Alegerile din Duminica Orbului. Coposu, Rațiu și Câmpeanu, apostolii anti-sistem. Mesajul Seniorului pe care românii nu l-au auzit niciodată
0În anul 1990, România se lepăda de comunism. Generații la rând nu învățaseră nimic despre partidele istorice, despre făuritorii Marii Uniri sau despre elita intelectualității care a înfundat temnițele comuniste sau despre martirii care au murit în lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Doar cei care mai aveau bunici aflaseră povești despre Rege, despre perioada regalității, despre iluștrii politicieni interbelici. Pentru restul, aceștia erau doar „moșierimea sau burghezia exploatatoare“.
20 mai 1990. „Duminica Orbului“ în calendarul creștin-ortodox. Corneliu Coposu, marele om politic care își petrecuse mai bine de 17 ani în închisorile comuniste, împlinea 76 de ani. Era și ziua în care românii votau liber pentru prima dată. Prezența la vot a fost una covârșitoare. Peste 86% dintre votanți, adică aproximativ 15 milioane de cetățeni, s-au prezentat la urne ca să-și aleagă președintele. Deși pe buletinul de vot erau doi reprezentanți de seamă ai partidelor politice istorice, respectiv Ion Rațiu din partea PNȚCD și Radu Câmpeanu de la PNL, votanții au ales din primul tur un neocomunist, pe Ion Iliescu, fiind perceput drept omul care a salvat țara de Nicolae Ceaușescu. Ion Rațiu a fost ales de 4,29% dintre români, iar Radu Câmpeanu de 10,64%.
Ion Iliescu era susținut de Frontul Salvării Naționale, formațiune politică născută în decembrie 1989, care s-a înregistrat ca partid politic la 6 februarie 1990. Alături de Ion Iliescu, din această organizație plămădită în decembrie 1989 mai făceau parte Petre Roman, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Andrei Pleșu și Doina Cornea.
Partidul Național Țărănesc, scos în afara legii de comuniști când au venit la putere prin fraudă, în anul 1947, a reintrat pe scena politică la 8 ianuarie 1990, când se împlineau 117 ani de la nașterea marelui om politic Iuliu Maniu. „Partidele nu se fac în jurul unei personalităţi sau al unui lider. Partidul Naţional Ţărănesc a avut cei mai importanţi lideri din istoria poporului român. L-a avut pe Maniu, l-a avut pe Mihalache, l-a avut pe Titulescu. A avut atâția oameni mari. Dar nu acești oameni mari au menținut tradiția acestui partid, ci ideologia în care au crezut masele“, spunea Corneliu Coposu.
La rândul său, Partidul Național Liberal s-a înregistrat ca formațiune politică la 15 ianuarie 1990, având un nucleu format din Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Enescu, I.V. Săndulescu, precum și Radu Câmpeanu, primul președinte postcomunist al PNL. Cu toții visau și sperau să ducă mai departe idealurile lui Ion C. Brătianu şi ale lui Mihail Kogălniceanu.
Campania electorală din anul 1990, când străzile Bucureștiului nu se spălaseră bine de sângele vărsat la Revoluție, iar mamele își plângeau fiii la cimitir, nu avea cum să fie decât o mascaradă. Mesajele nu treceau nici de sticla televiziunii publice, aservită noii puteri a lui Ion Iliescu, și nici nu ajungeau la sate. „Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat a fost cel mai lovit și atacat partid, nu doar în campania electorală, ci începând cu 22 decembrie 1989, dată la care Seniorul nu a fost lăsat să intre în sediul televiziunii libere de către Silviu Brucan, cel care a cerut condamnarea la moarte a lui Coposu în ziarul «Scânteia», în anul 1945“, spune pentru „Weekend Adevărul“ Ion Andrei Gherasim, fostul șef de cabinet al Seniorului.
