Video Misterul „oamenilor roșii” de la Mănăstirea Cârța. Povestea „amăgirii demonice” care a ajuns faimoasă în Europa medievală

Mănăstirea cisterciană Cârța, una dintre cele mai vechi așezări monastice medievale din România, păstrează după opt secole o arhitectură spectaculoasă și numeroase mistere. Fosta abație de pe Valea Oltului a influențat arhitectura medievală transilvană, iar documentele și legendele sale dezvăluie controverse despre începuturile așezării și chiar povești din sfera supranaturalului. Cea mai veche dintre ele vorbește despre „oamenii roșii” care ar fi stăpânit aceste ținuturi și s-ar fi adăpostit în munți, după ce au apărut în apropierea Cârței, călare pe cai roșii.

Mănăstirea Cârța a păstrat o legendă stranie Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Au trecut opt secole de la întemeierea mănăstirii cisterciene Cârța (județul Sibiu), una dintre cele mai vechi așezări călugărești medievale de pe teritoriul României. Abația ridicată pe malul stâng al Oltului, în apropierea vechilor rute de comunicație care legau orașele Sibiu, Sighișoara și Brașov, într-un teritoriu colonizat în Evul Mediu cu comunități germane, a păstrat în jurul ei o mulțime de mistere.

Construcția, impresionantă prin arhitectura ei, a supraviețuit în mare parte trecerii timpului și devastărilor, iar oamenii de știință care au cercetat-o au descoperit că nu era o simplă mănăstire de pe Valea Oltului, ci un loc care a influențat arhitectura medievală transilvană. Începuturile sale și împrejurările în care ordinul cistercian, înființat în Franța, avea să își extindă influența până la marginea estică a Europei medievale au rămas subiecte dezbătute de oamenii de știință.

Documentele istorice dezvăluie controversele din jurul fondării sale, într-un ținut cu sate românești și săsești, dar și tulburările prin care a trecut, iar o poveste păstrată de la începuturile sale, o aduce în sfera supranaturalului. În prezent, mănăstirea cisterciană a rămas un obiectiv turistic atractiv prin înfățișarea și vechimea sa, căutat în general de vizitatorii care își fac timp pentru a se abate de la traseele mai populare de călătorie dintre Sibiu și Brașov.

Abația înființată în vecinătatea satelor de români

În primii ani ai secolului al XIII-lea, la poalele Munților Făgăraș, în ținutul deluros al Oltului acoperit de păduri și străbătut de pârâuri repezi, s-a stabilit o comunitate de cistercieni, călugări ai unuia dintre cele mai importante ordine monastice ale Europei medievale. În acele timpuri, teritoriul țării Oltului (țării Făgărașului) cuprindea mai multe așezări ale coloniștilor sași, aduși aici de regii Ungariei, dar și așezări românești, Cârța fiind recunoscută ca una dintre acestea.

Ruinele mănăstirii din Cârța Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Abația de la Cârța a devenit cel mai estic așezământ al călugărilor din ordinul cistercian din Europa și a doua fondată pe actualul teritoriu al României, după ce din Igriș (județul Arad), aflată pe malul Mureșului, dar care a fost distrusă complet de-a lungul timpului.

Mănăstirea Cârța era o filială a abației de la Igriș, întemeiată în 1179 și legată de marea abație franceză Pontigny, arăta istoricul Ünige Bencze.

„Primii care s-au stabilit în această regiune au fost hospites sași, invitați de regele Géza al II-lea. Când cistercienii au sosit, la începutul secolului al XIII-lea, unul dintre principalele lor domenii, menționat într-un document din 1223, era deja ocupat «de Blaccis», ceea ce indică existența unei populații în zonă. Se ridică însă întrebarea de ce călugării au ales să meargă atât de departe, până la granițele estice ale Regatului Ungariei”, arată cercetătoarea, în studiul „Mănăstirea de la Cârța: între idealul cistercian și realitățile locale”.

