Interviu Satul părăsit de sași, readus la viață de români și străini. O tânără din München: „Această viață era greu de realizat în Germania”

Gherdeal, un sat săsesc izolat între dealurile Transilvaniei, rămăsese aproape pustiu, după plecarea sașilor. În ultimii ani, așezarea pitorească a atras familii de români, germani și englezi, dar și sași întorși la origini. „Este un loc în care oamenii își doresc acum să rămână”, spune o tânără germană. 

Johann, unul dintre puținii sași din satul Gherdeal. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Mai puțin de 20 de oameni locuiesc în satul Gherdeal, din comuna Bruiu, județul Sibiu, o așezare transilvăneană izolată care, la începutul anilor 2000, după plecarea aproape în întregime a vechii comunități săsești, ajunsese în pragul părăsirii. În presa vremii, Gherdealul era numit „satul-fantomă”, un loc greu accesibil, în care mai trăiau câțiva vârstnici români și sași care nu au vrut să își părăsească gospodăriile, dar și oameni care aveau grijă de turmele și cirezile crescute pe dealurile din jurul localității.

Satul izolat între colinele transilvane

Satul Gherdeal, numit Gürteln în limba germană, și-a continuat în liniște existența, ascuns între colinele Podișului Transilvaniei, la nord de Valea Oltului. Drumul spre localitate trece prin alte două vechi așezări săsești ale comunei: Șomartin, numit în germană Martinsberg, și Bruiu, cunoscut sub numele german Braller.

Una dintre căile de acces pornește din zona localității Arpașu de Jos dinspre Sibiu, traversează râul Olt pe barajul Hidrocentralei Arpașu, apoi continuă prin Șomartin și ajunge în Bruiu. De la marginea satului Bruiu, un drum secundar urcă prin pădurile de stejar și coboară apoi în valea în care, în urmă cu aproximativ șapte secole, a fost întemeiat Gherdealul. O altă rută leagă localitatea de zona Voila–Cincu, mai apropiată de Făgăraș.

Gherdealul este menționat în documente medievale încă de la începutul secolului al XIV-lea. Așezarea a fost întemeiată și dezvoltată de coloniști sași, asemenea satelor Bruiu și Șomartin, toate cele trei localități păstrând biserici fortificate ridicate de vechile comunități germane.

În secolele următoare, sașii din Gherdeal și-au fortificat biserica, astfel încât aceasta să le poată fi folosită ca refugiu în perioadele de război.

Izolarea satului a dat naștere și unor legende locale potrivit cărora Gherdealul ar fi fost ocolit de incursiuni otomane. Alte mărturii amintesc de vremuri în care locuitorii ar fi fost obligați, asemenea celor din alte așezări transilvănene, să suporte dări și obligații impuse de turci.

Gherdeal, părăsit de sași

Pe locul unei biserici mai vechi a comunității săsești a fost ridicată, între anii 1851 și 1858, actuala biserică evanghelică luterană din Gherdeal. Satul a fost locuit, de-a lungul timpului, atât de sași, cât și de români. Biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae” a fost ridicată în anul 1795, fiind reparată și pictată în mai multe rânduri în secolele următoare. Din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Gherdeal a funcționat și o școală românească.

1/12

Satul Gherdeal din Sibiu Video Daniel Guță ADEVĂRUL (3) jpg

La mijlocul secolului al XX-lea, satul avea peste 300 de locuitori, o școală săsească, una românească, o grădiniță și două biserici. După cel de-Al Doilea Război Mondial, viața comunității săsești a fost afectată de deportarea etnicilor germani în Uniunea Sovietică. Unii dintre cei care s-au întors după anii de muncă forțată au rămas în sat, în timp ce alții au emigrat mai târziu în Germania.

În deceniile următoare, Gherdealul a continuat să se depopuleze, odată cu plecarea sașilor și mutarea tinerilor români spre orașe. Izolarea localității, aflată la aproximativ 50 de kilometri de Sibiu și la circa 30 de kilometri de Făgăraș, precum și lipsa locurilor de muncă și a serviciilor au grăbit declinul demografic. Cei rămași au continuat să muncească pământul, să crească animale ori să lucreze în pădurile din apropiere. În primii ani de după Revoluția din 1989, Gherdealul a fost părăsit de majoritatea sașilor care mai locuiau aici.