Mesajul lui Coposu pe care românii nu l-au auzit niciodată
La acea dată, Corneliu Coposu avea 75 de ani. Era bătrân. Purta încă pe suflet și pe trup rănile adânci ale războiului, ale carcerei, dar, mai ales, ale nedreptății care i se făcuse. În mână ținea strâns un bilețel pe care scrisese câteva cuvinte pe care să le citească românilor. Nu a apucat niciodată. Silviu Brucan a transmis: „Oricine, numai ăsta nu“. „Români, Dumnezeu este cu noi. Să păstrăm o clipă de tăcere pioasă în memoria celor care și-au vărsat sângele pentru libertatea care începe astăzi și pentru noi“, începea mesajul lui. „Aducem, în acest moment istoric, închinarea noastră marilor patrioți ai istoriei noastre, uciși de sângeroasa dictatură: Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Ion Mihalache, George Brătianu, Titel Petrescu; celor peste trei sute de mii de martiri, căzuți sub gloanțele ucigașe ale dictaturii, sau omorâți în temnițe, lagăre și ocne“. Mesajul se încheia astfel: „Cel care vă vorbește a înfruntat pușcăriile comuniste vreme de 17 ani și a fost târât în hrubele Securității de 184 de ori în ultimii ani de dictatură, numai pentru vina de a fi fost secretar adjunct al Partidului românesc condus de Iuliu Maniu, scos în afara legii în 1947“.
Ion Andrei Gherasim spune că în toată acea perioadă, Corneliu Coposu a fost cel mai mare adversar pentru FSN și liderii de atunci, care a fost urmărit de vechile servicii, lovit din toate părțile. „Campania a fost groaznică. Când mă uit acum la ultimele campanii electorale realizez că nu a semănat cu nimic din ceea ce a fost atunci, în ’90. Am fost alături de Senior, el candidând în județul său natal, Sălaj. De pe 3 mai am fost vreo 10 zile peste tot: la Bobota, la Șimleu, la Bădăcin și la Zalău. Peste tot am fost așteptați de persoane în stare de ebrietate, oameni care aruncau cu pietre după noi. În satul natal al lui Coposu am trecut prin clipe groaznice: în momentul în care am oprit mașinile, ne-au spart geamurile, ne-au împlântat cuțite în cauciucuri. Totul a fost făcut organizat, totul a fost făcut în așa fel încât să-l umilească pe Senior. Din punctul meu de vedere, cel mai dur moment a fost momentul Bădăcin. Când a ajuns în fața casei lui Iuliu Maniu, Seniorul a încercat să treacă gardul de sârmă ghimpată și atunci, șeful Poliției Județene Sălaj Viorel Dumitraș a spus: «Cât timp o să fiu eu aici, Corneliu Coposu n-o să intre aici și n-o să câștige în județul Sălaj», lucruri pe care cu adevărat pe mine m-au impresionat teribil“.
Doi opozanți uciși: „Asta este campanie electorală“
Aceasta era starea de spirit într-un mic orășel din Ardeal, dar practic în toată țara membrii PNȚ au fost vânați. „Totul a culminat în două județe din sudul țării, Ialomița și Olt, unde doi membri ai partidului au fost omorâți. La acea vreme s-a scris în «Dreptatea», în «România Liberă», în ziarele opoziției. S-au publicat mărturii care au dovedit că în acea perioadă au încercat să ne distrugă. Dar Corneliu Coposu, împreună cu prietenii săi politici, Ion Rațiu și Ion Diaconescu, nu au cedat, chiar dacă li s-au spart casele, iar sediile de partid au fost distruse. Președintele și prim-ministrul de atunci au spus, cu seninătate: «Asta este campania electorală». Eu cred că a fost o campanie care semănase cu ceea ce se întâmplase în 1946, când comuniștii au furat alegerile și au pus mâna pe putere“, spune Gherasim.
