Interviu Diplomatul Teodor Baconschi: „Lui Ion Iliescu nu-i datorăm libertatea și nici democrația: ambele au fost obținute în pofida lui“
0Teodor Baconschi, diplomat, scriitor și fost ministru de Externe, analizează rolul istoric al lui Ion Iliescu fără menajamente. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, el vorbește despre „comunismul cu față umană“, pactul cu nomenclatura și vina morală din spatele tranziției lente și dureroase. Baconschi atrage atenția că memoria colectivă riscă să fie otrăvită dacă nu punem adevărul în manuale.
„Weekend Adevărul“: Cum plasați figura lui Ion Iliescu în cronologia istoriei recente a României? Este el mai degrabă o verigă de legătură între regimul comunist și cel democratic, sau un obstacol în calea unei tranziții autentice?
Teodor Baconschi: A fost, fără îndoială, salvatorul sistemului comunist. A folosit prăbușirea Zidului de la Berlin și vântul „Perestroikăi“ lui Gorbaciov pentru a-și lichida rivalul politic. I-a condamnat formal pe cei din cercul cuplului dictatorial Ceaușescu, dar a reușit – cu larg sprijin popular și cu o enormă manipulare – să frâneze la maximum tranziția spre democrație și capitalism, care s-a petrecut mult mai rapid în toate celelalte state ex-comuniste din Europa Centrală și de Est. Până și de guvernul Petre Roman a scăpat, tot cu „ajutorul“ minerilor, pentru ca nu cumva să ne desprindem „prea repede“ de trecut.
Cum credeți că va fi reținut Ion Iliescu în memoria colectivă a românilor? În condițiile în care se vorbește despre el de cele mai multe ori într-o notă ironică sau comică (parte din cultura pop a României), și doar cu ocazia comemorării evenimentelor din 1989 sau a mineriadelor, cu furie mai degrabă.
De două decenii, Iliescu a tăcut, dezamăgit probabil de PSD. Faptul că revenea în atenția publică doar cu ocaziile menționate de dvs. ne arată trăsăturile dominante ale posterității sale, așa cum le-a reținut societatea. Memoria colectivă a înregistrat mai degrabă aceste traume, mai ales că, în 35 de ani, Justiția din România a reușit să strângă probele (zdrobitoare) și să formuleze acuzațiile (atât de grave încât și CEDO a spus că vizează crime imprescriptible), dar nu a reușit să facă dreptate printr-o sentință definitivă. Frustrarea generată de acest eșec major al Justiției din țara noastră e și una dintre cauzele confuziei morale în care ne scăldăm.
Cât de mult a contat formarea sa în ideologia sovietică și apropierea de nucleul PCR în modelarea deciziilor sale după decembrie 1989? Ce a preluat din vechiul sistem și ce a schimbat efectiv?
Iliescu avea un tată comunist din „ilegalitate“. A fost îndoctrinat din adolescență. A studiat cinci ani la Moscova, în anii triumfali ai stalinismului postbelic, în care toate crimele bolșevice – de la războiul civil din 1917-1923 până la Marea Teroare din 1937-1938 – au fost mascate de victoria URSS asupra Germaniei naziste. În Moscova anilor 1950, niciun „bursier“ din „țările frățești“ nu se întorcea acasă fără să fie recrutat de KGB. Toți au fost folosiți ca instrumente în Războiul Rece contra democrațiilor occidentale. E clar că Iliescu a fost unul dintre rarii comuniști români realmente fanatici, pentru că a îmbrățișat marxism-leninismul ca pe o religie personală. Ceaușescu l-a îndepărtat din două motive: se temea că i-ar putea lua locul. Și a dorit să îndepărteze de la comandă gruparea pro-moscovită din PCR și Securitate. Probabil că era convins că predecesorul său, dictatorul Gh. Gheorghiu-Dej, a fost lichidat la comanda Kremlinului. În mod ironic, nu a scăpat exact de ce s-a temut…
Democrație „pe calapod sovietic“
Cum evaluați, în termeni istorici, responsabilitatea lui Iliescu atât în privința evenimentelor de după 22 decembrie 1989, cât și în privința mineriadelor?