La începutul anilor 2000, Gherdealul ajunsese aproape pustiu. Totuși, satul nu a dispărut. Câțiva localnici au continuat să trăiască aici, iar în ultimii ani unele case au fost cumpărate și restaurate de români și străini.

Johann Onghert, sasul care a rămas în Gherdeal

Johann Onghert, în vârstă de 68 de ani, cunoscut în sat sub numele de Honz, este unul dintre puținii sași care au ales să rămână în Gherdeal, în timp ce cea mai mare parte a vechii comunități germane a emigrat. A crescut aici, iar până în anii 2000 a lucrat ca brutar în satul apropiat Bruiu, reședința comunei și localitatea de unde oamenii din Gherdeal își fac, de obicei, cumpărăturile.

Johann Onghert, în vârstă de 68 de ani, cunoscut în sat sub numele de Honz. Foto: Daniel Guță

Honz a lucrat o perioadă și în Germania, la pădure, însă s-a întors în satul natal. Spune că nu regretă că a rămas în România, deși are rude în Germania. Aici s-a născut și a crescut, aici și-a îngropat părinții și un frate, iar ulițele aproape pustii ale Gherdealului au rămas locul de care se simte cel mai legat.

„Mama a fost deportată cinci ani în Rusia, iar când au început să plece oamenii spre Germania a spus că ea nu mai pleacă nicăieri. Am rude în Germania, verișori și un unchi. Nu-mi pare rău că am rămas. Și acolo aș fi murit. Eu țin foarte mult la România. Am fost în Germania la muncă, la pădure, și m-am întors”, povestește bărbatul.

Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, Johann Onghert și-a amintit cum arăta satul în copilăria sa, cum au început sașii să plece încă din anii ’80 și cum ulițele pe care se vorbea dialectul săsesc au rămas aproape pustii. El a vorbit și despre drama propriei familii: mama sa a fost deportată în 1945 în Donbas, unde a muncit aproape cinci ani într-o mină de cărbune.

ADEVĂRUL: Cum era Gherdealul în copilăria dumneavoastră? Ați crescut aici?

Johann Onghert: Da, aici am crescut. Erau mulți sași, dar locuiau aici și români, și câteva familii de romi. Ne înțelegeam bine. Romii locuiau mai ales în partea de sus a satului, în zona în care se află acum o pensiune. Satul avea atunci câteva sute de locuitori.

Când au început sașii să plece?

Din 1983 au început să plece mai mulți. Unii plecau legal, iar alții fugeau. Se spunea că statul german plătea bani pentru cei cărora li se permitea să emigreze. Nu mai știu exact sumele, se vorbea despre sute sau mii de mărci pentru o persoană.

Unii mai dădeau și ei bani, ca să fie siguri că pot ajunge în Germania. După Revoluție, în 1990, aproape toți au plecat. Atunci s-a golit satul foarte repede.

Ce s-a întâmplat cu locuințele celor plecați din comuna Bruiu?

Multe dintre case au rămas în urmă. Unele au ajuns la primărie, iar altele au fost date în grijă unor oameni din sat. Proprietarii plecați nu s-au mai întors să le răscumpere sau să le recupereze. În unele cazuri au pus pe cineva să îngrijească gospodăria, dar multe case au rămas nelocuite și s-au degradat.

De ce s-au grăbit atât de mulți să plece?

În Germania era mai bine. Cei care plecau și-au luat, treptat, și părinții bătrâni. Așa au dispărut familii întregi din sat. Copiii și nepoții celor plecați mai vin uneori, dar sunt și foarte mulți care nu se mai întorc deloc.

Dumneavoastră nu v-ați gândit să vă mutați în Germania?

Nu. Eu am rămas aici. Mama a fost deportată cinci ani în Rusia, iar când au început să plece oamenii spre Germania a spus că ea nu mai pleacă nicăieri. Am rude în Germania. Nu-mi pare rău că am rămas. Și acolo aș fi murit. Eu țin foarte mult la România. Am fost în Germania la muncă, la pădure, și m-am întors.

Gherdealul atrage acum turiști. Cum îi vedeți pe cei care vin aici?

Turiștii vin, dar unii dintre ei ne deranjează, mai ales cei care intră cu motocicletele de motocros pe ulițe. Drumul nu este asfaltat și ridică foarte mult praf. Când accelerează în curbe, praful ajunge în curțile oamenilor. Au destule locuri pe unde să meargă, pe câmp sau spre munte, fără să treacă în viteză prin sat. Nu toți se poartă așa, dar sunt unii care nu țin cont că aici încă locuiesc oameni.

