folosit în furnalele și uzinele metalurgice din Reșița, dar și drept combustibil pentru vapoarele de pe Dunăre, pentru locomotivele cu abur și pentru încălzirea clădirilor publice și a palatelor din marile orașe ale Imperiului Habsburgic.

Pentru a facilita transportul cărbunelui din zona Oraviței și Aninei către portul dunărean Baziaș, în jurul anului 1847 au început lucrările la calea ferată Oravița–Baziaș, în lungime de peste 60 de kilometri. De la Anina la Oravița cărbunele era transportat pe un drum construit la mijlocul secolului al XIX-lea.

Drumul cărbunelui din Banatul Montan

Potrivit Primăriei Anina, drumul Oravița–Steierdorf (Anina) a fost construit în anii 1846–1847, perioadă în care au început și lucrările la drumul dintre Anina și Bozovici, completat ulterior cu șoseaua care lega localitățile din Valea Almăjului și continua spre Băile Herculane.

Actualul drum național DN57B are aproximativ 97 de kilometri și leagă Oravița de Iablanița, traversând Munții Aninei și Valea Almăjului, prin Anina și Bozovici, înainte de a ajunge la DN6, în apropierea culoarului Timiș–Cerna.

O lucrare dedicată istoriei mineritului din Anina arată că șoseaua Oravița–Anina, construită la mijlocul secolului al XIX-lea, avea circa 20 de kilometri și fusese realizată pentru a îmbunătăți transporturile necesare centrului minier.

1/13

Calea ferată Oravița Anina Foto CFR Călători (2) jpg

„Minele de cărbune de la Steierdorf erau legate printr-o șosea cu o lungime de 10.700 de stânjeni (aproximativ 20,3 kilometri) de stația Lișava, de pe calea ferată spre Baziaș. Costurile ridicate ale transportului, dar și mijloacele de transport insuficiente, care împiedicau o desfacere mai importantă a cărbunelui, au determinat construirea unei căi ferate între această linie și centrul exploatărilor miniere de la Steierdorf”, informa ziarul vienez, în 1856.

Prima cale ferată montană din România

Lucrările la calea ferată montană Oravița–Anina, cu o lungime de 34 de kilometri, au început la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o perioadă tulbure pentru Imperiul Habsburgic, marcată de numeroase conflicte interne.

„Lucrările pe traseu abia începuseră, însă se considera deja posibilă trasarea unei noi linii, astfel încât diferența de nivel dintre minele de la Steierdorf și gara Oravița să fie depășită printr-o urcare treptată a căii ferate”, relata ziarul vienez „Die Presse”, în 1856.

Construcția a durat aproape un deceniu, iar inițial traseul feroviar a fost împărțit în mai multe sectoare, unele destinate locomotivelor, iar altele tracțiunii cu cai. Pentru depășirea diferențelor mari de nivel din Munții Banatului fuseseră proiectate și planuri înclinate.

„Pentru transportul cărbunelui de la Anina la Oravița s-a construit o cale ferată cu tracțiune animală, folosind cai, și de aceea se numea Pferdenbahn. Caii trăgeau vagoanele încărcate sau goale doar pe porțiunile orizontale. Între Anina și Oravița exista o diferență mare de nivel, astfel că au fost amenajate trei «căderi» – pante abrupte. La fiecare existau două linii paralele: pe una coborau prin gravitație vagonetele pline, iar pe cealaltă erau ridicate cele goale, cu ajutorul unui cablu trecut peste un tambur amplasat pe culmea rampei. Coborârea trenului plin ajuta astfel la ridicarea celui gol”, arăta cercetătorul Dumitru P. Ionescu în lucrarea Construcția căilor ferate din Banat (1988).

1/24

Calea ferata Oravita Anina Foto P Cvikevic jpg

Construcția a fost spectaculoasă: peste 20 de kilometri de traseu au presupus tăieri în stâncă, au fost ridicate 10 viaducte, cu o lungime totală de 843 de metri, și săpate 14 tuneluri, majoritatea în curbă, care însumau 2.084 de metri.