Bucureștiul a fost și mai marcat de conflicte. „Până pe 23 ianuarie 1990, Corneliu Coposu, în discuțiile pe care le avea cu Ion Iliescu, îi spunea: «Domnule președinte, să nu faceți greșeala ca acest organism, FSN, care asigură democrația până la alegeri, să îl înscrieți în lupta electorală și vă rog pe dumneavoastră și pe ceilalți să vă înscrieți în partidele deja existente». «Nu, domnule Coposu, FSN va organiza alegerile în mod democratic și apoi se va retrage», îi dădea asigurări Ion Iliescu“. Numai că planurile sale erau altele și la 23 ianuarie 1990 a anunțat oficial că FSN va participa la alegeri. „În urma acestui anunț, Coposu a luat legătura cu liderii celorlalte partide și au stabilit să organizeze un miting de protest“, povestește Gherasim care, la acel moment, era în biroul lui Coposu.
„Împreună cu un coleg am depus la Primăria Capitalei o cerere oficială în numele celor trei partide pentru desfășurarea mitingului pe data de 28 ianuarie 1990. Tot ceea ce a urmat a fost o manipulare care a degenerat într-o bătaie violentă coordonată de Dan Iosif și acoliții lui în după-amiaza și seara lui 28 ianuarie. Pentru a înăbuși manifestația organizată de cele trei partide, noua putere a adus a doua zi minerii din Valea Jiului, dar și muncitori de pe platformele bucureștene. Atunci s-a strigat «Coposu roade osu» și «Noi muncim, nu gândim!»“.
Erijându-se în salvator, premierul Petre Roman a trimis un TAB să-l scoată pe Senior din sediul partidului, întrucât afară oamenii manipulați amenințau cu moartea. „Atunci, noua putere a încercat să inducă poporului român că nu este niciun fel de diferență între Ceaușescu și Coposu. Nu uitați acea înregistrare cu Nicolae Ceaușescu când, pe 25 decembrie 1989, iese din tanchetă cu cușma în cap. După o lună, Corneliu Coposu este obligat să intre tot într-o tanchetă, el având tot o cușmă pe cap. Era clar o manipulare ordinară a puterii de atunci“, mai adaugă acesta.
Ion Raţiu, ascuns pe podeaua ambulanței de furia mulțimii
Șarmantul domn Ion Rațiu venise în România cu intenția de a candida pentru un post de parlamentar pentru Turda, dar PNŢ i-a cerut să fie candidatul lor la alegerile prezidențiale. „A acceptat această propunere cu bucurie. Tatăl meu era optimist, dar şi realist, şi a încercat să facă tot ce era posibil pentru a face posibilă o câștigare a alegerilor. A cerut permisiunea să înființeze un post TV pentru care găsise finanțare, precum şi un radio. Cererile, pe care le-a formulat în numele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, au ajuns la Ion Iliescu şi au fost returnate cu un ferm «NU! Echipamentul trebuie să fie donat Statului!», cu scrisul de mână al lui Iliescu“, povestea pentru „Weekend Adevărul“ Nicolae Rațiu, fiul său, în anul 2019.
Campania electorală în afara Bucureștiului a fost practic imposibilă. După ce a fost bine primit la Timișoara și la Constanța, la Buzău a fost întâmpinat de „o mare mulţime adunată cu bâte, sticle şi bare de oţel. A fost asediat în secţia de poliţie de mulţimea care îi cerea capul. În cele din urmă, tata a fost scos şi ascuns pe podeaua ambulanţei. Oamenii care îl însoţeau erau îngroziţi, fiind convinşi că mulţimea îl va linşa. Însă, tata nu era speriat, era calm şi spunea: «Dacă mi-a sosit ceasul, sunt gata». După acest episod, nu l-am mai lăsat pe tata să meargă pe undeva fără vreo echipă a unei televiziuni străine ca să îl însoţească pentru protecţie, dar bineînţeles că acest lucru nu a fost mereu posibil“, retrăia acele momente Nicolae Rațiu.