Probele „scăpate“ de-a lungul timpului din dosarele mereu „reluate“ ale Revoluției și Mineriadelor ne arată foarte limpede că Iliescu a fost autorul moral și material, dar și principalul beneficiar al violențelor extralegale care l-au instalat la putere. E la fel de clar că Securitatea și Armata (anilor ’90) i-au fost complet fidele, împotriva poporului român. Nu ne miră că l-a pus pe Virgil Măgureanu, ofițer de Securitate, ca prim șef SRI, și pe generalul Mihai Caraman – decorat de KGB pentru realizările sale ca spion anti-NATO – la șefia SIE. Sau pe Sergiu Celac – traducătorul marginalizat al lui Ceaușescu – la conducerea MAE. Când vezi echipa cu care a pornit așa-zisa „tranziție spre democrație“, nu te mai poți mira de „mijloacele“ la care a recurs.
De ce credeți că în cazul Revoluției, mai exact al datelor de după 22 decembrie, dar și în cel al Mineriadei, nu a fost judecat? Credeți că postum se va face dreptatate?
Iliescu nu a „putut“ fi condamnat, pentru că a patronat perpetuarea nomenclaturii și a scutit-o de orice decontare a trecutului dictatorial. Era limpede pentru oamenii vechi rămași în sistem că o eventuală condamnare a lui Iliescu aruncă în aer bazele „democrației originale“, croite pe calapod post-sovietic. O condamnare postumă e puțin probabilă. Vom rămâne cu formula (în fond tragică) lansată de Ana Blandiana și devenită motto al Memorialului victimelor comunismului, de la Sighet: „Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție“. Măcar de acum înainte – când suntem deja infectați de agenda putinistă a „fenomenului Georgescu“ și când sondajele arată că războiul hibrid al Rusiei contra României a produs deja mase de nostalgici ai dictaturii ceaușiste – ar fi cazul să introducem în educația națională manuale veridice și explicite despre crimele regimului marxist-leninist. Dacă nu e cumva prea târziu...
„O figură paternă soft“
Cum explicați popularitatea uriașă de care se bucura în anii ’90, în ciuda trecutului său comunist? Ce a însemnat victoria sa categorică la primele alegeri prezidențiale din 1990?
FSN a deținut în 1990 monopolul informațiilor publice. Până la alegerile din mai 1990, înfiriparea Opoziției democratice a fost sistematic blocată, demonizată, atacată cu minciuni enorme. Pe de altă parte, dictatura lui Ceaușescu ne-a lăsat o societate abrutizată, sărăcită, speriată, ușor de manipulat și efectiv îndoctrinată de agresiunea continuă a propagandei oficiale (cultul personalității, omniprezent, dar și mașinăria ideologică din spatele Festivalului Cântarea României, Daciada, Frontul Democrației și Unității Socialiste și altele asemenea). Iliescu a profitat abil de acest context, arătându-se alegătorilor (care nu pricepeau nimic din funcționarea unei democrații autentice) sub masca unui anti-Ceaușescu cu față umană, larg zâmbitoare, o figură paternă soft, care ne asigură liniștea (și primele produse de bază, reapărute „miraculos“ pe rafturile magazinelor alimentare). A reușit perfect „tranziția“ de la executarea sumară a unui dictator detestat la plebiscitarea lui ca „despot luminat“, adulat de masele populare.
Cât de mult credeți că contează acțiunile, dar și inacțiunile sale (în privința istoriei comunismului) în recentul sondaj care subliniază nostalgia românilor față de regimul ceaușist?
Dat fiind gradul specific de represiune al ceaușismului terminal – cu toate privațiunile lui inuman impuse populației –, nostalgia mai nouă față de acel regim politic pare absurdă și chiar este. Însă o putem explica atât prin idealizarea trecutului (când subiecții nostalgiei erau măcar tineri), cât și prin însuși faptul că avem o democrație inegalitară, cleptocratică, o justiție cu duble standarde (care protejează marea corupție) și o diasporă cât jumătate din România, compusă din oameni care simt că țara le-a fost „interzisă“, sau, cum spun mulți, „furată“. Acestor categorii de victime (reale sau autopercepute ca atare) ale post-comunismului românesc li se adaugă și mulți tineri dezorientați, cu educație precară, care simt că nu au viitor și caută vinovați pentru a-și descărca frustrările personale. Nu-ți trebuie multă fantezie contrafactuală pentru a înțelege că, dacă Ion Rațiu, bunăoară, ar fi devenit primul președinte al României post-comuniste, toate aceste distorsiuni din memoria colectivă nu s-ar mai fi produs.