Ați spus că mama dumneavoastră a fost deportată în Uniunea Sovietică.

Da. Mama a fost deportată în 1945 și a stat aproape cinci ani acolo. A fost dusă în Donbas, în actuala Ucraină, unde erau multe mine de cărbune. A muncit și ea într-o mină. Din sat au fost deportați foarte mulți oameni, atât femei, cât și bărbați. Mulți nu s-au mai întors.

Ce vă povestea despre anii petrecuți acolo?

Spunea că a fost foarte greu. Au fost ținuți într-un lagăr, în clădiri fără geamuri și în condiții foarte proaste. Era un frig cumplit, mai ales pentru cei care lucrau afară. Cei care intrau în mină spuneau că măcar acolo era puțin mai cald. Mâncarea era foarte puțină. Primeau un fel de ciorbă făcută din sfeclă și din resturi. Uneori adunau de la localnici coji și alte resturi de legume, pe care le fierbeau ca să aibă ce mânca.

Primeau și rații de zahăr, care le mai dădeau puțină energie. Din câte îmi amintesc din poveștile ei, bărbații primeau uneori și țigări, iar oamenii făceau schimb între ei cu zahăr și tutun.

Multe femei, mai ales cele venite din orașe și care nu erau obișnuite cu asemenea condiții, s-au îmbolnăvit și au murit.

Ultimii ani au fost la fel de grei?

Ultimul an a fost ceva mai bun. Au început să fie plătiți pentru munca lor, dar tot au rămas condiții foarte grele. După ce s-a întors în România, mama nu a avut probleme deosebite cu autoritățile locale. Am găsit mai târziu actele care dovedeau deportarea și am reușit să obținem drepturile care i se cuveneau. Din documente am aflat mai multe despre locurile în care fusese dusă.

Au mai fost și alți membri ai familiei care au trecut prin război și prizonierat?

Un frate al tatălui meu fusese luat în armata germană și ajunsese în Waffen-SS, așa cum s-a întâmplat cu mulți tineri sași în acea perioadă. După război a fost închis în Uniunea Sovietică.

A reușit să fugă și a ajuns în Germania de Est, iar după câțiva ani a trecut în Germania Federală. Cu totul, cred că a petrecut în jur de 15 ani departe de casă.

Până când s-a mai vorbit limba sașilor pe ulițele din Gherdeal?

Până la începutul anilor ’90 se vorbea foarte mult săsește prin sat. Nu era germană, ci dialectul săsesc, care este foarte vechi.

Un german care nu cunoaște săsească poate să stea și câteva zile lângă niște sași care vorbesc între ei și să nu înțeleagă aproape nimic. Recunoaște câte un cuvânt, pentru că unele seamănă cu germana, dar dialectul este diferit.

Nici cu graiul șvabilor din Banat nu seamănă foarte mult. Fiecare comunitate avea felul ei de a vorbi, propriul accent și propriile cuvinte.

Daniel Mitran a dat viață unei gospodării părăsite

Daniel Mitran s-a mutat în Gherdeal la sfârșitul anilor 2000, împreună cu familia sa, într-o casă săsească părăsită de mult timp și aproape acoperită de vegetație. A cumpărat gospodăria, a restaurat-o treptat și a transformat-o într-un spațiu confortabil, în care încearcă să îmbine viața de familie cu munca pământului și apropierea de natură.

În jurul casei și-a dezvoltat o mică fermă, unde cultivă legume, plantează pomi și crește animale, încercând să producă o mare parte din hrana consumată de familie. Experiențele, observațiile și experimentele sale legate de agricultură, sol și plantarea pomilor sunt prezentate pe blogul „Natura rustica”, pe care îl descrie ca fiind dedicat celor interesați de „adevăr, util și frumos”. Aici a publicat și articole despre istoria, tradițiile și vechile meșteșuguri ale comunității săsești din Gherdeal.

1/12

Satul Gherdeal din Sibiu Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (2) jpg

Unul dintre locurile cele mai apreciate de Daniel este stejarul secular ascuns în pădurea din apropierea satului. Arborele, cu o circumferință de 8,18 metri, este considerat al șaselea cel mai mare stejar cunoscut din România. Daniel a povestit că, în trecut, în jurul Gherdealului s-ar fi aflat nouă asemenea stejari, însă el i-a mai cunoscut doar pe ultimii doi sau trei. Cel mai impunător dintre ei, despre care spune că străjuiește „asemenea unei santinele la porțile Gherdealului”, este în prezent înconjurat de fagii tineri care îi iau lumina și îi amenință supraviețuirea.

Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, Daniel Mitran a relatat despre cum s-a schimbat Gherdealul în ultimii aproape douăzeci de ani, de ce casele abandonate au fost cumpărate de români și străini și cum satul numit cândva „fantomă” începe să prindă din nou viață.

ADEVĂRUL: Cum ați ajuns în Gherdeal și ce ați găsit aici?

Daniel Mitran: Prima dată când am venit, prin 2009, drumul era atât de rău încât nu am putut intra în sat. M-a impresionat însă imaginea de la intrare, cu o lumină aparte și cu niște căprioare. A fost un fel de dragoste la prima vedere.

Casa renovată de Daniel Mitran. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Am știut atunci că acesta va fi satul în care mă voi muta. Peste câțiva ani am revenit împreună cu soția. Casa era aproape acoperită de vegetație, era ca într-o junglă, dar mi-a plăcut foarte mult cadrul și asta m-a atras.

Ați cumpărat casa și ați transformat-o într-o gospodărie aproape autosustenabilă?

Da. Nu producem chiar tot ce consumăm, dar încercăm ca o mare parte din ceea ce mâncăm să provină din gospodăria noastră.

Ce s-a schimbat în sat de atunci?

Populația aproape s-a dublat și s-au cumpărat mai toate casele. Nu este chiar așa cum se mai scrie pe internet, că Gherdealul ar fi un sat complet părăsit și că toate casele ar fi abandonate. Sunt și case nelocuite, dar majoritatea au proprietari.

Cine a cumpărat casele?

În mare parte, oameni din București, dar și persoane din străinătate. Cred că au fost atrași, în primul rând, de liniște, de natură și de libertate.

Unii locuiesc permanent aici, iar alții folosesc casele doar pentru vacanțe și vin în concedii împreună cu copiii. Mulți au renovat gospodăriile.

Mai sunt copii în Gherdeal?

Când am venit, băiatul meu era singurul copil din sat. Acum mai sunt doi copii care s-au născut aici. De vreo 40 de ani nu se mai născuseră copii în Gherdeal, iar acest lucru arată că satul are din nou o perspectivă și că, încet, începe să prindă viață.

Cum credeți că va arăta Gherdealul peste zece ani?

Cred că va fi complet schimbat. Va deveni un sat destul de exclusivist, cu multe case renovate. Au început și lucrările la biserică. Este un sat care are perspective.

Când m-am mutat aici, oamenii îmi spuneau că nu am minte, că mă duc într-un sat părăsit. După ce a început pandemia, însă, au început să mă sune și să mă întrebe dacă nu mai găsesc vreo casă și pentru ei. În timpul pandemiei a explodat interesul pentru mutarea la țară.

În sat s-au stabilit și familii din străinătate?

Da. Sunt oameni veniți din Anglia și o familie tânără din Germania. Dacă nu le-ar plăcea România, probabil că nu ar rămâne aici. Venim din medii foarte diferite și a fost nevoie de timp ca să ne cunoaștem, să ne acordăm și să ne sincronizăm. Încet, lucrurile încep să se închege și să apară din nou o comunitate.

Câți sași mai locuiesc în Gherdeal?

Doi locuiesc aici permanent, iar alți câțiva vin în timpul verii. Sunt foști localnici care trăiesc acum în Germania, dar revin în sat.

Cum privesc ei Gherdealul?

Cu nostalgie. Cred că amintirile și rădăcinile lor sunt aici. Chiar dacă viața lor de acum este în Germania, rădăcinile nu le pot fi luate.

Care sunt cele mai mari dificultăți ale vieții într-un loc izolat?

Poate că cea mai mare provocare a fost cea legată de educația copilului. Ținând cont că băiețelul nostru, la vremea aceea, făcuse primele clase în Germania, readaptarea la sistemul de învățământ românesc, în special la cel din mediul rural, a fost un șoc.

Au fost provocări, nu puține și nici mici, dar, când ne amintim de acea perioadă, băiatul nostru, care între timp a crescut, are o vorbă: „Ce nu te omoară te face mai puternic”. Oricum, prin homeschooling există și alternative. Între timp, băiatul nostru a ajuns la Liceul Internațional „Integritas”, iar noi suntem foarte mulțumiți de situația actuală.