După ce a aflat rezultatul alegerilor, a dat numeroase interviuri pentru presa străină, declarând că alegerile au fost fraudate. „Aveam şi am arătat un film cu urne de vot umplute dinainte cu buletine de vot înainte de a fi duse la secţiile de votare, filme de la unele secţii fără observatori independenţi, însă Vestul dorea un rezultat al alegerilor“.
Americanii despre primele alegeri libere din România
În schimb, americanii au rămas cu altă opinie. „Primele alegeri libere au fost cu adevărat libere“, au conchis observatorii americani. Această știre apărută în ziarul „Libertatea“ la scurt timp de la alegeri îl cita pe senatorul republican Joseph Lieberman, cel care spunea că „Primele alegeri libere într-un regim pluripartit au fost complet libere, desfășurîndu-se într-un spirit electoral de fair-play“. Delegația de observatori la alegerile generale din România din partea Institutului democratic pentru probleme internaționale și cei de la Institutul republican pentru probleme internaționale din SUA au organizat o conferință de presă la Hotelul București, unde au prezentat constatările observatorilor acestor instituții cu privire la corectitudinea alegerilor care s-au desfășurat în țara noastră. „Frontul a câștigat alegerile, dar se pare că și-a alienat definitiv câteva milioane de alegători, iar țara a pierdut o șansă. Șansa de a avea o veritabilă opoziție politică în Parlament“, conchidea Dumitru Ceaușu în numărul din 22 mai 1990 al cotidianului „România Liberă“.
Szobi Cseh: „Am văzut la televizor niște bătrâni cărora le cădea placa din gură“
Dar să vedem ce scria presa la acea vreme despre ceea ce se întâmpla pe stradă. Iată o scurtă relatare a unui reporter de la „România Liberă“ din acele vremuri: „București, Duminică, 28 ianuarie, ora 10.30. Cîteva sute de oameni (aveau să devină peste o mie) s-au adunat în fața clădirii administrației sectorului 1. Reprezintă muncitorii de la I.M.G.B., I.C.T.B., Electroaparataj, Grivița Roșie, I.I.R.U.C., Vulcan, Regionala C.F. și chiar Azomureș - Tg. Mureș. Pancarte sau afișe: Frontul s-a născut sub gloanțe. Nu – «străinii», «Ce vor P.N.Ț. și P.N.L.?» – «Un os de jos», «Frontul la alegeri!», «Nu-i vrem pe cerșetorii de putere», «Republica și 23 sînt alături de F.S.N.», «Toți muncitorii suntem Frontul». 10.45. Probabil pentru proba de microfon și «încălzire» cineva strigă la megafon: «Jos cu fiii de chiaburi și legionari!». 11.10. Muncitorii Petre Udrea (I.M.M.R. Grivița Roșie) și Constantin Țuțuianu (I.M.G.B.) sunt primii vorbitori. Cer participarea la alegeri a F.S.N., susținuți și ovaționați de mulțime, care scandează: «Frontul la alegeri!», «Jos cu ei» (la adresa partidelor nou înființate) și «Să muncească!» (cei care stau toată ziua pe drumuri și demonstrează împotriva Frontului). Romeo Raicu, membru al Frontului, îndeamnă la calm și opinează că și noile partide trebuie să-și spună părerea.
Actorul Ernest Maftei cere să nu fie niciun amestec din afară, nici din apus, nici din răsărit. «Nu vrem să ne întoarcem la exploatarea omului de către om. Aveți încredere în Iliescu!» (aclamații, se scandează numele președintelui C.F.S.N.). «Fără moșieri! Nu putem merge înapoi, nici la capitalism, nici la comunism!» (cîte un «NU!» unanim este rostit de mulțime). De la I.M.G.B. se dă citire unei scrisori de protest împotriva partidelor care vor să împiedice participarea Frontului la alegeri. Se strigă «Noi suntem poporul!», «Noi hotărîm!», «Nu ne furați munca!“». Se afirma clar: «N-am fost plătiți de nimeni să venim aici, nu vrem vorbărie politică, cu caracter dezbinator».