„Norocul“ nostru este că, sub presiunea obiectiv istorică a integrării în NATO și în UE, nu ne-am ales cu Iliescu ca președinte pe viață... De asemenea, trebuie să recunoaștem că „al doilea Iliescu“, după guvernarea CDR (care a plătit oalele sparte de primul Iliescu și a pus țara pe direcția Vest), a avut măcar meritul de a nu se mai opune noilor realități. Patriarhul stalinist al anti-ceaușismului devenise în sfârșit un „lider global“, mulțumit, asemenea lui Ceaușescu din anii 1970, că este primit la masa liderilor occidentali.
Cum valorizăm libertatea
Care au fost principalele realizări și greșeli ale lui Ion Iliescu în calitate de președinte al României, atât în plan intern (economic, politic, social), cât și în plan extern (relații internaționale, integrare europeană și euro-atlantică)?
De îndată ce s-a asigurat că aparatul PCR și cel al Securității au devenit principalii beneficiari ai economiei de piață, Iliescu s-a dat pe brazdă: singurul lider care a mai semnat după 1989 un Tratat de Prietenie cu URSS (prin care ne angajam să nu schimbăm alianțele) și-a permis apoi Pactul de la Snagov, și-a adaptat discursul către un soi de socialism global „progresist“ și a cules dividendele protocolare ale fostului comunist care intra în costumul lui Gorbaciov. Întrucât România era o piesă importantă pe flancul estic al UE și NATO, „conversiunea“ lui a fost acceptată de elitele euro-atlantice, iar trecutul lui a început să fie „spălat“, în primul rând în mediile politice de stânga. Un François Mitterrand (care nu dorea nici reunificarea Germaniei) a făcut o „deschidere“ spre Iliescu încă din 1990, când studenții bucureșteni i-au oferit o primire cu roșii stricate…
Statuia lui Iliescu
Ce înseamnă Ion Iliescu pentru clasa politică din România? De multe ori, partidele politice fac referire la el, fie într-o notă admirativă, fie negativă.
În opinia mea – care e poate doar o așteptare nerealistă – cred că partidele politice democratice, sau care pretind asta, ar trebui să nu mai cotizeze la statuia lui Iliescu, dar nu cred că PSD va avea această putere morală, care ar echivala cu o renegare a propriei sale istorii. Iliescu a fost, fără discuție, o figură dominantă, determinantă, majoră. Ne rămâne doar să decantăm suficient faptele pentru a admite că nu-i datorăm libertatea și nici democrația: ambele au fost obținute prin eforturi și sacrificii ale românilor onești și patrioți, dar în pofida lui Ion Iliescu.
Cum ar trebui să ne raportăm, ca societate, la moștenirea unui lider care a marcat aproape două decenii din viața politică a României postcomuniste?
Cred că trebuie să scriem adevărata istorie cu documentele pe masă și arhivele complet deschise. În mod simbolic, Iliescu a trăit suficient de mult pentru ca dispariția lui să coincidă cu închiderea definitivă a „tranziției“. Ne rămâne să dovedim, ca națiune, dacă suntem în stare să stăm pe picioarele noastre, în lumea liberă, sau ne vom vinde pe ruble libertatea, dovedind că preferăm de fapt regimurile autoritare și că nu aveam ce căuta în UE și în NATO. În ce mă privește, sunt convins că imensa majoritate a românilor va alege mereu lumea liberă, va contribui la reforma structurală a „statului iliescian“ (aflat la un pas de colaps) și își va croi un viitor civilizat, alături de partenerii noștri occidentali și de frații din Republica Moldova.
Cum ar putea fi definit fostul președinte într-un singur cuvânt?
Matrioșka...
Se încarcă comentariile...