Documentul din 1223, amintit de Ünige Bencze, arată originile mănăstirii, pe care istoricii le plasează la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea. Domeniul primit de călugări se întindea pe un spațiul larg, între Olt și Făgăraș, și cuprindea așezări locuite de români, identificate ca fiind pe actualul teritoriu al localităților Cârța și Cârțișoara.

„Hotarul mănăstirii începe la Olt, străbate o pășune, un teren mlăștinos și un făget, apoi urcă de-a lungul râului Arpaș până în munți. De aici înaintează spre apus până la izvoarele apei Cârța și coboară pe cursul acesteia până la Olt”, arăta istoricul Pavel Binder, într-un studiu din 1964.

Oamenii roșii de la poalele Făgărașului

O relatare medievală despre Cârța a ajuns faimoasă încă din primii ani de existență ai abației. Albéric de Trois-Fontaines, călugăr și cronicar cistercian francez, consemna în 1235 o poveste despre apariția unor oameni neobișnuiți, în vecinătatea locului numit atunci „Kerte”.

Mănăstirea Cârța se află în centrul satului Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

„În același an, dincolo de păduri, lângă Cârța, a apărut, după cum se spune, o amăgire demonică (demonum ludificatio). S-au arătat niște oameni roșii (rubei homines), care au ieșit dintr-un munte pe cai roșii. Erau mai mici de statură decât oamenii noștri și erau aproape două sute la număr. Ei alergau încoace și încolo pe cai, sub privirile mulțimii. Când oamenii din așezare au năvălit împotriva lor, aceștia au intrat în peștera lor și nu au mai apărut. Unul dintre ei a fost prins pentru scurt timp de un om din așezare, dar i-a făcut mâna cu totul roșie și astfel a scăpat. Mâna acelui om a rămas roșie cât timp a trăit. Aproape tuturor celor care îi văzuseră li s-a întâmplat, în același an, câte o nenorocire”, scria cărturarul Albéric.

Unii istorici au remarcat caracterul foarte local al evenimentelor relatate de călugăr, arătând că „știrea” de la Cârța, cu tentă fabuloasă ar fi circulat prin rețeaua cisterciană Cârța–Igriș și a reprezentat o mărturie rară despre imaginarul medieval al zonei.

Cistercienii au adus la Cârța influența Occidentului

În perioada medievală, cistercienii preferau să întemeieze mănăstiri în regiuni izolate, împădurite, mlăștinoase sau inundabile, aflate uneori la marginea zonelor locuite.

1/13

Abația Cârța Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (1) jpg

Într-un studiu publicat în 1942, istoricul Szegedi Tasziló menționa Kerc (Cârța) printre asemenea așezări:

„În spiritul ordinului lor, alegeau pentru a se așeza locuri care până atunci nu fuseseră cuprinse de binefacerile culturii și civilizației: Bakonyul (Zirc), poalele Mátrei (Pásztó), Pilisul, Munții Bükk, Spišul, poalele munților Transilvaniei (Kerc) și ținuturile mlăștinoase ale Rabei (Szentgotthárd). Prin cultivarea tuturor acestor teritorii împădurite, muntoase, inundabile sau aflate dincolo de vechile hotare, ei au mărit considerabil întinderea terenurilor roditoare și au introdus pe domeniile lor agricultura occidentală avansată”, nota acesta.

Potrivit istoricului, ordinul cultiva terenurile pe care se instala, iar pădurile și zonele favorabile agriculturii erau administrate atent.

„Pădurile le defrișau numai acolo unde pământul se dovedea potrivit pentru cultivare, astfel încât, fie și numai într-un sens negativ, practicau și o formă de gospodărire a pădurilor. Prin originea lor «latină», împreună cu premonstratensii, au sprijinit în mare măsură cultura viței-de-vie și producția vinului, dar au practicat și popularizat și pomicultura și grădinăritul”, adăuga istoricul.

Atelierul de la Cârța a răspândit stilul gotic timpuriu în Transilvania

Szegedi Tasziló descria rolul cistercienilor în răspândirea noului stil arhitectural născut în Franța, goticul, dar și austeritatea care caracteriza primele lor edificii.