Cascadorul Szobi Cseh începe cu urarea «Să trăiască toată lumea care vrea binele acestei țări!», dar spre finalul cuvîntării afirmă că «am văzut la televizor niște bătrîni cărora le cădea placa din gură... (înregistrez cu rușine rîsetele din mulțime)... pentru figurație au pus și niște tineri»... Vorbește apoi, cu adevărat emoționant, o muncitoare de la I.C.T.B., Cornelia Matei, mamă a trei copii, care afirmă că toți muncitorii sprijină Frontul, îi doresc în alegeri și că vorba românească «Omul cât trăiește învață» este valabilă și «pentru noi, muncitorii, care vom învăța ce este democrația. Ne-am crescut copiii în frig, fără hrană, fără medicamente, lucrând câte 12 ore»“.
Faptul că românii nu cunoșteau istoria recentă a țării o dovedește și situaţia că unii ieșiseră în stradă cu pancarte pe care scria: „Unde era dl. Coposu, cînd noi muream pe străzi?“. Evident, cel care purta acest mesaj nu știa că după „Înscenarea de la Tămădău“, din 14 iulie 1947, a fost arestat și apoi condamnat după șapte ani de detenție la 15 ani muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“. În iulie 1962, la expirarea pedepsei, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în localitatea Rubla, până în 1964.
Dezbatere la televiziunea condusă de un om numit de FSN
În anul 1990, la televiziunea publică a fost o singură dezbatere electorală, care a rămas celebră prin lecția de democrație oferită de Ion Rațiu: „Chintesența democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine“, a spus lordul cu papion.
Dezbaterea la care au participat cei trei candidați a fost moderată de președintele televiziunii, Răzvan Theodorescu, numit de FSN-ul condus de Ion Iliescu, și de Emanuel Valeriu. Evident că nu a fost o dezbatere cu întrebări stânjenitoare pentru Ion Iliescu. „Uitându-ne la ce era atunci și la ce e acum la dezbateri și non-dezbateri, acea dezbatere a fost cu adevărat o lecție de democrație, mai ales din partea candidatului PNȚCD care, cu toată diplomația lui, i-a dat lecții lui Iliescu, dar trebuie spus și asta: poporul român nu era pregătit pentru un om ca Rațiu. Românii erau manipulați încontinuu din 22 decembrie 1989 de urmașii lui Nicolae Ceaușescu. Sigur că dezbaterea a influențat și n-a influențat, pentru că jocurile erau făcute. Înainte de alegerile din 20 mai, în aprilie, în anticamera cabinetului președintelui Coposu a intrat un domn, Iancu, care a spus că vrea să-i înmâneze ceva. I-a dat un bilețel și, după o lună, pe 20 mai, în momentul în care s-au anunțat rezultatele, acasă la el, Corneliu Coposu a scos din buzunar acel bilețel. A râs: în proporție de 99% erau date rezultatele exacte ale alegerilor. Sigur că lucrurile erau stabilite dinainte, sigur că s-au făcut fraude, mai ales în județele unde nu existau observatori interni și externi, dar, din păcate, și din cauza faptului că lumea era manipulată s-a votat masiv FSN“, spune Ion Andrei Gherasim.