A doua mare provocare a fost găsirea unei surse de venit. Eu a trebuit să mai plec la muncă în străinătate, iar soția mea a făcut o perioadă naveta între Gherdeal și Sibiu. Din cauza stării drumurilor, însă, aceasta nu era o variantă sustenabilă. După câțiva ani de navetă, mașina a ajuns într-o stare atât de proastă, încât a trebuit să o casăm.

Odată cu venirea pandemiei, conceptul de muncă la distanță a devenit mai popular, iar acest lucru ne-a ajutat atât pe noi, cât și pe alți oameni care s-au mutat la țară. A avut și pandemia partea ei pozitivă. Oricum, o persoană harnică și întreprinzătoare va găsi întotdeauna ceva de lucru la țară.

Chiar dacă viața la țară implică o mulțime de provocări, printre care educația copiilor și asigurarea unei surse de venit, pentru oamenii care se gândesc să le ofere copiilor valori sănătoase și o copilărie autentică, mutarea la țară poate fi cea mai bună opțiune.

Eu sunt o persoană credincioasă, iar mutarea la țară a fost pentru noi un lung șir de miracole. Deși, în general, sunt o persoană foarte calculată și rațională, experiența mutării la țară a fost asemenea unui salt în gol: abia după ce am sărit, parașuta s-a deschis.

Nu va fi ușor, dar, dacă îl ai pe Dumnezeu de partea ta, nimic nu este imposibil.

Ce ar putea descoperi un om care vine pentru prima dată în Gherdeal?

O oază de liniște. Pe mine m-a atras, în primul rând, natura. Și construcțiile au farmecul lor, dar cadrul natural mi se pare unic. Satul este înconjurat de dealuri și poate fi ocolit pe traseele care urcă de jur împrejurul lui. Drumeția durează câteva ore. În apropiere se află și stejarul secular, care este una dintre atracțiile impresionante ale locului.

Din Munchen în Gherdeal

În Gherdeal s-au mutat în ultimii ani români și străini. Dumitru Rusu a venit aici din Vrancea la mijlocul anilor 2000. Lucrase la unitatea militară din Cincu, în apropiere, ca îngrijitor de animale. După ce postul s-a desființat, a decis să rămână la Gherdeal și că continuă să crească animale, chiar dacă are locuință și în zona Moldovei.

Dumitru Rusu, localnic din Gherdeal. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Printre cei care s-au mutat în ultimii ani la Gherdeal se numără și o familie tânără venită din Germania, dar cu rădăcini românești și săsești. Karoline a povestit pentru „Adevărul” cum o simplă vacanță în Transilvania s-a transformat, într-o decizie importantă de viață.

Ajunși întâmplător în vechiul sat săsesc, ea și soțul ei au fost atrași de liniștea locului, de natura din jur, de casele vechi și de mica comunitate formată în mare parte din oameni care au ales în mod conștient să lase orașele pentru viața la țară. Karoline locuiește într-o casă veche, săsească, lucrează de acasă și are grijă de copilul de câteva luni.

ADEVĂRUL: Care este povestea mutării dumneavoastră la Gherdeal? Cum ați ajuns aici?

Karoline: Suntem din Germania și am venit în vacanță în Transilvania. Am ajuns întâmplător în acest sat și ne-a plăcut foarte mult. Tot atunci l-am cunoscut pe Daniel, care ne-a spus că aici este o casă de vânzare și ne-a întrebat dacă am fi interesați.

Dintr-odată ne-am gândit că poate ar fi o posibilitate să ne mutăm aici. Până atunci eram doar în vacanță, dar a apărut ideea că am putea locui cu adevărat în Gherdeal.

Am văzut casa aceasta, apoi ne-am uitat și la alte case din alte sate, însă celelalte nu ne-au plăcut la fel de mult. Ne-a atras foarte mult atmosfera de aici. Era aproape exact ceea ce căutam: un loc izolat, cu multă natură în jur și cu puțini oameni.

Noi venim din mediul urban, nu suntem oameni crescuți la țară.

În ce orașe ați locuit înainte să vă mutați aici?

Am locuit în mai multe orașe, dar suntem originari din zona München, din Germania.

Aveți vreo legătură cu România?