„Primele lor construcții erau caracterizate de cea mai mare simplitate: lipsa criptei și a turnului, absida închisă drept, ferestre nepictate sau cel mult colorate în cenușiu; însă, în locul bolților semicirculare, foloseau deja arcul frânt”, amintea istoricul în lucrarea „Jubileul de opt sute de ani al Ordinului Cistercian Maghiar” (A magyar ciszterci rend nyolcszázéves jubileuma), publicată în 1942.

Istoricul de artă Entz Géza considera că biserica și clădirile principale ale abației de la Cârța au fost ridicate în al doilea sfert al secolului al XIII-lea și erau în mare parte terminate în anii 1230. Planul păstra rigoarea cisterciană, însă detaliile arhitecturale trimiteau spre goticul francez. Entz compara formele de la Cârța cu cele ale unor abații și biserici din Franța, ca Loc-Dieu, Royaumont, Longpont, Mortemer și Preuilly, dar și cu elemente întâlnite la Chartres, Reims și Soissons.

El considera că la Cârța a funcționat un atelier numeros, format în bună parte din meșteri laici și aflat în legătură cu mediul artistic regal.

„O asemenea amploare a unor lucrări arhitecturale neobișnuite pentru Ordinul Cistercian poate fi explicată numai prin organizarea și activitatea de coordonare a unui atelier laic numeros, de nivel înalt, cu caracter regal, capabil să satisfacă atât cerințele monastice, cât și alte tipuri de comenzi”, concluziona Entz Géza în studiul „Atelierul de construcții cistercian de la Cârța” (A kerci cisztercita építőműhely), publicat în 1963 în revista Művészettörténeti Értesítő.

Atelierul de la Cârța ar fi influențat apoi biserici din Țara Bârsei, ca Sfântul Bartolomeu din Brașov, Prejmer, Hărman și Feldioara, iar urmele aceleiași școli au fost identificate de autor și la Sebeș, Sic, Rodna și Bistrița.

Istoricul de artă remarca în mod special chipul încoronat al Fecioarei Maria, sculptat într-o cheie de boltă a corului.

„În discul circular adâncit al bolții cu șase nervuri se află un chip feminin serios, cu ochii plecați și purtând coroană: Maria, patroana bisericii mănăstirii. Chipul este poate cea mai frumoasă și mai expresivă creație a goticului timpuriu din Transilvania”, nota Entz Géza.

În cor se păstrează și masa medievală a altarului, realizată din blocuri de piatră fasonată, căreia istoricul îi acorda o valoare aparte.

„Altarul de mari dimensiuni, lat de 296 de centimetri, adânc de 156 de centimetri și înalt de 121 de centimetri, este, după cunoștințele mele, singura creație de acest fel din secolul al XIII-lea de pe teritoriul Ungariei medievale care se păstrează și astăzi în locul său original”, arăta Entz Géza.

Printre fragmentele sculpturale păstrate sau descoperite la Cârța se află capiteluri cu frunze de viță, chei de boltă cu rozete și o gură de scurgere decorată cu chipuri umane, prin ale căror guri curgea apa.

Episoadele tulburătoare din viața abației

Abația de la Cârța a avut o istorie marcată de evenimente tulburătoare. În 1322, reprezentanții mănăstirii s-au plâns regelui Carol Robert de pagubele și atacurile suferite.

„Abatele mănăstirii cistercite de la Cârța arăta regelui, cu «lacrimi și plângere amară», jignirile, pagubele și necazurile pe care le sufereau, fără încetare, în felurite chipuri, călugării și bunurile mănăstirii «din cauza loviturilor oamenilor răi». Regele, luând sub ocrotirea sa mănăstirea, «învăluită din toate părțile de lovituri», poruncește comitelui de Sibiu să dea ajutor călugărilor”, se arată în Istoria României, volumul II, publicat în 1962.