„Iliescu reprezenta o soluție. Dacă îl votam pe Rațiu, eram departe“
În apropierea liberalului Radu Câmpeanu a stat și Dumitru Gheorghe Lecca, descendentul unei familii de boieri moldoveni care a dat țării parlamentari, prefecți, diplomați, generali, un ministru de Război, dar și unul al Finanțelor. Știa ce înseamnă libertatea. La vârsta de 16 ani a fost arestat și condamnat pentru că alături de alți colegi a făcut parte din organizația „Pătratul Roșu“, alături de Marioana Cantacuzino, Radu Miclescu, Mihai Sturdza, Grigore Ghica, Mihnea Ştefanescu, Petre Gheorghe, Ilie Petre şi Ion Varlam. „Activitatea noastră se rezuma la a pune niște afișe cu mesaje anticomuniste, nu aveam nicio putere să schimbăm ceva, însă din actul de acuzare pe care l-am găsit la dosarul de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, eram înfierați ca fiind «fiii exploatatorilor»“, povestește el pentru „Weekend Adevărul“. Au fost duși la una dintre cele mai groaznice închisori ale momentului: Jilava. „Am scăpat, dar puteam foarte ușor să nu mai scăpăm de acolo. Deci n-a fost așa o simplă lecție, chiar dacă când am plecat de acolo am fost instruiți ca niciodată să nu spunem ce ni s-a întâmplat, să spunem că am fost cu o fată, invenții din astea“. Nici în libertate nu i-a fost mai ușor. Nu-l angaja nimeni cu un astfel de dosar. Și-a găsit refugiul în lumea sportului: „M-a salvat sportul. Dacă erai talentat, nu prea se mai uitau la dosare“, spune el. A făcut carieră în baschet, atât ca jucător, cât și ca antrenor, însă din cauza trecutului său și al familiei sale, nu a putut să antreneze niciodată, până la Revoluție, echipa națională sau un club mare, pentru că nu avea voie să părăsească țara.
Așa l-a găsit Revoluția. Cum toți înaintașii său erau liberali, s-a înscris și el în partid, în anul 1990, ajungând, în mod normal, alături de Radu Câmpeanu, cel desemnat de liberali pentru a participa la scrutinul electoral din anul 1990. „Vărul meu a fost coleg de liceu cu Radu Câmpeanu. Trăind la Paris, au colaborat, iar când acesta a venit în România și s-au reîntâlnit, m-a chemat la sediul partidului să stăm de vorbă“. Atunci, i s-a propus să facă parte din structurile partidului istoric, care se reînființase recent după Revoluție. „Nu am fost de acord. Eram pe val. Voiam să-mi urmez visul meu în sport“. Cu toate acestea, s-a implicat într-o oarecare măsură în acea campanie electorală. „În acele timpuri nu se făcea organizat campanie electorală. Nu exista din partea PNL-ului sau PNȚCD-ului o campanie organizată și nu existau voluntari. Dacă unul din noi avea cinci-șase colegi liberi, îi aduna și puneau manifeste pe garduri sau mai știu eu unde, dar nu era o acțiune de grup. Nici nu știam cum se face o campanie electorală. Veneam după 50 de ani de comunism când nu aveam niciun fel de idee“, mărturisește el. A participat mai puțin la astfel de acțiuni, însă spune că a fost cel care a adus la vot un număr mare de oameni care aveau încredere în el.
Liberal din strămoși, cu sufletul alături de Corneliu Coposu
Viața l-a dus pe Dumitru Lecca alături de liberalul Radu Câmpeanu, dar a rămas cu sufletul alături de Corneliu Coposu și de Ion Rațiu, contracandidatul celui desemnat de liberali să candideze la cea mai înaltă funcție în stat. După mulți ani, Dumitru Lecca explică și de ce: „Am fost și voi rămâne totdeauna cu sufletul alături de Corneliu Coposu. E personalitatea care domină de departe viața politică a României din 1990 și până astăzi“.
Și despre Ion Rațiu crede că ar fi fost cel mai bun președinte al țării: „În materie de economie, care este atât de importantă pentru o țară, Ion Rațiu era un om care știa ce înseamnă o economie performantă, ce schimbări trebuie făcute într-o țară ca să ajungă la nivel de competitivitate europeană, și acesta a fost motivul principal pentru care foarte multă lume care era de cealaltă parte a baricadei l-a adoptat pe Rațiu. Era un om despre care mulți s-au lămurit că nu arunca lozinci, vorbea cunoscând problemele economice din altă perspectivă“. Campania electorală a fost una deosebită: „Veneam după niște ani în care s-a format o altă percepție. Iliescu nu reprezenta un dușman, din contră. Reprezenta o soluție în capul unora cu mai multe șanse pentru România decât Ion Rațiu pe care-l doream noi. Între timp, s-au mai schimbat lucrurile. Dacă l-am fi votat, eram altă țară, departe, dar n-a fost să fie“.