Calea ferată avea ecartament normal și o lungime de 33,4 kilometri, cu o diferență de nivel de aproape 338 de metri, urcând de la altitudinea de 218,7 metri, la Oravița, până la 556,4 metri, la Anina. Calea ferată montană a fost inaugurată în 1863, pentru transportul de marfă, și din 1869, a fost deschisă pentru călători. În prezent, este folosită în scop turistic.

Drumul spectaculos prin Banatul Montan

La aproape două secole de la construirea drumului prin Munții Banatului, traseul său a rămas unul spectaculos, chiar dacă și-a pierdut în mare parte importanța economică de altădată. Călătorii care circulă pe DN57B descoperă ținuturile sălbatice ale Banatului Montan, cu păduri întinse, chei și văi adânci, dar și câteva locuri care păstrează amintirea epocii în care regiunea prospera datorită mineritului.

La câțiva kilometri de Oravița, șoseaua trece prin Marila, fostă stațiune climaterică înființată în secolul al XIX-lea. Așezarea, aflată la peste 700 de metri altitudine și înconjurată de păduri, devenise cunoscută pentru aerul său curat și pentru sanatoriile destinate tratării bolilor pulmonare. În stațiune au funcționat hoteluri, vile și un restaurant, iar oaspeții veneau inclusiv din rândul nobilimii austro-ungare și din alte țări europene.

DN57B coboară pe Valea Minișului spre Bozovici și trece pe lângă Cascada Bigăr, una dintre atracțiile naturale care au făcut cunoscut Banatul Montan. Izvorul Bigăr iese dintr-un curs subteran și, după circa 200 de metri, se varsă în râul Miniș peste un prag de tuf calcaros.

Orașele Oravița și Anina au păstrat, la rândul lor, o parte din atmosfera vechilor colonii miniere. În Oravița, turiștii găsesc teatrul inaugurat în 1817 și gara veche din secolul al XIX-lea, de unde pornește calea ferată montană spre Anina.

Anina s-a dezvoltat în jurul exploatărilor de cărbune, iar o parte dintre clădirile fostei mine au fost transformate într-un muzeu. Vechile construcții miniere, gara și cartierele ridicate pentru muncitorii veniți aici din diferite regiuni ale Imperiului Habsburgic au păstrat amintirea celor peste două secole în care viața localității a fost legată de cărbune.

Caii sălbăticiți din Munții Aninei

În peisajul aparte al șoselei, călătorii pot întâlni și hergheliile de cai sălbăticiți care cutreieră pădurile și pajiștile din zona Oraviței și Aninei. Animalele sunt văzute uneori chiar la marginea DN57B, în special primăvara sau în perioadele reci, când coboară spre șosea în căutarea hranei.

1/4

Caii salbatici din Muntii Banatului Foto DRDP Timișoara 4 jpg

Caii au fost folosiți vreme îndelungată în exploatările din Munții Banatului, la transportul cărbunelui și minereurilor, dar și pe primele sectoare ale căii ferate dintre Anina și Oravița, înainte ca traseul cu viaducte și tuneluri să fie finalizat.

Cu timpul, animalele nu au mai fost necesare în exploatările miniere și forestiere, iar unele au fost lăsate libere. S-au înmulțit și s-au adaptat condițiilor din Munții Aninei, iar urmașii lor formează astăzi hergheliile întâlnite în apropierea drumului.

„Caii sălbăticiți de la Măidan, zona Oravița, au fost surprinși pe DN57B de colegii noștri de la SDN Caransebeș. Cabalinele provin de la fostele exploatări miniere și forestiere abandonate; în timp s-au înmulțit pe cale naturală, s-au adaptat condițiilor de mediu și populează zona Munților Aninei”, arăta Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara.

În alți ani, drumarii au observat că animalele se apropiau de șosea și pentru sarea împrăștiată pe carosabil împotriva poleiului. Angajații DRDP le-au adus atunci fân și au amenajat locuri unde puteau fi hrănite.