În deceniile următoare, documentele amintesc din nou pagube și dificultăți prin care a trecut abația. Cele mai dramatice episoade au avut loc în prima jumătate a secolului al XV-lea. Zidurile păstrează și astăzi urme puternice de incendiu.

„Mănăstirea noastră a fost de mai multe ori arsă și pustiită de turci, de valahi și de alți dușmani ai crucii lui Hristos și, ceea ce este mai rău, chiar de propriii supuși și iobagi ai mănăstirii, care au uneltit împotriva vieții noastre. Ajutați mereu de Dumnezeu, ne-am recăpătat puterile și am reconstruit și restaurat mănăstirea”, scria abatele Mihail în 1439, după 24 de ani în care se aflase în fruntea obștii.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, viața monastică a intrat în declin, iar influența Sibiului asupra mănăstirii a crescut. În 1474, regele Matia Corvin a decis desființarea abației, iar în anii următori proprietățile sale au trecut sub controlul instituțiilor ecleziastice sibiene. O parte a complexului a continuat să fie întreținută de localnici, arată documente de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor.

În 1648, o descriere a domeniului amintea ziduri prăbușite, grămezi de piatră și cărămidă și fragmente de coloane scoase dintre ruine. Unele clădiri au fost folosite în continuare de comunitatea evanghelică.

Ruinele Cârței au păstrat alte legende stranii

La opt secole de la întemeiere, vechea mănăstire cisterciană a devenit principalul reper turistic al satului Cârța, de pe Valea Oltului. Vizitatorii pot vedea ruinele fostei abații, partea păstrată a bisericii, portalurile, ferestrele gotice, capitelurile și cheile de boltă, iar în locul fostei nave principale se află astăzi un cimitir al soldaților germani căzuți în Primul Război Mondial.

Biserica fostei mănăstiri este folosită și astăzi de comunitatea evanghelică locală, care numără în jur de 90 de membri.

Legenda „oamenilor roșii”, din secolul al XIII-lea, a rămas mai puțin cunoscută. În schimb, alte povești despre misterele mănăstirii au continuat să circule printre localnici. Una dintre ele, despre un presupus tunel secret al călugărilor, este prezentată chiar pe pagina Primăriei Cârța.

„Din vârful turnului abației poți îmbrățișa întreg satul, împreună cu minunatele sale împrejurimi. Gardurile negre, hașurând minuțios vecinătățile săsești, țiglele portocalii de pe case, porțile boltite, curțile lungi, având zidurile năpădite de viță încâlcită și iederă uscată, apele argintii ale Oltului. Cârța nu este însă un sat unde nu se întâmplă nimic. Trecutul îi incită pe oameni. Abația are multe secrete, nedescoperite până în prezent”, notează primăria.

Potrivit legendei locale, sătenii ar fi căutat de-a lungul timpului un tunel care ar fi pornit de sub altarul bisericii.

„Cârțenii au de veacuri întregi o mare obsesie: ei vor să găsească tunelul secret al călugărilor, cel ce pornea din altarul bisericii și ajungea la Olt. Știau că, dacă-l vor găsi, truda nu le va fi zadarnică: acolo, în subteranele satului, trebuie musai să fie ascunsă vistieria călugărilor cistercieni, refugiați din calea tătarilor, căci, într-adevăr, în altă parte nu putea să fie”, arată pagina primăriei.

Tunelul ar continua pe celălalt mal al Oltului, ieșind în locul numit „gaura malului”.

„Pe vârful dealului aceluia se găsește un perete galben, de lut, dedesubtul căruia se cască un început de grotă ce pare a fi surpată. Înăuntru, în două caverne mici, săpate în gresie, se spune că se adăposteau călugării când abația era atacată și că aici își aduceau aurul. Acolo ar fi fost ieșirea. Credința unanimă este că dedesubtul satului se ascunde nu doar un tunel, ci o întreagă rețea de galerii secrete, pe care, doar cu un dram de noroc, orice muritor le-ar putea descoperi. Averile cistercienilor sunt mereu undeva pe aproape...”, notează pagina primăriei locale.