Radu Câmpeanu, povestește el, n-a pornit cu ideea că nu are nicio șansă în campania electorală și știa cine este Ion Iliescu, chiar dacă majoritatea populației îl percepea pe Iliescu ca fiind unul care a luptat împotriva regimului. „A fost un moment greu pentru toți, să știți, pentru că în momentul ăla, imediat după Revoluție, apariția lui Iliescu într-un moment în care n-aveam niciun fel de siguranță, când apăreau zvonurile că se trage, că ni se otrăvește apa, ne gândeam că un Dinescu sau un Caramitru nu au puterea necesară pentru a face ca Revoluția să reușească. Lui Iliescu i se făcuse o imagine de anti-Ceaușescu și credeam și speram că organele din toată țara pot să asigure o oarecare liniște. În primul moment, nu foarte mulți români au fost împotriva lui, dar atunci când a schimbat practic tot ce spusese, și-a schimbat lumea părerea. Vorbim aici de lumea pregătită, dar lumea de la sate era departe de actualitate“.
Controversatul domn Câmpeanu
Poate singurul liberal care a intuit de la început jocul lui Iliescu a fost Radu Câmpeanu: „Câmpeanu era convins și spunea mereu de pericolul Iliescu, de ceea ce însemna pericolul apropierii lui Iliescu de Rusia, de lipsa lui de putere de a trece de niște convingeri comuniste și în economie. La primele alegeri, Iliescu ieșise în spațiul public cu mesajul «Vin boierii!». Nu erau doar niște vorbe aruncate. Ani de zile după vorbele lui Iliescu, dosarele de retrocedare nu s-au rezolvat“, spune Dumitru Lecca.
Pe de altă parte, liberalul din tată în fiu recunoaște faptul că, pentru el, dar și pentru mulți liberali care i-au fost alături, Radu Câmpeanu a rămas un personaj controversat. Două lucruri l-au făcut să gândească astfel: „Eram la un moment în tren în vremea aceea și toată lumea discuta politică. Un cetățean de lângă noi ne-a spus: «Mă bucur că sunteți alături de el, dar eu am lucrat la o întreprindere unde domnul Câmpeanu era la Cadre. Uitați-vă pe acest act, e semnat de dânsul». Pentru mine, la vremea aceea, să poți să lucrezi la Cadre nu mi-a plăcut, însemna că erai de-al regimului“. Al doilea moment controversat a fost cel în care Radu Câmpeanu a hotărât scoaterea PNL din CDR. Era aprilie 1992. „Atunci, nu am fost deloc de acord cu poziția lui“. Nu trebuie să uităm, pentru adevărul istoric, nici de faptul că Radu Câmpeanu nu a fost prezent la mitingul organizat de partidele istorice în București, la data de 28 ianuarie.
Cu toate acestea, Dumitru Lecca îi dă Cezarului ce-i al Cezarului și recunoaște că Radu Câmpeanu a fost un om care a crezut în doctrina liberală. „Eu zic că se face o greșeală în momentul în care în PNL se trage linie după Câmpeanu la urmașii Brătienilor. Au fost oameni cu care am colaborat instituțional și care categoric au fost continuatorii Brătienilor în conducerea partidului. I-am simțit prin toate acțiunile pe care le-au făcut. Vorbim în primul rând de domnul Mircea Ionescu-Quintus, pe urmă de Crin Antonescu și Ludovic Orban“. Dumitru Lecca are carnet de liberal din anul 1990. A început ca simplu membru al organizației PNL Sector 1, apoi a fost membru în Senatul PNL înființat de Mircea Ionescu-Quintus după modelul japonez al Sfatului bătrânilor. Ulterior, a ajuns președintele Senatului și, datorită trecutului familiei sale este, în prezent, președintele de onoare al PNL Bacău. Familia lui a scris istoria Bacăului, însă comuniștii au șters-o. După ’90 a umblat pe la arhive, biblioteci, și a rescris-o.