Da. Mama mea este din București, așa că sunt pe jumătate româncă, însă am crescut în Germania. Mama s-a mutat de foarte tânără acolo și nu am învățat limba română acasă.

Am auzit mereu limba, dar nu am învățat să o vorbesc. Acum încerc să o învăț.

Mama soțului meu este săsoaică și provine dintr-un sat săsesc din apropierea Sibiului. Prin urmare, amândoi avem, pe linie maternă, o legătură cu această regiune și cu România.

De aceea am venit aici în vacanță. Eram interesați să facem o călătorie prin țară și să aflăm mai multe despre România și despre Transilvania.

Nu plănuiserăm să ne mutăm aici, dar pur și simplu s-a întâmplat. Nu prea cred în coincidențe, așa că poate trebuia să se întâmple astfel. Sau poate a fost doar o coincidență, nu pot spune.

Dincolo de peisaj și de aspectul istoric al satului, ce v-a mai atras în această zonă? Poate a fost și ceva interior, sufletesc?

Aveam deja o imagine destul de clară despre felul în care ne doream să trăim. Știam că această viață ar fi fost greu de realizat în Germania.

Ne doream o grădină mare, o casă veche și mult spațiu. Astfel de proprietăți nu prea se mai găsesc în Germania sau sunt atât de scumpe, încât nu ni le-am fi putut permite.

Știam deja că, probabil, ne vom muta într-o altă țară. Nu era neapărat planul nostru să alegem România. Ar fi putut fi și o altă țară, însă am venit aici în vacanță și ne-a plăcut.

În comparație cu alte sate, aveam câteva criterii clare. De exemplu, nu ne doream un drum mare care să traverseze localitatea. Satele prin care trecea o șosea circulată nu erau atât de interesante pentru noi.

Ne-a plăcut foarte mult faptul că Gherdealul este izolat, că sunt puțini oameni și că este liniște.

Un alt argument important pentru mine a fost faptul că majoritatea oamenilor care locuiesc acum în sat au ales în mod conștient să trăiască aici. Și ei s-au mutat din orașe sau din alte părți ale țării.

Nu este un sat tradițional în care aproape toată lumea s-a născut și a trăit dintotdeauna. Atmosfera este diferită atunci când întâlnești oameni asemănători cu tine, care și-au dorit să trăiască la țară și au venit aici intenționat.

Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales Gherdealul. Ne place și faptul că nu sunt mulți locuitori. Ne place să trăim liniștit, dar, bineînțeles, ne plac și oamenii de aici.

Este o combinație plăcută. Nu este un sat tradițional în care întâlnești pe cineva pe stradă de fiecare dată când ieși la plimbare. Totuși, atunci când ne întâlnim, este foarte frumos.

Îmi place foarte mult liniștea, iar aceasta a fost una dintre principalele motivații ale mutării noastre.

A contat și faptul că îl cunoscuserăm deja pe Daniel și întâlniserăm și alți oameni înainte să ne mutăm. Toți ni s-au părut foarte plăcuți.

În timpul acelei scurte vacanțe reușiserăm deja să stabilim câteva legături. Acest lucru ne-a ajutat să alegem Gherdealul, în comparație cu alte sate în care nu am fi cunoscut pe nimeni.

Gherdealul este un vechi sat german. Vă amintește de satele din Germania de altădată, poate de cele de acum 100 de ani?

Nu știu cu exactitate, pentru că eu nu am crescut într-un sat din Germania. Sunt, ca să spun așa, o fată de oraș.

Dar îmi place să aflu istoria satelor de aici și modul în care trăiau sașii. Am învățat multe de la mama soțului meu, care a crescut într-un sat săsesc, pe vremea când în România încă existau comunități săsești numeroase.

Ne-a povestit mult despre viața de la sat și despre felul în care funcționau comunitățile. Mi se pare foarte interesant să aflu aceste lucruri și să descopăr rădăcinile familiei.

Cred că asemănarea cu vechile sate germane se mai păstrează în special prin case și prin arhitectură, însă comunitățile nu mai pot fi aceleași. Sunt alte vremuri.

În trecut, oamenii se confruntau cu multe lipsuri și erau obligați să fie uniți. Astăzi există mai multă prosperitate, iar prosperitatea duce și la individualism.

Din această cauză, nu mai există atmosfera comunitară de acum câteva zeci sau sute de ani. Sașii aveau numeroase tradiții și obiceiuri, dar astăzi au rămas foarte puțini oameni care să le păstreze.