Șansa pe care România a ratat-o: Regele
Neocomuniștii au realizat repede pericolul pe care-l reprezenta pentru ei Regele Mihai I, deși suveranul era în exil de 45 de ani. Așa se face că, la scurtă vreme de la Revoluție, monarhului nu i s-a permis întoarcerea acasă. Abia în aprilie 1992, Regele Mihai I, însoțit de Regina Ana, au revenit pe pământ românesc. După ce au fost la Putna, locul unde odihnește Ștefan cel Mare, au plecat spre București: „Am ajuns aici, la București, de la Putna, după 45 de ani de pribegie. Sunt atât de bucuros că această vizită aici a coincis cu sărbătorile Paștelui. Paștele, prin Învierea Mântuitorului nostru, sunt convins că va fi și reînvierea țării românești. Sunt sigur și știu că România va reînvia și va renaște. Cu toate că am fost departe de voi mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima!“, a spus Regele Mihai I de la balconul Hotelului Continental în fața a mii şi mii de români. „Nu mai vrem 10 Mai fără Regele Mihai!“, i-au strigat cei aproape un milion de oameni adunați care au umplut străzile centrului Capitalei.
România a avut o șansă să redevină monarhie și, la un moment dat, chiar s-a pus în discuție realizarea unui referendum, care însă nu a avut loc niciodată. Explicațiile sunt multe și țin de istorie. „În decembrie 1947, România a trecut la republică nu printr-un referendum, ci printr-un act samavolnic. După 1990, Coposu a spus răspicat: «Poporul trebuie să fie informat, să știe ce s-a întâmplat la 30 decembrie 1947». La 27 iunie 1992, în ziua în care Emil Constantinescu a fost ales candidat la Președinția României din partea Convenției Democrate, seara, acasă la Corneliu Coposu, Seniorul i-a spus următoarele lucruri: «Vă rog să-mi promiteți, domnule Constantinescu, că veți face toate demersurile legale pentru ca MS Regele Mihai să revină pe tronul României». Sub nicio formă Coposu nu s-a referit la referendum, pentru că actul de la 30 decembrie 1947 a fost un act complet ilegal“, crede Ion Andrei Gherasim.
Deși monarhist convins, cel care i-a stat alături lui Corneliu Coposu în acea perioadă grea crede că democrația există și într-o republică parlamentară sau prezidențială, numai că România trebuia curățată în 1990 de foștii comuniști și de fosta nomenclatură. „A fost un om, Václav Havel, care a reușit să impună legea lustrației în Cehoslovacia. La noi, din păcate, nu s-a întâmplat acest lucru. Dacă Proclamația de la Timișoara era adoptată, nu mai ajungeam ca în România să avem de ales răul cel mai mic“ – „Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească“, era prevederea Proclamației adoptată la 11 martie 1990 la Timișoara, care a apărut ca un strigăt de revoltă după ce idealurile Revoluției din decembrie 1989 au fost trădate.
Și liberalul Dumitru Lecca și-a dorit monarhia. „A fost opțiunea tuturor liberalilor. Când Regele Mihai a putut să vină în țara sa, după ce a fost oprit de mai multe ori, a fost ca o minune. Dar eram siguri, în acel moment, că dacă se făcea un referendum în țară, nu câștiga. Era prea multă lipsă de informație“. De ce nu a făcut Emil Constantinescu referendum? „Nu cred că din vina Serviciilor. Un președinte ar fi avut toate prerogativele să-l facă. Ieșea sau nu, acolo puteau interveni Serviciile. Nu exista o interdicție conform prerogativelor constituționale“, conchide liberalul.
Se încarcă comentariile...
